Aici, la mănăstirea Şinca, icoanele (şi în general felul în care sunt concepute şi aranjate biserica, trapeza etc.) par – cum a spus Michel Quenot – adevărate „ferestre spre absolut”: nici o împestriţare, nici o aplecare spre folclorul manelist al adorării divine, spre ochiul evlaviei populare atât de omniprezent – vai – în mai toate bisericile „drept măritoare”.Am întâlnit, în acest mic spaţiu de rugăciune, o femeie respectabilă, distinsă, care şi-a adus ca la un pelerinaj o rudă apropiată – un domn între două vârste, suferind (nu putea să meargă decât sprijinindu-se de cineva) şi nevăzător. Am ajutat-o să-l transporte până la racla cu moaştele Sfântului Nectarie, unde a reuşit să îngenunchieze.
Aici, într-un astfel de context, rugăciunea parcă e mai cu putere, iar seducţia Ortodoxiei (despre care vorbea şi Serghei Bulgakov, când recunoştea că pe el Ortodoxia nu atât l-a convins, cât l-a sedus) deplină. Totul pare să prindă sens. Într-adevăr, contextul dă textul...
No comments:
Post a Comment