Casă de toleranţă

Fragment din dialogul – imaginar – dintre Teofan Grecul şi Andrei Rubliov, aşa cum ni-l închipuie Tarkovski în filmul său, Andrei Rubliov: „Datorită păcatelor noastre - zice Teofan - răul ia faţă umană. A lupta împotriva răului înseamnă deci a lupta împotriva omenirii. Ne rămâne, aşadar, să ne zbatem între iertarea divină şi propriile remuşcări ale conştiinţei noastre vinovate.” Pământul ca o imensă casă de toleranţă – ce frumoasă idee! A dori să dai delete răului echivalează cu a pulveriza întreaga rasă omenească, virusată more or less de sindromul Guica (vezi capodopera lui Marin Preda, Moromeţii), de sindromul Hitler sau Stalin, de sindromul Down sau de sindromul up (de unde şi cuvântul upstart, sinonim cu snob, parvenit, arivist). De unde şi nevoia imperioasă de toleranţă, de suportare a răului şi, implicit, a oamenilor. Găsim aici, poate, şi tâlcul acelui Yes, rostit de Molly Bloom la finalul romanului Ulysses, de James Joyce. Profesori de toleranţă (dar şi tribuni ai intoleranţei) se găsesc la fiecare răscruce. Şi cum toleranţa 100%, ca şi toleranţa 0% nu există, nu ne rămâne decât să descoperim în noi acea credinţă nobilă, acel pisc pe care care aspiră să ajungă orice om şi pentru care unii aleg să trăiască şi să moară.