"Nu trage, dom’ Semaca, sunt eu, Lăscărică!"

După-amiază, o excursie de câteva ore la Izvin (unde, la marginea unui câmp înzăpezit, Dan a tras cu arcul - pe care şi l-a cumpărat chiar înainte de a veni la Timişoara - în copaci). O parte din săgeţile lui au nimerit pe lângă trunchi, altele s-au înfipt în copaci, iar una şi-a lăsat vârful de oţel în scoarţa unui trunchi...Mai rău e cu săgeţile dulci-amare pe care le tot înfige în scoarţa de miocard a inimilor de fete, fete, fete.
Am trecut apoi – p.m. – pe la Gabi şi ai săi. Cum televizorul era deschis la ştiri, am aflat că azi şi-a serbat ziua de naştere – a împlinit 75 de ani - cel care a intrat în pielea lui Stănică Raţiu (în Felix şi Otilia), a lui Lăscărică (în Cu mâinile curate - de unde i-a rămas celebră replica: „Nu trage, dom’ Semaca, sunt eu, Lăscărică!”), a lui Gonzalv Ionescu (în Bietul Ioanide), a lui Paraipan (în Un comisar acuză şi Revanşa), a Jandarmului (în Osânda), a lui Nemesis (în Secretul lui Nemesis), a Notarului (în Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte), a lui Lupu (în Filip cel bun), a lui Marin, responsabilul de alimentară (în Ilustrate cu flori de câmp), a lui Mitică (în Concurs), a Diplomatului (în Prin cenuşa imperiului), a lui Nae Girimea (în De ce trag clopotele, Mitică), a lui Gică Salamandră (în Explozia), a lui Vasile Potop (în Patul conjugal), a lui Franţ Ţandără (în După-amiaza unui torţionar) etc. – pentru a mă rezuma doar la câteva din rolurile din filme ale acestui mare actor. Îmi amintesc destul de clar: era prin vara lui 1979 şi mă aflam în Bucureşti, pe lângă Hotelul Continental de pe Calea Victoriei. Pe acolo s-a întâmplat să treacă maestrul Gheorghe Dinică – că despre el este vorba – şi, având pe atunci un step father foarte dezinvolt, am fost prezentat ca un mare fan de-al său (deşi eu îl îndrăgeam pe nemuritorul comisar aka Sergiu Nicolaescu) şi ca atare am dat mâna cu el...Când i-am scris de la mare verişoarei mele Lili că l-am întâlnit in the flesh pe Paraipan (eram amândoi îndrăgostit de un block buster local, care se numea Revanşa) şi că ne-am strâns mâinile, mi-a răspuns că a rămas păpuşă.
Seara am vizitat-o pe Maronel, care a ţinut să-mi spună că, printre multe filme-conservă, a vizionat recent şi un „film de artă”: Prea târziu al lui Lucian Pintilie. Mi-a vorbit la superlativ despre concertul Mozart rocks (în care cânta la guitar idolul ei: Horia Crişovan), pe care l-am scăpat deoarece se suprapunea (avusese loc pe 21 decembrie) cu primul spectacol în care apărea Theodor.