The road to hell

La începutul filmului Umbrele strămoşilor uitaţi (1964, Serghei Paradjanov), într-un God forsaken mountain village din Ucraina carpatică (o zonă foarte asemănătoare ca ethos cu Maramureşul) ţăranii se adună la biserică, la slujbă. Printre ei şi micul Ivan cu părinţii săi. În faţa bisericii, pe dealurile albite de nămeţi, cântă şi vorbesc fără noimă câţiva măscărici (după purtările lor ai zice că mai degrabă sunt posedaţi). Alături de ei, spaţiul din jurul bisericii a devenit un fel de iarmaroc. Ivan este vizibil şocat de manifestările stranii ale saltimbancilor. Mama sa îl ia de-o parte şi-i fereşte privirea: „Nu te uita la ei – îi spune ea cu fermitate – că oamenii ăştia sunt îndrăciţi.” Apoi intră în biserică. Unde, ce să vezi, băiatul descoperă pe pereţi nişte mostre de iconografie populară. O fiinţă ciudată, înspăimântătoare îl tulbură profund şi - privind la icoane - îşi întreabă tatăl: „E Satana?” Tatăl îi răspunde: „Pe Satana nu-l găseşti în biserică, ci în oameni hulpavi şi răi, că acela de colo.” Şi camera se opreşte în faţa unui boier ce jupoaie norodul, însă oferă bisericii – la vedere – cea mai mare monedă, aşa să ştie toţi cât e el de generos. Lucrurile se precipită, iar tatăl lui Ivan – uitând că „lume a fărădelegii” este limba şi drum spre pierzanie (the very road to hell), „rău fără astâmpăr”, „plină de venin aducător de moarte” (Sf. Iacov), care cu puţin foc, mult codru aprinde - reuşeşte să-l smintească fatal pe boier, râzând ironic şi superior de făţărnicia acestuia. De remarcat şi atitudinea diferită a celor două femei: mama lui Ivan îşi îndeamnă bărbatul să nu-şi pună mintea cu trufaşul boier. Nevasta boierului însă îl stârneşte (precum femeia lui Iov), cerându-i soţului ei să le dea sărăntocilor ălora o lecţie. Zis şi făcut. Boierul scoate un baltag şi-i zdrobeşte cu el capul ţăranului revoltat (un fel de Ţugurlan). Ecranul este inundat de roşu – sângele nevinovat al celui care nu a înţeles că nu trebuie să privească prea mult la cei posedaţi. Că nu trebuie să­-şi pună mintea cu omul aprig la mânie. Că – aşa cum învaţă psalmistul - nu trebuie să stea în calea omului nebun. Că, în fine, „înţelepciunea cea de sus” şi priceperea se arată din buna purtare, din fapte, din blăndeţe şi este – arată tot Apostolul Iacov - „curată, apoi paşnică, îngăduitoare, ascultătoare, plină de miă şi de roade bune, neîndoielnică şi nefăţarnică”.
E nevoie, now more than ever, de povaţa Sf. Ap. Iacov referitoare la „înţelepciunea de sus”. Cristian Mungiu avea şi n-avea dreptate, în uvertura de la al său Zapping: It’s coming. You can’t run. You can’t hide. Nothing can stop it. Avea dreptate, pentru că „it” (aka demonizarea prin mass media) provoacă dependenţă, idiotizează, naşte monştri sau ... „oameni-telecomandă”. Nu are dreptate pentru că, în ultimă instanţă, omul este, totuşi, o inteligenţă activă şi – dacă e nevoie după multe nevoinţe – poate apăsa pe butonul „off” de pe telecomandă, aşa cum a făcut şi personajul lui Hanno din Zapping. Poate spune (televiziunilor cu mare potenţial de imbecilizare, oamenilor clonaţi după chipul şi asemănarea emisiunilor consumate pe post de unică hrană spirituală): Retro, Satana! Cu o condiţie: dacă se angajează în anevoiosul (dar nu imposibilul) proiect numit despătimire.