Slavă cerului!

Ce mare nevoie au oamenii de ştampile, de CTC-uri (pentru necunoscători: control tehnic de calitate), de parafe, de uniforme. Iată, în spaţiul geografic-duhovnicesc unde mi-a fost dat să mă nasc (şi unde trăiesc) cuvântul magic suprem este „ortodox”. Dar şi fenomenul invers e valabil: anatema e considerat orice nu este „ortodox”. Dihotomia e foarte ascuţită.
Cu câteva luni în urmă aveam să descopăr un volum (Povestiri ortodoxe de Anton Pavlovici Cehov) editat, tradus - în parte - şi publicat de un filolog basarabean convertit, în urmă cu câţiva ani, la Ortodoxie: Savatie Baştovoi. Atât de violentă i-a fost convertirea, încât – el însuşi mărturiseşte – a dat foc tuturor lucrurilor „lumeşti” ce îl puteau trage îndărăt din drumul nou (monahismul) pe care pornise. Printre ele, numeroase cărţi şi discuri de muzică simfonică. Acum, acest „ostaş al lui Hristos” desluşeşte tâlcuri ortodoxe la un clasic al literaturii ruse şi universale. Baştovoi decupează, din bogata operă a scriitorului rus, câteva povestiri care, în opinia sa, demonstrează că „Cehov iubeşte Biserica, el scrie ca un fiu al Bisericii”. Atrage atenţia totodată că exact acelaşi context şi aceeaşi „stare de fapt” coruptă („preoţi beţivi, neinstruiţi, murdari, preoţi opriţi de la slujbă pentru păcate sau habotnici care îşi omoară fratele pentru că a mâncat ulei în prima săptămână din Postul Mare”) l-a determinat pe Lev Tolstoi, un alt mare scriitor rus, să „desfiinţeze preoţimea în scrierile sale şi să părăsească biserica, pentru a-şi făuri un creştinism propriu, chiar o sectă proprie”. Vasăzică nu există un context anume care să ne justifice eventuala rupere de Biserică (de chiar rădăcinile vieţii, dacă Hristos = Biserica); de vină pentru dezbinări e numai şi numai atitudinea noastră trufaşă, lipsită de răbdare, de socotinţă.
Preotul bătrân din povestirea Sfânta simplitate şi preotul aproape imberb din Coşmarul ştiu să rabde, să aştepte, să nădăjduiască. Găsesc, în povestirea Scrisoarea, încă un personaj simpatic: un preot în vârstă (Anastasie) „oprit de la slujbă pentru păcate, beţiv, murdar” şi în general cu un look neîngrijit. Un personaj care însă înţelege că omul are nevoie nu de predici moralizatoare şi fariseice (aşa cum este gata să ofere – fără număr, fără număr – protopopul Feodor Orlov, în povestirea Scrisoarea), ci de iertare: „nu pe drepţi trebuie să-i iertăm, ci pe păcătoşi. Pentru ce s-o mai ierţi pe baba ta, dacă ea nu are păcate? Nu, tu iartă pe unul la care până şi să priveşti ţi-e scârbă..., da!”. Este ceea ce fariseii de-a lungul veacurilor şi puritanii de toate felurile au vrut să smulgă din canonul biblic: episodul cu femeia păcătoasă descris în Evanghelia după Ioan (Capitolul 8: 1-11). Cum adică, Hristos-Dumnezeu nu pedepseşte pe cea prinsă – spun fariseii – în adulter? El, Atotputernicul, Însuşi Dreptatea lumii, spune doar atât: „Femeie, unde sunt pârâşii tăi? Nu te-a osândit nici unul? (...) Nu te osândesc nici Eu. Mergi, de-acum să nu mai păcătuieşti.” ?! Practic, ceea ce propune părintele Anastasie este – din perspectiva orizontală, „lumească” - imposibilul. Iertarea (înţeleasă ca milă creştină) este – ne propovăduieşte ortodoxul din Cehov - punctul maxim la care poate ajunge inima şi sufletul unui om.
Ceea ce mă nedumereşte un pic este gândirea aceasta sigură pe sine care e-n stare să deosebeasca atât de exact grâul („ortodoxia” unui scriitor de talia lui Cehov) de neghină (restul convingerilor şi credinţelor sale). Asta poate pentru că sunt – cu inima – mai degrabă de partea acelui preot păcătos (care spune: „Doamne, iartă-mă pe mine, păcătosul! Nu este mântuire întru mine”) decât de morga protopopului self-righteous care nu pregetă să mustre („Nici confortul, nici lumeasca bunăstare, nici studiile cu care te acoperi pe dinafară nu pot să ascundă chipul tău păgân. Cu numele tu eşti creştin, dar în esenţa ta eşti păgân, la fel de jalnic şi de nenorocit ca toţi păgânii, chiar mai jalnic, căci aceia, fiind păgâni ce nu-L cunosc pe Hristos, pier în neştire, pe când tu pieri pentru că, deşi ai o comoară, nu o preţuieşti etc.”)
Mă întreb dacă monahul Baştovoi ar mai fi savurat povestirile lui Cehov dacă nu aveau ca personaje embleme explicite ale Ortodoxiei creştine: preoţi (fie ei şi căzuţi) şi protopopi (fie ei şi impozanţi, bine hrăniţi şi severi), detalii la tipicul bisericilor răsăritene, la slujbele bisericeşti etc. Partea cea mai frumoasă însă e că literatura lumii e plină de pagini încărcate de mesaj hrănitor pentru cel ce are ochi de văzut şi urechi de auzit. Tot aşa cum muzica lumii este plină de armonii care întăresc fiinţa întru fiinţă. Că iată, un scriitor sensible, cu faimă universală, ca A.P. Cehov a scris astfel de pagini, fără să le eticheteze vreodată drept „literatură ortodoxă”. Nu pot pricepe (şi nici nu cred că îmi doresc asta) mecanismele de gândire ale celor care – asemenea pompierilor neofascişti din 451 Fahrenheit – ard cărţile sau spintecă tezaurul de frumos şi de armonie al lumii, delimitând cu o siguranţă de sine monolitică (faţă de care îmi rezerv dreptul să mă îndoiesc profund) ceea ce e „ortodox” de ceea ce e „erezie”, „sminteală” etc. Altfel spus: refuz să cred că „ortodoxia” lui Cehov poate fi adunată în paginile unui volum, că restul lucrărilor sale ar conţine tematici deşarte. Refuz să cred într-o singură literatură valabilă: „literatura ortodoxă”. De fapt, e vorba despre sărăcirea reducţionistă de sensuri a acestui cuvânt („ortodoxie”) ce s-ar traduce – largo sensu - prin dreaptă învăţătură, cuminţenie şi dreaptă socotinţă. În numele a ceea ce poate să însemne dreapta socotinţă, socot şi eu că „povestirile ortodoxe” ale lui A.P. Cehov şi ale scriitorilor acestui pământ (şi, la fel de bine, ale compozitorilor, artiştilor plastici, cineaştilor etc.) sunt – slavă cerului! - mult, infinit mai numeroase, mai colorate, mai diverse, mai polifonice decât ne lasă să credem dogmaticii şi puritanii de serviciu de ieri, de azi şi dintotdeauna.