To and fro

Miercuri, de Ajunul Crăciunului, am umblat şi-am colindat (mai ales la figurat). Am trecut pe la Ursus Brewries unde am schimbat urări cu Ionuţ, Maria, cele două Luci şi Gabriela. Apoi am mers pe la Tatiana şi Claudiu. I-am ajutat la pregătirea prânzului de mâine. Simpaticul nostru amic O C vrea să se asigure, telefonic, de temperatura amiciţiei noastre. Îi răspund hâtru că nu mă pot supăra pe el, aşa cum nu mă pot supăra pe însăşi „biserica dreptmăritoare” (şi implicit pe capul ei). Şi îl asigur că aştept să ne revedem a doua zi la bisericuţa unde slujba „aia lungă” (mă apostrofează el ironic, făcând aluzie la cuvintele pe care le-am folosit când am descris Liturghia din biserica unde merge el regulat, iar noi atunci când capela noastră e în off season) ţine trei ceasuri.
Staţia următoare: mama. De acolo am sunat-o pe mătuşa mea pentru urările de Crăciun. Partida de zapping ne-o readuce pe ecran pe profesoara mea de folclor din facultate, Otilia Hedeşan. Într-un decor ultra-hiper-mega consumist (Mall-ul) distinsa profesoară vorbeşte despre semnificaţia Crăciunului, despre istoria lui Moş Crăciun, despre felul în care „neamul românesc” caută mai cu seamă să se distreze de Crăciun, nu să reflezteze, să se responsabilizeze, să-şi asume semnificaţia adâncă a praznicului. Cine se mai mulţumeşte azi să primească, pentru colindat, doar colăcel („frumos cum îi chipul lui Hristos” – citează dăscăliţa o vorbă din bătrâni) „de post”? – se întreabă şi ne întreabă OH. Şi – adaugă d-sa - câţi dintre noi mai sunt dispuşi să deschidă uşa (prin sofisticate interfoane şi yale) unor colindători necunoscuţi?
Am trecut apoi pe la părinţii Ralucăi, unde i-am întâlnit pe Mircea & Sanda. (Pe drum ne sună Costi Cristache de la Cluj, minunatul învăţător nevăzător pe care l-am cunoscut toamna asta când am fost în vizită în oraşul de pe Someş). Discuţia care s-a înfiripat la un moment dat (pricinuită de refuzul Ambasadei SUA de a oferi viză de turist rudelor de gradul I ale cetăţenilor americani, de fenomenul de brainwashing - American style) mi-a amintit, postum, de povestea din Niki & Flo. Filmul lui Lucian Pintilie din 2003 pune cam aceeaşi problemă: strechea celor cuprinşi de gold rush into the Promised Land faţă cu starea de „umiliţi şi obidiţi” a celor care – mai mult sau mai puţin conştienţi de rădăcinile lor spirituale – nu vor să adere numaidecât şi necondiţionat la ideologia „visului american”. Au venit după aceea Oana, Ioana Miloş, Gordana, Codruţ (cu toată casa lui) să ne colinde. Am stat (între două calupuri de colinde) la un pahar (de limonadă – eu, de ceai – restul lumii) de vorbă. Am vorbit astfel cu Codruţ despre Nae Ionescu şi „neamul românesc”, despre „sentimentul românesc al fiinţei” şi imposibilitatea mea de a crede în unicitatea unui „model comunitar” etc. Theodor a cântat colindele în rând cu ei. Sună – în timp ce colindătorii erau în „câmpul muncii” – amicul Octavian Cornea, tocmai ieşit din spaţiul liturgic al Vecerniei sau Utreniei (ori poate evadat din biserică pentru această convorbire telefonică). Îmi recită un fragment din Troparul Naşterii Domnului în care se spune ceva despre închinătorii la stele (magii) care au lăsat deoparte slava deşartă pentru cele trecătoare atunci când au descoperit frumuseţea fără seamăn şi fără de moarte a Soarelui tuturor: Iisus. Tot aşa – zice Octavian – şi noi, cei care ne închinăm la stele de cinema, să aşteptăm „naşterea dumnezeiască” din inimi pentru a vedea şi a cinsti cum se cuvine pe singura, nemuritoare stea: Dumnezeul Întrupat. Mă amuză sinapsele şi umorul lui Octavian, cu care – de asemenea – sper să mă reîntâlnesc în ziua de Crăciun.
La întoarcerea acasă m-am bucurat să primesc aceste rânduri (referitoare la difuzarea unei ştiri despre Theodor la TV) de la bunul meu profesor din facultate, dl. Cornel Ungureanu: „Dragă Marian, te-am văzut ieri pe TVR1 cu doamna şi - mai ales - cu băiatul tău. M-aţi emoţionat cum de puţine ori am fost în ultima vreme. Şi totul a fost echilibrat şi interiorizat fără excese. Vă urez SĂRBĂTORI FERICITE! şi LA MULŢI ANI!” Dacă am reuşit să transmitem „echilibru şi interiorizare fără excese” (aprecieri făcute de un om pe care îl respect) înseamnă că suntem pe drumul cel bun. În acelaşi ton de „echilibru şi interiorizare fără excese” scrie un cibernaut (Chris) despre reportajul cu Theodor difuzat de TVR, iar cuvintele lui, postate drept comments pe site-ul TVR, par rostite de însuşi Moş Crăciun: „Acest copil e minunat. Fie ca el să îşi împlinească toate visele! O asemenea ştire e o adevărată bucurie, acum, în prag de Sărbătoare, şi ne mai spală gustul amar lăsat de nesfârşitele mojicii de pe scena politică. Teodor ne arată ceea ce e cu adevărat important în viaţă!”
Adrian Enescu ne urează şi el un Crăciun fericit, adăugând că Theodor nu este legat decât şi numai de o carieră ca solist vocal (aşa cum a înţeles că afirmă profesorul lui în interviul pentru TV). Îmi amintesc două recente afirmaţii (pentru reporterii TV) ale devotatului dascăl de pian al lui Theodor. Prima: lui Theodor, nevăzând, îi va fi greu să citească o partitură pentru pian. Iar asta suportă, cred eu, nuanţare. A spus: greu, nu imposibil. Uşor, sigur nu îi va fi. Urmează să înveţe (pe lângă alfabetul Braille) şi semnele în Braille pentru limbajul muzical, pentru ca să poată citi, în Braille, partituri. A doua afirmaţie a profesorului (pentru un reporter de la Kanal D, nu ştiu dacă a intrat în ştirea difuzată de acel post) cuprindea umătorul gând: că se va ocupa de Theodor atât cât va putea, după care va trebui să-l preia altcineva pentru mai mult, pentru in-depth knowledge. Ceea ce - din partea sa - mi se pare fair enough.