Dancing in the dark

Cu câteva zile în urmă, Costi (care şi-a pierdut vederea de mic, dar şi-n cazul lui, ochiul închis afară, înăuntru se deşteaptă) a dat glas unui gând care mă urmăreşte de la o vreme. Vorbea, la un moment dat, de solidaritatea formală („ca martor de-afară”, vorba poetului care, mai mult sau mai puţin formal, a scris poezia Cei ce n-au irişi văd mai bine ca noi) a văzătorilor cu orbii, la acele „Ah”-uri şi „Oh”-uri şi „Vai”-uri (rostite sau politicos reţinute) ce se vor compătimitoare, când de fapt compătimirea presupune altceva: o împreună-pătimire. Dar cum să pătimeşti împreună când, vorba aceluiaşi poet, eşti plătitor de „impozit barbar pe vedere”? Şi-atunci nu mai rămâne decât speculaţia: „cine ştie, poate bezna-i pentru om o salvare”.
De aceea, spunea amicul meu, a ales să se închidă în sine şi să comunice cu foarte puţini oameni, preferând varianta small talk în cazul majorităţii oamenilor cu care – fizic - se-ntâlneşte şi varianta long talk în cazul celor cazaţi six feet under, însă care au lăsat în urma lor o operă, un semn, o inscripţie a prezenţei lor on the ground. Câtă dreptate are!...În fond, nici văzătorii n-ar trebui să ia-n cătare cu mult mai mulţi oameni ca amicul meu orb. So far, there is no difference.