Umanitatea eschimosilor

Nanuk marchează naşterea filmului documentar modern. Robert Flaherty, autorul său (care - între 1910-1920 - a participat la numeroase expediţii polare, realizând hărţi detaliate ce ulterior s-au dovedit de mare folos şi a descoperit un grup de insule necercetate - pe una din ele, drept recunoştinţă, guvernul canadian a numit-o Flaherty Island), devine „ctitorul unui gen, iar opera sa un reper fundamental al istoriei cinematografului.” (Cristina Corciovescu).
Filmul lui Flaherty prezintă câteva scene din viaţa vânătorului Nanuk (pe limba eschimosilor înseamnă „urs alb”) şi a familiei sale: cele două soţii, Cunayou şi Nyla, şi cei doi copii ai săi, Alee şi Allegoo, care duc o existenţă tradiţională, neatinsă de industrializare, în tundra îngheţată. Aparatul de filmare îi surprinde pescuind în apele îngheţate, vânând vulpi şi morse, construind un iglu; totul este filmat şi montat cu discreţie, lungi planuri-secvenţă restituie timpul real al faptelor. Filiala canadiană a unei companii franceze de blănuri i-a oferit regizorului-operator $50,000 pentru expediţia de 16 luni până la jumătatea drumului spre Polul Nord. „Când le-am spus că doream să fac cu ei un film, fotografii care aveau să se mişte, au izbucnit în râs. Eschimosii mei – îşi aminteşte Flaherty - habar n-aveau ce-i o fotografie. I-am fotografiat atunci pe câţiva şi le-am arătat, apoi, imaginile. Le-au privit pe dos...A trebuit să-i duc la oglinda din coliba mea, să-i las să se privească pe rând şi să le ţin fotografiile lipite de obraz. Abia atunci au zâmbit fericiţi. Înţeleseseră...”
„Avem de a face cu o dramă care produce o impresie mult mai puternică decât toate celelalte născocite, pentru că este adevarătă. Nanuk – scrie Robert E. Sherwood - nu e un aventurier jucând un rol pe care-l dai uitării de îndată ce interpretul şi-a şters machiajul. Este el însuşi, eschimosul care luptă pentru a supravieţui. Nordul nu e produsul mecanic al unor maşini care stârnesc vârtejuri de vânt şi împrăştie zăpezi de confetti. Este Nordul adevărat, crud şi cu o uriaşă forţă.” În filmul lui Flaherty, furtuna de zăpadă, foamea, istovirea omului singuratic care luptă împotriva naturii cu armele sale cele mai primitive erau absolut autentice. Pentru prima oară nu se juca, ci se trăia în faţa aparatului. „Secretul longetivităţii lui Nanuk – arată Tudor Caranfil - stă tocmai în faptul că până şi în omul primitiv marele clasic a ştiut să întrevadă şi să ne dezvăluie umanitatea. Ne recunoaştem în Nanuk! – acesta este paradoxalul sentiment pe care-l trezeşte filmul.” Iar Romulus Rusan crede că filmul lui Flaherty „aproape te face să uiţi că a fost făcut de un om, cu un aparat. Nanuk este un film pe care aproape n-ai unde să-l ataşezi în istoria filmului. Flaherty a pătruns atât de pasionat în interiorul artei, a spus ce a vrut să spună atât de deasupra mijloacelor, încât opera sa putea să devină tot atât de bine un poem, un concert preclasic sau o sculptură”.
Nanuk-eschimosul a murit de foame în 1922, la doar câteva luni după terminarea filmărilor, ca victimă a forţelor naturii pe care în film le cucerise. După ce a fost refuzat iniţial de cinci distribuitori, Nanuk a avut premiera în New York în 1922, în completarea spectacolului cu Grandma's Boy / Băiatul bunicii, al lui Harold Lloyd. Publicul, care venea să-l vadă pe Lloyd (comicul e mereu în centrul atenţiei) - Nanuk nefiind decât „completarea” - vorbea la ieşire numai despre Nanuk.