Once upon a time in the cinema

Mai tânărul şi simpaticul meu amic cinefil, Lucian Mircu, are dreptate: mi-a făcut o mare plăcere să găsesc pe blogul lui (Marele Ecran) un comentariu de acum trei ani la Zemljia / Pământ de Alexander Dovjenko. Cum îl ştiu preocupat de marele ecran, adică de ceea ce oferă azi marele ecran (exclusiv filme americane sau americanizate şi câteva filme exotice, toate de ultimă oră), prezenţa unui comentariu – tineresc, ritmat-vioi - la filmul lui Dovjenko din 1930 e un prilej de mare bucurie. Nu poţi înţelege filmul de azi dacă nu cunoşti filmele de ieri – zice Lucian, pretinzând că şi eu subscriu la această sentinţă. Întru totul de acord. Iar comentatorii de film (sau criticii de film, cum s-or fi numind) care se ocupă cu preponderenţă de cinematograful actual au marea şansă (pe care foarte puţini o folosesc însă) de a îndrepta vectorul de interes înspre cinematograful „de ieri” şi înspre clasicii filmului, spre valorile sale perene fără-număr, fără-număr. Spre Valoare în ultimă instanţă, care nu este strict cinematografică. Demers nu tocmai facil, căci asta ia timp, deoarece e o activitate ce presupune ca ei, comentatorii de film, să fie dispuşi să se cultive în materie de cinema (să vizioneze cât mai multe filme reprezentative pentru istoria cinematografului, să îşi completeze continuu informaţiile de cultură generală, să nu neglijeze lecturile etc.) şi să dorească apoi să transmită mai departe cititorilor ceea ce au descoperit. Aici altă belea. Cititorii sunt tot mai puţini şi (nu în ultimul rând datorită superficialităţii felului – sincronic, foarte rar diacronic - în care sunt prezentate şi comentate filmele, datorită marginalizării voite – la cinema, la televiziune - a filmelor de cinematecă etc.) preferă, cu foarte puţine excepţii, să vadă filme după ureche. Sau să citească acele cronici care nu pun probleme, care folosesc un limbaj cât mai accesibil şi prezintă filme cât mai cool, cât mai „de azi”. Însă trebuie să recunosc: linia de demarcaţie între „ieri” şi „azi” e foarte greu de tras. Pentru mine „azi” înseamnă mai ales „ieri” şi „alaltăieri”, un film mut de autor îmi spune – omeneşte vorbind – infinit mai mult decât un film de autor „de azi”. La fel, prezenţa culorii într-un film nu îl face, în ochii mei, mai actual, mai „de azi”. Şi nici prezenţa ideologiilor la modă acum. Şi, desigur, nici tehnologia de ultimă oră.
În aceste condiţii, problema care se pune este, cred, alta: până când mai vrei să cunoşti filmele „de azi” câtă vreme ştii – toată lumea ştie – că ele exprimă nu viziunea unui regizor, ci – cum se întâmplă adesea - interesele mercantile ale producătorilor ce se folosesc fie de un subiect de senzaţie, fie de actori şi actriţe de senzaţie, fie de arsenalul efectelor speciale de senzaţie, fie de toate laolaltă pentru a şoca, pentru a emoţiona şi – de ce n-am recunoaşte – de a manipula? Şi cum vadul e bun peste tot în lume, producătorii profită de naivitatea spectatorilor şi de nevoia lor necontrolabilă (sau foarte greu controlabilă) de a fi manipulaţi şi abuzaţi. În ceea ce mă priveşte, m-am lecuit – să tot fie vreo 15-20 de ani - de boala numită cinefilie în raport cu filmele „de azi”. Când şi când se mai întâmplă ca un film să-mi ofere un prilej de relativă bucurie. Ultima bucurie intensă pe care mi-a adus-o marele ecran (printr-un film de lung-metraj) datează din anul 2000, când am fost la cinemateca din Dublin să văd Requiem for a Dream.