skip to main |
skip to sidebar
Theodor se împrieteneşte pe zi ce trece cu alfabetul Braille, cu cifrele (dar mai are până să deprindă sensul abstract al numerelor), cu figurile geometrice elementare, cu disciplina unei ore de curs etc., under the supervision of his would-be teacher. După o scurtă întrevedere cu amicul OC (al cărui zel pravoslavnic îmi aminteşte – painfully enough - de propriile mele elanuri ortodoxiste de acum zece ani, când aveam sentimentul că descopăr „dreapta credinţă” şi ale cărui convingeri „fundamentaliste”, „ortodoxe”, „dogmatice” îmi provoacă – sometimes in a disturbing way, but that’s my fault – reconsiderarea terminologiei pe care o folosesc în ce priveşte duhovnicia) am cumpărat, de la un corner shop, ultimele ingrediente culinare pentru cina la care i-am avut invitaţi pe DSD. Am ajuns la porţiile noastre de spaghetti cu aubergines, corjettes, tomatoes, peppers, onion, cream, spices, Parmesan cheese atunci când se răciseră deja (fiindcă am lăsat copiii să mănânce primii, iar noi ne-am întins la vorbă), după care am savurat – la o ceaşcă de English tea - îngheţata gătită de S. D este primul meu dascăl de muzică electronică internaţională, el fiind cel care, pe când eram adolescenţi, mi i-a descoperit pe Jean Michel Jarre (pe care ne gândim să-l vedem live în concert la Bucureşti, în toamnă), Vangelis, Tomita, Pet Shop Boys, Enya. Am apucat să vizionăm cu toţii scurt-metrajul genial realizat de Cristi Mungiu în anul 2000, Zapping – uluitor la fiecare vizionare, cu atât mai mult cu cât noile generaţii pierd ireversibil contactul cu cuvântul scris (cu cărţile), datorită bombardamentului vizual (televizor, internet etc.). Ne-am amintit că astăzi (16 iulie), în timp ce stam de vorbă, se împlineau patruzeci de ani de la naşterea prietenului nostru comun (am fost toţi trei într-o neuitată excursie în Munţii Parâng, în 1988), Ovidiu Roateş – may his soul rest in peace. Ovidiu s-a despărţit de această lume (în, cred, 1993) asemenea lui Gibarian din Solyaris şi haiducului interpretat de Claudiu Bleonţ în Dreptate lanţuri, film pe care l-am vizionat împreună în primăvara lui 1985, la fostul cinema timişorean Constructorul, devenit - prin 1992 - clubul de striptease May Day. Deh, clasa muncitoare din societatea consumistă construieşte nu doar barăci şi blocuri, ci şi plăceri fierbinţi...
Theodor se împrieteneşte pe zi ce trece cu alfabetul Braille, cu cifrele (dar mai are până să deprindă sensul abstract al numerelor), cu figurile geometrice elementare, cu disciplina unei ore de curs etc., under the supervision of his would-be teacher. După o scurtă întrevedere cu amicul OC (al cărui zel pravoslavnic îmi aminteşte – painfully enough - de propriile mele elanuri ortodoxiste de acum zece ani, când aveam sentimentul că descopăr „dreapta credinţă” şi ale cărui convingeri „fundamentaliste”, „ortodoxe”, „dogmatice” îmi provoacă – sometimes in a disturbing way, but that’s my fault – reconsiderarea terminologiei pe care o folosesc în ce priveşte duhovnicia) am cumpărat, de la un corner shop, ultimele ingrediente culinare pentru cina la care i-am avut invitaţi pe DSD. Am ajuns la porţiile noastre de spaghetti cu aubergines, corjettes, tomatoes, peppers, onion, cream, spices, Parmesan cheese atunci când se răciseră deja (fiindcă am lăsat copiii să mănânce primii, iar noi ne-am întins la vorbă), după care am savurat – la o ceaşcă de English tea - îngheţata gătită de S. D este primul meu dascăl de muzică electronică internaţională, el fiind cel care, pe când eram adolescenţi, mi i-a descoperit pe Jean Michel Jarre (pe care ne gândim să-l vedem live în concert la Bucureşti, în toamnă), Vangelis, Tomita, Pet Shop Boys, Enya. Am apucat să vizionăm cu toţii scurt-metrajul genial realizat de Cristi Mungiu în anul 2000, Zapping – uluitor la fiecare vizionare, cu atât mai mult cu cât noile generaţii pierd ireversibil contactul cu cuvântul scris (cu cărţile), datorită bombardamentului vizual (televizor, internet etc.). Ne-am amintit că astăzi (16 iulie), în timp ce stam de vorbă, se împlineau patruzeci de ani de la naşterea prietenului nostru comun (am fost toţi trei într-o neuitată excursie în Munţii Parâng, în 1988), Ovidiu Roateş – may his soul rest in peace. Ovidiu s-a despărţit de această lume (în, cred, 1993) asemenea lui Gibarian din Solyaris şi haiducului interpretat de Claudiu Bleonţ în Dreptate lanţuri, film pe care l-am vizionat împreună în primăvara lui 1985, la fostul cinema timişorean Constructorul, devenit - prin 1992 - clubul de striptease May Day. Deh, clasa muncitoare din societatea consumistă construieşte nu doar barăci şi blocuri, ci şi plăceri fierbinţi...
No comments:
Post a Comment