Psycho

Deunăzi am dat elevilor mei (de 17-18 ani) să citească un text despre Viena – capitală a muzicii clasice şi, pentru o vreme, locul unde a trăit şi muncit Sigismud Freud. Elevii mei, care îl au pe Freud în sânge, nu ştiu să spună cine a fost el şi prin ce a rămas celebru. Unul dintre ei, mai răsărit, a auzit de psihanaliză, însă nu e în stare s-o definească. Le ofer câteva informaţii sumare, povestindu-le despre cărţile de interpretare a viselor scrise de Freud, despre cum a preluat el metoda terapeutică a Bisericii (spovedania) şi apoi a transpus-o într-o altă paradigmă. De fapt, este vorba de scoaterea ei din Biserică. Încerc să-i fac să înţeleagă că mediul occidental secularizat şi secularizant a „cerut” o astfel de transmutare, dat fiind că oamenii din Apus - liber cugetători - sunt tot mai grăbiţi şi mai stresaţi, mai vulnerabili psihic şi mai nevricoşi. Când le pomenesc de Biserică, de preoţi, unii strâmbă din nas. Se declară, cu nonşalanţă, atei. Unul din ei spune că preotul ar fi ultimul la care s-ar duce să se spovedească sau să-i încredinţeze un secret. Ba nu, penultimul, se corectează în secunda următoare. Cine ar fi ultimul? Aflu imediat: Fuego. Şi deodată alte voci răsună la fel de ostile faţă de acest personaj care, înţeleg, îi enervează la culme. Pe una dintre fete, aflu atunci, o enervează gesturile sale efeminate. Eu, cum nu îl ştiu pe Fuego (interpret pop) de la televizor, n-am fost scandalizat decât de sound-ul vocii sale, de textele melodiilor (câte am auzit – nu multe) ce mi-au reactivat o anumită zonă a folclorului şi colindelor de Crăciun cu care nu am deloc afinităţi. (Mai apoi m-am gândit la atacul ce devenise aproape homofob la adresa susnumitului şi m-am întrebat dacă aş putea găsi vreun film pe acest subiect - extrem de delicat, recunosc - ca să le astâmpăr cumva umorile resentimentare faţă de efeminaţi şi de invertiţi. Până acum n-am găsit niciun titlu. Philadephia e tezist, iar 3Some nu s-ar cuveni să-l vizionez la şcoală împreună cu ei. Anyway...) Am ascultat astfel gândurile nude ale acestor adolescenţi despre feţele bisericeşti şi afacerile bănoase care se învârt în jurul altarelor. Le atrag atenţia că ar fi păcat să arunce şi copilul – nevinovat - cu apa murdară din covată. „Moment!” – zice elevul meu „iluminist”. „Ce reprezintă în această parabolă covata şi apa murdară şi cine e copilul?” N-apuc să-i răspund, că o elevă afirmă, cu un fel de mândrie, că religia ortodoxă e mai strictă decât cea romano-catolică şi e gata să-şi contrazică un coleg ce pare mai liberal în păreri. Cu o deinvoltură cioraniană elevii mei îmi spun că totul e o „vrăjeală” ca să domolească desfrânarea omului. Că nu putem şti ce a fost şi cum a fost „atunci”. Îi răspund mai tânărului meu opinent că îi invidiez vârsta, asigurându-l că anii frumoşi pe care-i are îi scuză ignoranţa de acum. Că are dreptate: e cool să fii refractar la religie, ca licean. Pioşii sunt arătaţi cu deştul, asemenea tocilarilor. Dar, adaug, e bine să se gândească puţin la diferenţa dintre lege şi libertate. Şi brusc îmi dau seama că n-am ce căuta într-o astfel de discuţie. Totuşi, cred că – măcar tangenţial – mi-ar plăcea să abordez şi pe viitor aceste subiecte la clasă, mai ales că atunci când au auzit despre libertate şi responsabilitate parcă au redevenit atenţi şi cuminţi. Cu elevi care au, asemenea clasei la care mă refer, un minim de common sense - chiar dacă e piperat cu dinamita energiei lor adolescentine – merită să rişti şi să-i provoci cu astfel de subiecte. Practic, un dascăl nici nu poate avea bucurie mai mare decât să simtă că dialoghează cu elevii săi, că a reuşit – fie şi pentru câteva minute - să le deschidă minţile şi să îi motiveze într-o discuţie de idei.