All is grace

Louis Bunuel şi Robert Bresson. Doi mari regizori - care pentru mine înseamnă mai ales Un chien andalou, Las Hurdes, Nazarin, Viridiana şi Simon del desierto (primul) şi Le journal d’un curé de campagne, Un condamné á mort s’est echapé, Mouchette, Une femme douce (al doilea) – şi mai ales două temperamente. Unul e coleric, iar celălalt melancolic-sentimental. De unde şi predispoziţia lor spre cârcoteală şi, respectiv, spre meditaţie şi contemplaţie. Unul caută „omul în lume”, altul „lumea în om”. În Nazarin există o secvenţă în care o femeie delirează pe patul de moarte (e bolnavă de ciumă) şi-şi strigă iubitul. Preotul Nazarin o aude şi se oferă să-i asculte ultima spovedaniei, însă femeia îl respinge, spunându-i că nu îi e de niciun folos, că ea îl vrea pe iubitul ei. Şi cum uneori primeşti exact ceea ce ceri, femeia îşi vede pentru ultima oară iubitul şi, nespovedită, moare în braţele lui câteva clipe mai târziu. Cumva la polul opus, în Le jorunal... un preot oferă asistenţă pastorală unei contese care avea mare nevoie să îi asculte cineva (un preot) spovedania. Se mărturiseşte „ca la carte” şi a doua zi moare împăcată. Deşi este vorba de una şi aceeaşi lume (şi-n Nazarin şi-n filmul lui Bresson background-ul este lumea rurală romano-catolică), abordarea e – trebuie să recunoaştem – diferită. Dar, în vreme ce drama lui Bunuel se îndreaptă vertiginos (şi „negativist”) către strigătul mut al lui Nazarin (“Lord, why have you forsaken me?”), Le journal... ne duce pe altă cale. Poate că ne duce chiar pe Cale, căci ultimele cuvinte ale preotului muribund sunt: “What does it matter? All is grace.”