Cu Mihail Neamţu – autorul remarcabilului studiu Gramatica Ortodoxiei. Tradiţia după modernitate (Ed.Polirom - Iaşi, 2007) – m-am întâlnit prima oară în paginile cărţii traduse de el din engleză, Discerning the Mystery. An Essay on the Nature of Theology / Desluşirea Tainei de Andrew Louth (Ed. Deisis, Sibiu, 1999). Autorul englez vorbeşte acolo despre „cele trei mistere sau taine fundamentale din inima teologiei creştine: taina Treimii, taina Întrupării şi taina îndumnezeirii omului prin har şi în slavă” (Louth, 91-129). Traducătorul său român îi duce mai departe ideea în Gramatica Ortodoxiei, unde se referă la obstacolele desluşirii tainelor într-o lume în care „incoruptiblilul”, nemaivăzut de la luneta lui Galilei încoace, este înregistrat – spune filozoful Constantin Noica, citat de Neamţu - doar în matematici. Ambele volume ne pun în legătură cu o tradiţie a „incoruptibilului” înţeleasă nu ca „povară a unei desuetudini”, ci ca o „limitare care deschide” – aserţiune cutezătoare, dacă ne gândim că ne aflăm în plină postmoderintate relativistă (fenomen definit ca o „paradigmă politică făcută să tolereze varietatea şi amestecul, incapabil de sinteze majore”, „timp ce distilează cocktailuri”). Aventura „drumului înapoi”, întru recuperarea „minţii simţitoare” (Wordsworth) şi întoarcerea la alegorie şi la imaginea-arhetip se duce în vederea calităţii, deşi – notează Mihail Neamţu - ceea ce contează acum este „consumul brut, iar nu neapărat calitatea digestiei”.
Timpurile vechi (pre-moderne) sunt cu neputinţă de imaginat azi, de către „omul recent”. Dacă atunci conta rezonanţa binomului parte-întreg („structura holografică”) - ordonare ierarhică a unui univers în acelaşi timp organic şi diferenţiat - astăzi acest paradox este imposibil de explicat altfel decât prin apelul la „fantasmele puterii” (persecuţie, control, manipulare): „...Ceea ce postmodernii numesc astăzi probe de libertate ar fi fost privit de antici şi medievali ca o subtilă formă de posedare a sufletului de către demoni; invers: ceea ce medievalii găseau a fi un exerciţiu de libertate interioară (rugăciunea, de pildă) modernii îl tratează ca pe un „efect al îndoctrinării”. Diferenţa între cele două hermeneutici ale suspiciunii constă în faptul că postmodernii declară de jure relativitatea oricăror forme de cunoaştere umană, în timp ce medievalii recunosc de facto această presupoziţie la care adaugă un relativism vertical: dacă fiecare paradigmă de cunoaştere este relativă într-un raport individual, toate paradigmele sunt relative în raport cu Revelaţia divină.” (Neamţu, 227)
Prin 1993 am văzut filmul lui Oliver Stone, Natural Born Killers / Născuţi asasini – sardonică ars poetica de tip hardcore, un eseu cinematografic dedicat violenţei şi manipulării. La ieşirea din cinematograf m-am întâlnit cu un dascăl (ce predă limbi clasice) ce ştiam că are afinităţi teologice, de la UVT. Văzuse şi el filmul. Mi-a spus aşa: Menirea filmului este să trimită la icoană. Până atunci nicio clipă nu am considerat că între film şi icoana bizantină ar putea fi vreo legătură. Ulterior, filmele lui Andrei Tarkovski şi ale altor câţiva regizori atenţi la personajul-imagine (Dovjenko, Chaplin, Murnau, Bergman, Buñuel, Mizoguchi, Fellini, Kurosawa, Ozu, Dreyer, Paradjanov, Bresson, Săucan, Piţa, Veroiu, Aronofsky etc.) aveau să mă ajute să înţeleg enigmatica afirmaţie a distinsului profesor şi nevoia de icoană. Cartea lui Jean-Luc Marion - La croisée du visible / Crucea vizibilului. Tablou, televiziune, icoană – o privire fenomenologică, apărută în traducerea lui Mihai Neamţu la Ed. Deisis, Sibiu, în 1999 - vorbeşte tocmai despre accesul imaginii (adesea blocat) la un original, despre „suficienţa imaginii” şi dezvoltarea ei televizuală, despre „eliberarea imaginii de orice original”, despre – în fine – comunicarea care „nu numai că nu comunică nimic – decât numai imagini, idoli de voyeur-i – dar contrazice orice comuniune” (Marion, 89). Ce atent surprinde Mihail Neamţu în Gramatica Ortodoxiei starea de „cădere” a culturii imaginii din vremurile noastre, în care imaginea televizuală – contrar vizionarului (voyant), care vede ceea ce este indisponibil şi indivizibil - are drept măsură voyeur-ul: „Tandreţea e izgonită mai întâi. Frivolitatea avangardistă alungă misterul, masochismul meschin ia locul gingăşiei, pentru ca demonul profanării să primească un nou titlu de proprietate. Trăit în această variantă, erosul e lipsit de orice arhitectură şi demnitate. Faptul de a-ţi fi refuzat dreptul la unicitate nu mai contează. Microbii poftei insidoase omoară visele aerisite ale oricărei purităţi. Proximitatea dobândită printr-un rapt ieftin comercial coincide cu maxima distanţare de celălalt. Scursurile de neant refuză spectrul întregirii conştiinţei şi al lărgirii sinelui. Fiinţa nu are nici paznic, nici stăpân. Libertăţi defrişate bezmetic otrăvesc credinţa, speranţa şi iubirea.” (Neamţu, 264) Acesta este universul dominat de voyeur – persoana care „sucombă fără limite, nici restricţii acelei libido vivendi (pofta vederii) pe care Părinţii au denunţat-o din totdeauna: plăcerea de a vedea, de a vedea totul şi mai ales ceea ce n-am dreptul sau puterea de a vedea” (Marion, 84). Părinţii invocaţi de eseistul francez sunt cei care, în Pateric, spuneau: „nu lăsa ochiul tău să vadă deşertăciuni căci slobozenia ucide sufletele”. Acele „deşertăciuni” îşi propun să „rezolve misterul”, dar „misterul nu trebuie rezolvat, de el trebuie să ne împărtăşim” (Louth, 91-129).
Un reuşit portret al voyeur-ului izbuteşte şi regizorul Cristian Mungiu în scurt-metrajul său, Zapping (2000): privitor ce întreţine un raport pervers şi neputincios cu lumea, jalnicul telespectator fuge de lume şi o posedă totodată în imagine, practicând un „onanism al privirii” (Marion , 84). Privire care se îndreaptă exclusiv către imagini ce reproduc - explicit - măsura unei dorinţe, căci „orice imagine emisă trebuie să satisfacă în mod exact dorinţa voyeur-ului de a vedea, să se facă idolul lui. Orice imagine e un idol sau nu este văzută”.
„Pentru Ortodoxie însă – iar Mihail Neamţu face apel neîncetat la dreapta socotinţă a Ortodoxiei - nu sublimul unei experienţe estetice contează, ci consumarea bucuriei înnoite de slava veşniciei. Nici timpul, nici spaţiul nu sunt doar ecrane ale subiectivităţii, ci cadre dinamice ale revelaţiei. Raportul lui Dumnezeu faţă de lume este erotic şi muzical, iar nu magic (justificând atracţia sublimului) sau mecanic (legitimând imperativul ideologic).”
Zi ploioasă şi rece. Vremea a fost cu siguranţă un obstacol pentru amatorii concertului de azi. Mulţi nu l-au trecut, astfel că sala a fost aproape goală (sub 100 de persoane). În program: Uvertura „Hebridele” de Bartholdy; Concertul nr. 1 pentru clarinet şi orchestră, op.73 (Allegro, Adagio ma non troppo, Rondo: Allegretto) de Weber, la clarinet: Gabor Varga; Simfonia nr.9 de Schubert. Dirijor: Ivan Ungar. În holul de bilete al sălii Capitol s-a deschis o librărie selectă ce-şi propune să promoveze – printre altele – muzica interpretată live pe scena filarmonicii. Marius (ex-Humanitas) era la datorie, înconjurat de cărţi, albume şi nişte boxe din care se auzeau tot armonii clasice. Apariţia unui magazin (select!) de carte este o bucurie şi o infuzie de frumos în hărmălaia cotidiană. Să aibe viaţă lungă şi un management eficient. 
