Zi ploioasă şi rece. Vremea a fost cu siguranţă un obstacol pentru amatorii concertului de azi. Mulţi nu l-au trecut, astfel că sala a fost aproape goală (sub 100 de persoane). În program: Uvertura „Hebridele” de Bartholdy; Concertul nr. 1 pentru clarinet şi orchestră, op.73 (Allegro, Adagio ma non troppo, Rondo: Allegretto) de Weber, la clarinet: Gabor Varga; Simfonia nr.9 de Schubert. Dirijor: Ivan Ungar. În holul de bilete al sălii Capitol s-a deschis o librărie selectă ce-şi propune să promoveze – printre altele – muzica interpretată live pe scena filarmonicii. Marius (ex-Humanitas) era la datorie, înconjurat de cărţi, albume şi nişte boxe din care se auzeau tot armonii clasice. Apariţia unui magazin (select!) de carte este o bucurie şi o infuzie de frumos în hărmălaia cotidiană. Să aibe viaţă lungă şi un management eficient. Tuesday, 15 April 2008
La concert, prin librărie
Zi ploioasă şi rece. Vremea a fost cu siguranţă un obstacol pentru amatorii concertului de azi. Mulţi nu l-au trecut, astfel că sala a fost aproape goală (sub 100 de persoane). În program: Uvertura „Hebridele” de Bartholdy; Concertul nr. 1 pentru clarinet şi orchestră, op.73 (Allegro, Adagio ma non troppo, Rondo: Allegretto) de Weber, la clarinet: Gabor Varga; Simfonia nr.9 de Schubert. Dirijor: Ivan Ungar. În holul de bilete al sălii Capitol s-a deschis o librărie selectă ce-şi propune să promoveze – printre altele – muzica interpretată live pe scena filarmonicii. Marius (ex-Humanitas) era la datorie, înconjurat de cărţi, albume şi nişte boxe din care se auzeau tot armonii clasice. Apariţia unui magazin (select!) de carte este o bucurie şi o infuzie de frumos în hărmălaia cotidiană. Să aibe viaţă lungă şi un management eficient. Darwin rules
Am dorit să ajung la spectacolul de balet (coregrafia: Francis Valkay) pe muzica lui Vangelis, Andante-Allegro. Am luat cu mine trei elevi (Gabriela, Andrei şi Robert) şi, pe o ploaie englezească, am pornit-o spre TNT. Bilete n-am găsit la casă, ci, după o aşteptare de un sfert de oră (timp în care elevii mei s-au încălzit cu un ceai la cofetăria Casa cu flori), femeia care împărţea bilete unor profesoare venite cu elevii lor de gimnaziu (spectacolul, aveam să aflu, a fost contractat de Ispectoratul Şcolar TM) la balet s-a hotărât să ne dea şi nouă patru bilete. Pe tot cuprinsul programului s-a şuşotit, s-au făcut poze cu celularul, s-a vorbit, s-a huiduit, s-a aruncat cu gumă de mestecat pe scenă. Sala – plină ochi de elevi – s-a purtat mitocăneşte. O parte din vină o poartă, negreşit, profesoarele care trebuia să-i supravegheze. Elevii - la cheremul lor - au ţinut morţiş să demonstreze că omul din maimuţă se trage. Cum să fie ei şi numai ei de vină? Acasă părinţii nu-i bagă în seamă (şi pe mulţi i-au scăpat deja din mână), la şcoală dascălii chiulesc şi ei cum pot (being underpaid - but is this an excuse for not doing their job?) şi nu pun suflet. Astfel că nu m-am putut bucura cum aş fi dorit de fragmentele de muzică electronicăMonday, 14 April 2008
NBK
Înainte de revelaţia cinematografică numită Darren Aronofsky (Pi, Requiem for a Dream), în anii 90 aveam să mai descopăr un film absolutely disturbing and astonishing: Natural Born Killers by Oliver Stone. La vremea premierei l-am văzut în repetate rânduri. Inclus (de Premiere) în top-ul cu the most dangerous 25 movies of all time, interzis în câteva ţări occidentale (şi prin asta mai dorit şi mai rentabil underground), filmul ultraviolent al lui Stone este, cred, o lecţie – imperfectă, deşi uluitoare tehnic – de cinema. Fanii lui Tarantino (autorul poveştii care i-a vândut povestea lui Stone) l-au acuzat pe regizor că a denaturat sensul naraţiunii. Eu cred însă că atâta inventivitate tehnică – but I can't help wondering all the same: what for? – nu a mai încăput într-un singur film (cel puţin american) niciodată. Din punct de vedere cromatic (directorul de imagine Robert Richardson a folosit o combinaţie de peliculă de 35mm, imagine alb-negru, super 8 şi video la diferite viteze) şi muzical, ca ritm de povestire (ce alternează între stilul clipurilor muzicale şi transmisiunile TV live) şi casting, felul în care sunt folosite colajele de cartoons (Japanimation) etc. conferă NBK un stil de neegalat. Dorind să demaşte, chipurile, manipularea publicului de către mass media, Stone reuşeşte, la rându-i să manipuleze. O parte a mesajului este – cum să spun? – reală. Chiar prea reală: imaginile violente de la TV, din ziare ne copleşesc şi ne pătrund în suflet până într-acolo că devin parte din viaţa noastră mentală. Rezultatul: cupluri de natural born killers (ca Mickey & Mallory Knox) – transformate în megastaruri de cinismul mediatic - şi un public tot mai înfomentat de ştiri senzaţionale. Este ceva putred în acest film sau mai degrabă este ceva putred în omenire? – pare să ne întrebe cu cinism acest NBK. Viziunea lui Stone e mai degrabă una apocaliptică, incontestabil diabolică. Omenirea (sau ce a mai rămas din ea) a pierit ucisă accidental (asemenea indianului) de furia genetic-dezlănţuită a acestor doi „ucigaşi în serie”. Şi, ce vedem la final? Cei doi „născuţi asasini” cu familia lor (doi copilaşi plus un al treilea pe drum) bine-mersi într-un caravan, pe o autostradă. Ca doi ordinary americans. Pe genericul final, un ultim colaj de fotografii ale (anti)eroilor la vârsta copilăriei, flash-uri cu câteva (doar!) din cele 50 de „victime nevinovate” de pe unde-au trecut şi vocea catifelată a lui Leonard Cohen ce cântă – tulburător-profetic - despre „ce va fi” (song-ul se numeşte The Future) – o expresivă imagine a acestei brave new world gone mad:
Give me back my broken night
my mirrored room, my secret life
it's lonely here,
there's no one left to torture
Give me absolute control
over every living soul
And lie beside me, baby,
that's an order!
Give me crack and anal sex
Take the only tree that's left
and stuff it up the hole
in your culture
Give me back the Berlin wall
give me Stalin and St Paul
I've seen the future, brother:
it is murder.
Things are going to slide, slide in all directions
Won't be nothing
Nothing you can measure anymore
The blizzard, the blizzard of the world
has crossed the threshold
and it has overturned
the order of the soul
When they said REPENT REPENT
I wonder what they meant
When they said REPENT REPENT
I wonder what they meant
When they said REPENT REPENT
I wonder what they meant
You don't know me from the wind
you never will, you never did
I'm the little jew
who wrote the Bible
I've seen the nations rise and fall
I've heard their stories, heard them all
but love's the only engine of survival
Your servant here, he has been told
to say it clear, to say it cold:
It's over, it ain't going
any further
And now the wheels of heaven stop
you feel the devil's riding crop
Get ready for the future:
it is murder
Things are going to slide ...
There'll be the breaking of the ancient
western code
Your private life will suddenly explode
There'll be phantoms
There'll be fires on the road
and the white man dancing
You'll see a woman
hanging upside down
her features covered by her fallen gown
and all the lousy little poets
coming round
tryin' to sound like Charlie Manson
and the white man dancin'
Give me back the Berlin wall
Give me Stalin and St Paul
Give me Christ
or give me Hiroshima
Destroy another fetus now
We don't like children anyhow
I've seen the future, baby:
it is murder
Things are going to slide ...
When they said REPENT REPENT ...
To be or not to be a voyeur
Cu Mihail Neamţu – autorul remarcabilului studiu Gramatica Ortodoxiei. Tradiţia după modernitate (Ed.Polirom - Iaşi, 2007) – m-am întâlnit prima oară în paginile cărţii traduse de el din engleză, Discerning the Mystery. An Essay on the Nature of Theology / Desluşirea Tainei de Andrew Louth (Ed. Deisis, Sibiu, 1999). Autorul englez vorbeşte acolo despre „cele trei mistere sau taine fundamentale din inima teologiei creştine: taina Treimii, taina Întrupării şi taina îndumnezeirii omului prin har şi în slavă” (Louth, 91-129). Traducătorul său român îi duce mai departe ideea în Gramatica Ortodoxiei, unde se referă la obstacolele desluşirii tainelor într-o lume în care „incoruptiblilul”, nemaivăzut de la luneta lui Galilei încoace, este înregistrat – spune filozoful Constantin Noica, citat de Neamţu - doar în matematici. Ambele volume ne pun în legătură cu o tradiţie a „incoruptibilului” înţeleasă nu ca „povară a unei desuetudini”, ci ca o „limitare care deschide” – aserţiune cutezătoare, dacă ne gândim că ne aflăm în plină postmoderintate relativistă (fenomen definit ca o „paradigmă politică făcută să tolereze varietatea şi amestecul, incapabil de sinteze majore”, „timp ce distilează cocktailuri”). Aventura „drumului înapoi”, întru recuperarea „minţii simţitoare” (Wordsworth) şi întoarcerea la alegorie şi la imaginea-arhetip se duce în vederea calităţii, deşi – notează Mihail Neamţu - ceea ce contează acum este „consumul brut, iar nu neapărat calitatea digestiei”. Timpurile vechi (pre-moderne) sunt cu neputinţă de imaginat azi, de către „omul recent”. Dacă atunci conta rezonanţa binomului parte-întreg („structura holografică”) - ordonare ierarhică a unui univers în acelaşi timp organic şi diferenţiat - astăzi acest paradox este imposibil de explicat altfel decât prin apelul la „fantasmele puterii” (persecuţie, control, manipulare): „...Ceea ce postmodernii numesc astăzi probe de libertate ar fi fost privit de antici şi medievali ca o subtilă formă de posedare a sufletului de către demoni; invers: ceea ce medievalii găseau a fi un exerciţiu de libertate interioară (rugăciunea, de pildă) modernii îl tratează ca pe un „efect al îndoctrinării”. Diferenţa între cele două hermeneutici ale suspiciunii constă în faptul că postmodernii declară de jure relativitatea oricăror forme de cunoaştere umană, în timp ce medievalii recunosc de facto această presupoziţie la care adaugă un relativism vertical: dacă fiecare paradigmă de cunoaştere este relativă într-un raport individual, toate paradigmele sunt relative în raport cu Revelaţia divină.” (Neamţu, 227)
Prin 1993 am văzut filmul lui Oliver Stone, Natural Born Killers / Născuţi asasini – sardonică ars poetica de tip hardcore, un eseu cinematografic dedicat violenţei şi manipulării. La ieşirea din cinematograf m-am întâlnit cu un dascăl (ce predă limbi clasice) ce ştiam că are afinităţi teologice, de la UVT. Văzuse şi el filmul. Mi-a spus aşa: Menirea filmului este să trimită la icoană. Până atunci nicio clipă nu am considerat că între film şi icoana bizantină ar putea fi vreo legătură. Ulterior, filmele lui Andrei Tarkovski şi ale altor câţiva regizori atenţi la personajul-imagine (Dovjenko, Chaplin, Murnau, Bergman, Buñuel, Mizoguchi, Fellini, Kurosawa, Ozu, Dreyer, Paradjanov, Bresson, Săucan, Piţa, Veroiu, Aronofsky etc.) aveau să mă ajute să înţeleg enigmatica afirmaţie a distinsului profesor şi nevoia de icoană. Cartea lui Jean-Luc Marion - La croisée du visible / Crucea vizibilului. Tablou, televiziune, icoană – o privire fenomenologică, apărută în traducerea lui Mihai Neamţu la Ed. Deisis, Sibiu, în 1999 - vorbeşte tocmai despre accesul imaginii (adesea blocat) la un original, despre „suficienţa imaginii” şi dezvoltarea ei televizuală, despre „eliberarea imaginii de orice original”, despre – în fine – comunicarea care „nu numai că nu comunică nimic – decât numai imagini, idoli de voyeur-i – dar contrazice orice comuniune” (Marion, 89). Ce atent surprinde Mihail Neamţu în Gramatica Ortodoxiei starea de „cădere” a culturii imaginii din vremurile noastre, în care imaginea televizuală – contrar vizionarului (voyant), care vede ceea ce este indisponibil şi indivizibil - are drept măsură voyeur-ul: „Tandreţea e izgonită mai întâi. Frivolitatea avangardistă alungă misterul, masochismul meschin ia locul gingăşiei, pentru ca demonul profanării să primească un nou titlu de proprietate. Trăit în această variantă, erosul e lipsit de orice arhitectură şi demnitate. Faptul de a-ţi fi refuzat dreptul la unicitate nu mai contează. Microbii poftei insidoase omoară visele aerisite ale oricărei purităţi. Proximitatea dobândită printr-un rapt ieftin comercial coincide cu maxima distanţare de celălalt. Scursurile de neant refuză spectrul întregirii conştiinţei şi al lărgirii sinelui. Fiinţa nu are nici paznic, nici stăpân. Libertăţi defrişate bezmetic otrăvesc credinţa, speranţa şi iubirea.” (Neamţu, 264) Acesta este universul dominat de voyeur – persoana care „sucombă fără limite, nici restricţii acelei libido vivendi (pofta vederii) pe care Părinţii au denunţat-o din totdeauna: plăcerea de a vedea, de a vedea totul şi mai ales ceea ce n-am dreptul sau puterea de a vedea” (Marion, 84). Părinţii invocaţi de eseistul francez sunt cei care, în Pateric, spuneau: „nu lăsa ochiul tău să vadă deşertăciuni căci slobozenia ucide sufletele”. Acele „deşertăciuni” îşi propun să „rezolve misterul”, dar „misterul nu trebuie rezolvat, de el trebuie să ne împărtăşim” (Louth, 91-129).
Un reuşit portret al voyeur-ului izbuteşte şi regizorul Cristian Mungiu în scurt-metrajul său, Zapping (2000): privitor ce întreţine un raport pervers şi neputincios cu lumea, jalnicul telespectator fuge de lume şi o posedă totodată în imagine, practicând un „onanism al privirii” (Marion , 84). Privire care se îndreaptă exclusiv către imagini ce reproduc - explicit - măsura unei dorinţe, căci „orice imagine emisă trebuie să satisfacă în mod exact dorinţa voyeur-ului de a vedea, să se facă idolul lui. Orice imagine e un idol sau nu este văzută”.
Sunday, 13 April 2008
Bizzare phantasy
Good news: a child is born! Dorin & Lia’s baby girl – we just learned – was born yesterday. By the way, last night I had this SF-like mental picture: the four of us were in Saturday, 12 April 2008
Stele fără nume
Ne plănuisem să ajungem la concertul de orgă de la Dom, însă socoteala noastră de sâmbătă seara ne-a fost răsturnată de Sergiu, care ne-a chemat la recitalul organizat de elevi de la Liceul de Muzică din Timişoara (împreună cu o şcoală de acelaşi profil din Pančevo, Serbia). Supriza a fost nemăsurată: am urmărit, preţ de aproape două ceasuri, elevi cu vârstele între 8 şi 18 ani cântând (din voce şi la diverse instrumente: pian, vioară, violă, violoncel, fagot), dansând, interpretând arii din opere, operete şi variate alte muzici. M-am bucurat să le revăd pe două din fostele mele eleve de la Liceul de Muzică (de acum 13 ani) – acum profesoare de pian aici: Roxana şi Mădălina.Urmărind recitalul acestor tineri mi-a părut rău de locurile – nu puţine - rămase libere. Pe de altă parte, prestaţia lor m-a încredinţat că nu e totul pierdut, că există şi altfel de tineri. Şi prin ei, gândurile şi emoţiile unora ca de Haciaturian, Debussy, Brahms, Beethoven, Bach, Mozart, Gherase Dendrino, Grieg, Telleman etc. au prins – preţ de câteva zeci de minute – viaţă din nou. Sala de concert e, pentru mine, un sanctuar for all, irrespective of differences of opinions, creed, race, gender, nationality, social status, etc.
Message in a bottle - Scřivánci na niti / Ciocârlii pe sârmă
Filmul lui Menzel este, în primul rând, o restituire. După ce a stat sechestrat vreme de douăzeci de ani, Ciocârlii pe sârmă avea să dezvăluie un adevăr transmis ca un message in a bottle. Ce conţine acest mesaj? Un portret de grup, o radiografie satirică a unei uniformizante lumi cenuşii (dar piperate cu câteva tuşe erotice) în care speranţa nu a murit, un microcosmos pentru întreg spaţiul concentraţionar (decoruri: Vladimir Macha; director de imagine : Jaromir Sofr; muzica: Josef Lojik) din care nu lipsesc lirismul, tandreţea, subtilitatea, burlescul, compasiunea şi curajul. „Îmi găsesc o serie de trăsături comune cu Karel Capek. Asemeni lui – afirma Jiři Menzel - trebuie ca operele mele să fie astfel făcute încât să fie înţelese de toata lumea. Tata era intelectual, iar mama croitoreasă. Am vrut să fac filme cu care să nu-mi fie ruşine în faţa tatei, dar pe care să le înţeleagă şi mama.” Povestea Ciocârliilor e inspirată din proza scurtă a lui Bohumil Hrabal: într-un oraş siderurgic din apropierea Pragăi se află un lagăr de reeducare – pe un fel de junkyard - pentru „duşmanii poporului” de origine burgheză: un bucătar, un profesor de filozofie, o bibliotecară, un magistrat, un saxofonist etc.. În imediata apropiere se află o închisoare pentru femei condamnate politic, astfel că tensiunea sexuală dintre cele două grupuri generează momente de umor savuros. În ciuda disciplinei draconice care vizează transformarea lor în „oameni noi”, toţi cultivă gândirea liberă şi nu îşi pierd speranţa.
Oricât de catifelată ar fi fost „Primăvara de la Praga”, autorităţile s-au „autosesizat” şi au interzis Ciocârliile (aceeaşi soartă au avut-o şi filme de referinţă din alte ţări ale blocului sovietic: Reconstituirea lui Lucian Pintilie, Faleze de nisip de Dan Piţa, Pokaianjie / Căinţa de Tenghiz Abuladze etc.) sub pretextul caracterului „incendiar şi provocator” al filmului. Pe lângă fiare vechi şi maşini de scris (din secvenţa-uvertură) ce aşteaptă să fie aruncate la coşul de gunoi al istoriei, se află suflete şi – iată – filme care aşteaptă şi ele să fie eliberate sau topite. Lumea filozofiilor mărunte de viaţă de pe această insulă-microcosmos (înconjurată de sârmă ghimpată) a fost descătuşată abia în 1989, anul căderii Cortinei de Fier, când filmul lui Menzel a primit Premiul Ursul de Aur şi Premiul FIPRESCI la Festivalul de la Berlin.
Când timpul se măsoară, cu umor, în funeralii - Kolja


În tradiţia unor regizori precum Miloš Forman, Jiři Menzel (dar fără tonurile lor grave) sau Giuseppe Tornatore (cel din Nuovo Cinema Paradiso), Jan Sverak izbuteşte în Kolja să fabrice – după reţeta hollywoodiană – o poveste ce are ca fundal evenimente politice cruciale (căderea Cortinei de Fier în Europa de Est), dar cu un substrat intens personal. Kloja este mai ales filmul unei treziri, al unei „umanizări”: în Praga anului 1988, un violoncelist urzuz (şi afemeiat) între două vârste – un burlac convins care-şi măsoară timpul în funeralii, fiind retrogradat şi mutat disciplinar de autorităţi de la filarmonică la un ansamblu ce cântă muzică funebră la crematoriu – se transformă peste noapte într-un devotat şi afectuos tată de ocazie al unui băieţel rus a cărui mamă a fugit în RFG.Friday, 11 April 2008
De trei ori Mihăilescu

Cu un an în urmă, am fost – fără Theodor – la un concert simfonic în programul căruia figura Imperialul de Beethoven şi Peer Gynt de Grieg. În seara aceea ne-am zis că n-o să mai mergem niciodată fără Theodor la concert. Şi ne-am ţinut de cuvânt. Ne-a părut multă vreme rău că nu l-am luat, eram convinşi că i-ar fi plăcut. Între timp s-a mai cântat ceva Grieg şi am recuperat o parte din muzica pierdută atunci. Iar astăzi a fost o zi mare pentru familia pianiştilor Mihăilescu. Au susţinut tustrei un recital extraordinar: Mozart – Concertul pentru trei piane şi orchestră K.V.242; Mozart – Concertul pentru două piane şi orchestră K.V.365 (solişti: Dragoş & Manuela Mihăilescu) şi, en fin, Beethoven – Concertul nr. 5 pentru pian şi orchestră, „Imperialul” (solist: Dinu Mihăilescu) - Allegro, Adagio un pocco mosso, Rondo-Allegro. Dirijor a fost Gheorghe Costin, care, după terminarea concertului, l-a îmbrăţişat părinteşte pe tânărul şi promiţătorul interpret al Imperialului (are doar 20 de ani).Theodor a fost cuminte. Înainte de concert a continuat să mă bombardeze cu întrebările: cine e Tatăl din Vecernie? Dar Fiul? Dar Duhul Sfânt? Şi ce-nseamnă de-a pururea fecioară? etc.
Involuntar, mi-am amintit de impactul pe care l-a avut asupra generaţiei mele filmul american The Competition (disponibil acum pe you tube), care a rulat în cinematografe (l-am văzut chiar în centru, în sala Capitol, a actualei filarmonici şi în cinematograful din apropiere, Timiş) prin 1983. Acolo aveam să aud pentru prima oară armoniile Imperialului, pe care l-am căutat de-atunci în programul filarmonicii sau la radio. Reaudiţia lui mi-a aminitit şi de discuţiile despre muzica simfonică pe care le-am avut în anii de liceu cu dl. ing. Laudacescu – personalitate de excepţie care mi-a netezit drumul spre muzica şi literatura clasică, spre înţelegerea şi valorizarea contextului politic. Astăzi am mers pe jos cu Theodor mai bine de o oră. S-a mai încălzit vremea şi am făcut mişcare. Prin unele grădini am zărit - pe lângă lalele - lăcrămioare. La întoarcere, pe când aşteptam tramvaiul, Theodor a pronunţat iar – o singură dată – unul din cuvintele pescuite de la acel şofer flecar. I rebuked him, but then I started to question my reaction. After all, why not saying – at least not in public - those blasted words? For the sake of prudence, of course. Man is a zoon politikon, indeed.
Inteligenţă, umor şi emoţie - Jésus de Montréal
De la bun început trebuie precizat că Jésus de Montréal / Iisus din Montreal (asemenea capodoperei lui Pasolini, Il Vangelo secondo Matteo / Evanghelie după Matei, din 1964) evită în chip inteligent orice aer didacticist, moralizator. „Filmul meu – declara regizorul Denis Arcand - vorbeşte despre toate subiectele inevitabile ale zilei: despre Big Bang şi despre formula Coca-Colei, despre monologul lui Hamlet şi despre fascism.” Şi, am putea adăuga, despre limitele libertăţii artistice, despre loialitate şi perseverenţa investită în aflarea idealului – teme prezente şi în alte filme ale regizorului: Le declin de l’empire americain / Declinul imperiului american (1986), Love and Human Remains / Dragoste şi rămăşiţe omeneşti (1993); Stardom / Glorie (2000) şi Les invasions barbares / Invaziile barbare (2003). Undeva la o biserică din Montréal preotul se gândeşte să „modernizeze” şi să aducă „la zi” montarea Patimilor lui Iisus care - de peste 30 de ani - se joacă tot mai anchilozat în parcul de pe colinele bisericii. „Filmul” noii puneri în scenă – mult prea îndrăzneaţă pentru gustul comisionarilor prelaţi - are însă numeroase ecouri evanghelice. Lectura originală (şi radicală) a Evangheliei atrage mulţi spectatori, dar şi interdicţia spectacolului din partea consiliului parohial, în timp ce vieţile actorilor încep să reflecte treptat drama Patimilor: hotărârea de a le monta şi alegerea actorilor reflectă chemarea apostolilor de către Iisus; scandalul declanşat de întreruperea spectacolului (interzis la a treia reprezentaţie) aminteşte – prin tragicul, dar şi fericitul final noir - de răstâgnire şi înviere; cina actorilor după triumful primei reprezentaţii este o preînchipuire a împărtăşaniei; distrugerea furioasă a studioului de televiziune în care – printr-un cinic sexploitation – se înregistrau reclame este o imagine a alungării negustorilor din templu, iar propunerea avocatului – într-o discuţie ce are loc la ultimul etaj al unui zgârie-nori – de a-l transforma pe actorul care-l interprează pe Iisus (Lothaire Bluteau) într-un superstar ce ar avea lumea la picioare este o replică la ispitirea din deşert.
Filmul lui Denis Arcand (Marele Premiu al Juriului şi Premiul Juriului Ecumenic la Festivalul de la Cannes 1989), admirabil jucat, impresionant filmat (director de imagine: Guy Dufaux), ilustrat muzical (aria „Quando Corpus Morietur” din opera Stabat Mater de G.B. Pergolesi's, cântecul popular bulgăresc „Prituriţe Planinata", alături de segmente de muzică originală compusă de Jean-Marie Benoît, François Dompierre, Yves Laferrière) şi regizat cu multă imaginaţie, este o „capodoperă plină de inteligenţă, umor şi emoţie, un film pasionant prin reinterpretarea Evangheliei, dar si prin privirea critica asupra societatii moderne” (Laurent Aknin), o încercare originală ce-şi propune să prezinte ce s-ar întâmpla dacă spiritul lui Iisus ar fi printre noi în aceste vremuri ultramaterialiste.
Thursday, 10 April 2008
Somn uşor
Îmi amintesc de vorbele lui Oscar Steinhardt. Înainte de a-l lăsa să plece la Securitate (unde urma să depună – aşa cum i s-a cerut - mărturie împotriva prietenilor săi arestaţi, Constantin Noica şi Vasile Voiculescu printre alţii), bătrânul „ovrei” îşi încurajează fiul, dar îl şi previne în privinţa faptului că oricare ar fi alegerea pe care o va face, destinul său nu va mai fi niciodată la fel, că viaţa i se va schimba complet: „E adevărat că vei avea zile foarte grele. Dar nopţile le vei avea liniştite, vei dormi bine. Pe când dacă accepţi să fii martor al acuzării, vei avea, ce-i drept, zile destul de bune, dar nopţile vor fi îngrozitoare” - cuvinte urmate de o replică extrem de tăioasă, dar care - ce-i drept - avea darul de a-l încuraja: „Şi vezi să nu mă faci de râs. Să nu fi jidan fricos şi să nu te caci în pantaloni”. Nedorind să fie un fricos şi ascultând sfatul tatălui său, Nicu Steinhardt refuză să depună mărturie, să-şi acuze prietenii, asumându-şi începând din acea alegerea. Intelectualul interbelic ce avea sentimentul ratării, al frivolităţii, a devenit astfel un destin.
Parroting

Seara am ajuns la Vecernie. Toate rugăciunile din programul slujbei de seară vorbesc – în duhul Psalmilor - despre nevoia imperioasă a omului de a se curăţi de „cele rele” săvârşite peste zi (şi peste viaţă), de a fi ferit – peste noapte - de lucrarea celui potrivnic. Miezul rugăciunilor este foarte intens – o dată cu apropierea nopţii (ca interval de trecere spre o nouă zi sau spre „neant”), sufletul împovărat de atâtea poticneli şi vinovăţii caută să se primenească, să se scape cumva de ceea ce-l apasă. Şi iar ajungem la întrebarea lui Theodor: Ce-nseamnă: „curăţeşte păcatele noastre”?
Pe drum spre biserica de la Poliţie am zărit – în zona grădiniţei de lângă str. Filipescu - nişte grădini pline de narcise şi lalele roşii. În spaţiile verzi dintre blocuri, iarba a crescut înaltă după ultimele ploi. Peste tot ne-au însoţit păsărelele din copaci cu veşnicul lor concert de caritate pentru bieţii trecători.
Pentru Raluca a fost prima zi de lucru în Tai Pei şi primul meniu de prânz exotic. We miss her already and look forward to seeing her again.
Un trio formidabil
Amintiri din Epoca de Aur a Bisericii cu un trio formidabil: Sfinţii Grigore de Nazians, Ioan Hrisostomul şi Vasile cel Mare. Iată o axă a timpului punctată de Sf. Grigore de Nazians: „De-a lungul veacurilor, două au fost schimbările însemnate numite Testamente sau cutremure. În primul rând, trecerea de la idoli la Lege, iar apoi de la Lege la Evanghelie. Prin Evanghelie ni s-a vestit un al treilea cutremur, care începe cu Cincizecimea, în care Duhul Sfânt se încetăţeneşte între oameni, făcându-ne mai limpede arătarea Lui”. Teoretic, ne-am situa – nu-i aşa? - în intervalul închis la stânga (Cincizecimea) şi deschis la dreapta (sau, mă rog, pentru rigorişti, tot închis şi la dreapta, la momentul Last Judgement). As it happens, majoritatea citim şi descifrăm Evangheliile, însă - o spuneau şi Părinţii - tot la ce-a fost „înainte” ne întoarcem: „idoli” şi „Lege”. Liturghia – The Divine Liturgy, o „coloană infinită a unităţii Bisericii", de atunci şi până la sfârşitul veacului pentru întreaga Ortodoxie – redactată, „culeasă” de Sf. Ioan Hrisostomul („Gură de Aur”) şi Sf. Vasile cel Mare este, ca şi celelalte slujbe, reprezintă - gaudeamus igitur - un prilej de „întoarcere”, de „recuperare” şi „primenire”. So, there is hope. Deh, toate bune şi frumoase în cărţi. Praxis-ul ne omoară. Dar unde se regăsec în viaţa socială a Bisericii (azi din ce în ce mai întortocheată, mai tensionată, mai contradictorie) eforturile susţinute şi responsabile depuse – o spune tradiţia Bisericii – de Sf. Vasile pentru a-i sluji pe oameni, demascând inegalităţile existente, intervenind cu simţ critic în desfăşurarea vieţii sociale, considerând „că nu poate exista pace socială fără o dreptate socială”? Şi câtă nevoie ar fi de actualizarea demersului Sf. Grigore de Nazians de a pătrunde dincolo de litera Scripturii, înaintând din adânc în adânc, ajungând să perceapă „frumosul ascuns” şi să simtă nemărginitul adevăr dumnezeiesc. În fine, cât de necesară ar fi o „sublimă slujire” preoţească, însoţită de conştientizarea „înfricoşătoarei responsabilităţi” când preoţii – aşa cum scrie la Carte - o să dea seama pentru fiecare dintre sufletele încredinţate. Drumul de la mântuială la mântuire este – pentru fiecare – o mare piatră de încercare.
Wednesday, 9 April 2008
Ireversibil
Unde se duce muzica atunci când cel ce o interpretează nu o mai cântă? – întrebare de copil citat de personajul harpistei din Prova d’orchestra. Unde se duce un om atunci când încetează cântecul vieţii sale – mai autentic sau mai fals - pe acest pământ? Unde se mută suflul său? Nu o dată mi-am spus că – în ciuda dorinţei declarate de a rămâne, aşa cum ne îndeamnă şi Brâncuşi, forever young – am încetat să mai fiu copil în clipa în care am început să conştientizez că sunt muritor, că vine – ca-n poemul Chemare, de Romulus Vulpescu şi pus pe note de Adrian Enescu - o vârstă, vine-o vreme / vine-o vamă, vine-o voce care cheamă / cheamă ziua, cheamă ora / cheamă clipa tuturora / cheamă, pleacă, vine, este. Viteza cu care – ireversibil, ca-n Heraclit - vine ziua să coboare discul meu solar / vine ziua să fiu boare, cer şi aer clar / vine ora care doare, scrisă-n calendar este percepută diferit, în funcţie de vârsta noastră spirituală, dar mai ales de elanul din noi. Şi totuşi, ce îmbietor este mitul veşnicei reîntoarceri şi-al timpului reversibil...
All we need is love
Lucrurile sunt însă mai întortocheate: atunci când iubeşti nu-ţi mai trebuie nimic, iar atunci când n-ai iubire în tine zadarnic o cauţi „în afară”. Astfel, o dată ce ai pierdut-o şi ai înlocuit-o cu ură şi indiferenţă nu-ţi mai rămâne decât să te lupţi cu proprii demoni pe care – conştient sau nu – i-ai crescut la piept.
Întrebare, întrebare
Ignorance rules

Undeva în Piaţa Libertăţii din centrul Timişoarei, Primăria oraşului a plasat recent, pe o linie moartă de tramvai, un vagon de muzeu – primul vagon de tramvai tras de cai, se spune. M-am uitat mai bine pe plăcuţa aurită ce conţine un scurt istoric, prezentat în trei limbi (română, germană şi engleză). Am citit, curios, versiunea în engleză. De la primele cuvinte m-au intrigat câteva inatvertenţe gramaticale. Se mai întâmplă – mi-am zis - şi mi-am continuat lectura. Apoi, pe măsură ce-am înaintat în miezul textului, aveam să descopăr progresiv tot mai multe calchieri din română, o topică străină de specificul limbii engleze şi forme gramaticale ce păreau a fi redactate în grabă de un elev mediocru şi neatent, care niciodată n-a pus preţ pe corectitudinea exprimării. Dar textul nu l-a conceput un elev semidoct, ci o persoană matură, calificată şi plătită pentru acest job.Constat cu sporită amărăciune că până şi subtitrările autorizate, profesioniste (zice-se) de la filme (la cinema sau la TV) suferă de aceleaşi neglijenţe majore. Limba în care se traduce, e drept, seamănă mai mult sau mai puţin cu româna. Şi poate că ar fi chiar limba română – cea vie, nu cea stâlcită – dacă traducătorii ar ţine seama de false friends, de acorduri şi nuanţe. Who cares about them anyway? Uite că merge şi-aşa. Invazia barbarilor agramaţi (cu diplome de bacalaureat şi chiar de facultăţi de filologie!) s-a generalizat, iar competenţa lingvistică îşi trăieşte agonia. Eminescu e, încă o dată, viu printre noi: Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură, Toţi se scurseră aicea şi formează patrioţii, / Încât fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii, / Bâlbâiţi cu gura strâmbă sunt stăpânii ăstei naţii! La aşa stăpâni, aşa flecăreală şi aşa exprimare.
Tuesday, 8 April 2008
Chamber music cu Kammerstyl Quartet (Sostakovici, Dvorak, Piazzola)
Raluca a plecat spre Viena. De-acolo, către Bankok şi apoi Tai Pei. Blaga, cel din Inimile nu-s în noi, e mai aproape ca oricând.Chamber music 2night. Nişte “copii cuminţi” (după cum îi caracteriza d-na Maria, bătrânica simpatică pe care-o întâlnim mereu la concert) au cântat astă-seară Şostakovici (Cvartetul nr.8) şi Dvořak (Cvartetul american, op.96). Cvartetul lor - înfiinţat în 2007 - se numeşte Kammerstyl, iar ei sunt: Rafael Butaru (vioara I), Cătălina Costin (Vioara a II-a), Mihaela Tuţă (violă), Diana Ivaşcu (violoncel) şi au între 23 şi 28 de ani. Am recunoscut câteva armonii din partea a doua a cvartetului de Dvořak – le mai auzisem în splendidul film ceh (laureat cu Oscar pentru film străin, în 1996) de Jan Sverak, Kolya. I-am zărit pe d-nii Sorin Petrescu şi Sorin Dogariu. Theodor a stat smirnă. O altă bătrână a vrut să ştie dacă la bis au cântat din Piazzola. I-am răspuns că 99% cred că da. Îi spuneam în tramvai d-nei Maria că un singur cusur a avut spectacolul din seara asta: în pauza dintre Şostakovici şi Dvořak nişte femei s-au dus să fumeze. Fumul, desigur, a ajuns şi la spectatorii care au rămas, ca noi, pe scaune. Înţelegătoare (deşi n-a fumat niciodată), d-na Maria a replicat: Aşa sunt ei, plăcerea de a inhala fum în piept trebuie satisfăcută. Ceilalţi din jur nu mai contează. Într-un fel, asta e valabil – nu-i aşa? - pentru orice plăcere egoistă căreia, neavând voinţa necesară, nu-i putem rezista.
Monday, 7 April 2008
O carte foarte veche şi...cam grea
Vara lui 1985 a marcat – a fost un marcaj, o bornă, a milestone indeed – întâlnirea (la Marea Neagră, mai întâi) cu o poveste numită Pas în doi. Parcă respir şi acum aerul acela proaspăt de după primele două vizionări (la grădina de vară din Mamaia şi la un cinematograf din Constanţa), părcă zăresc aievea culorile vii din acele zile. Filmul mi s-a părut zguduitor - probabil nu mai întâlnisem niciunde altundeva pe ecran un mesaj atât de pronunţat împotriva paşilor în doi: Mihai (Claudiu Bleonţ, aici într-unul din cele mai bune roluri – alături de cele din Concurs, 1982; Să mori rănit din dragoste de viaţă, 1983; Dreptate în lanţuri, 1984; Flăcări pe comori, 1987; Rochia albă de dantelă, 1989; O vară de neuitat, 1994 - din cariera sa cinematografică) îşi ratează legăturile cu Monica (Anda Onesa) şi Maria (Ecaterina Nazare); Maria se desparte de parvenitul politruc Iulian (Valentin Popescu) imediat după ce naşte copilul din flori; părinţii Monicăi (Cornel Revent, Lucreţia Maier) trăiesc sub acelaşi acoperiş fără să fie împreună; Dodo (Adrian Titieni) e nefericit cu Felicia (Aurora Leonte), Bob este încornorat de nevasta care – în secvenţa discotecii - se aruncă-n braţele unui pictor, doar Ghiţă (Petrică Nicolae) şi Maria par a rămâne împreună – dar fără glamour - din momentul întâlnirii fatidice de la final. Îmi amintesc jocuri de culise (cu Partidu-n frunte), învârteli şi răutăţi, cupluri care coboară trepte şi perechi care se dezbină – totul pe fondul grav (încă din secvenţa-generic) al muzicii lui Adrian Enescu şi al citatelor muzicale (nu mai puţin grave) din oratoriul Creaţiunea de Haydn.
Există însă, printre atâtea drame, şi câteva secvenţe „de rezistenţă” pe care filmul se sprijină – mă gândesc mai ales la secvenţa bibilotecii. Mihai şi Maria se întâlnesc, întâmplător, în sala de lectură a unei biblioteci. Maria: „Ce ai luat” Mihai: „O carte foarte veche de astrologie: Poveşti despre stele. E o carte foarte veche şi...cam grea. Am luat-o pentru că mă ajută să-mi corectez ţinuta. Devin mai drept.” Şi, când rosteşte această replică face un fel de echilibristică, lăsând acea carte „veche şi cam grea” să-l apese pe cap, cu greutatea ei...Cartea ca instrument de corectare a ţinutei şi de îndreptare. Ce mai spune această secvenţă (şi acest tip de cinema) vremurilor grăbite (şi idolatre) de azi, când prea puţini mai au respect pentru carte, pentru cuvântul scris?...Şi n-au trecut nici măcar 25 de ani! Fiţi binevenite, vremuri minimaliste, cu cinematograful vostru „direct” şi „autentic”, fără metaforă şi poezie. Fii binevenită poezie cu metaforă pustie. Poate că – cine ştie – după ce ne vom fi săturat de-atâta poezie pustie, ne-om întoarce şi la cinematograful poetic - azi uitat - pe care l-au practicat Dovjenko, Murnau, Chaplin, Mizoguchi, Kurosawa, Ozu, Robert Bresson, Fellini, Antonioni, Bergman, Bunuel, Paradjanov, Tarkovski, Abuladze, Piţa, Veroiu sau Săucan, pe care îl mai întâlnim (dar câtă vreme?) la Emir Kusturica sau Jiri Menzel.
Alarm system
Bătrâneţe şi moarte în mileniul trei, cartea lui Livius Ciocârlie, este o interesantă mărturie venită din partea unui om care - fără a se considera credincios - nu e nici antireligios, un om care îi recunoaşte religiei meritul – unic – de a crea o spiritualitate. Livius Ciocârlie (pe care, din păcate, nu l-am cunoscut personal) este sceptic şi chiar dezaprobator faţă de cei care se declară, fără rezerve, atei. Îmi amintesc astfel că şi pe mine m-a intrigat uşurinţa cu care, la răstimpuri, cunoştinţe de-ale mele de aici ori din lumea largă au afirmat că sunt necredincioase. Totuşi, nu mi-am revendicat indignarea dintr-o credinţă fierbinte, bine definită dogmatic. Un lucru mi se pare super important: să pot să depăşesc cumva poticnelile care-mi răsar în drum atunci când analizez in excess atitudinea altora faţă de mine, faţă de noi trei. În realitate n-ar trebui să existe – nu pot fi raţional până la capăt – astfel de scrupule. Viaţa e, desigur, doar una şi nu merită consumul nervos pentru fiecare fleac, pentru fiecare răutate, câtă vreme neuronii distruşi (cel mai adesea autodistruşi) nu se mai regenerează. Atâta doar că sistemul de „alarmare” şi „autosesizare” funcţionează underground, la nivel subconscious – prietenii întru frământări ştiu de ce.
