În Sfârşitul nopţii (1983, regia: Mircea Veroiu) regăsim o Romanie in its early 1980s, dar altfel decât o portretizează (retrospectiv) Cristian Mungiu în 432 (2007). O cameră dintr-un cămin studenţesc de fete. Una dintre ele (Sanda) se machiază în faţa oglinzii (deasupra căreia se află un poster mare cu doi ochi in close up) şi îi spune colegei sale, Dana, care stă pe pat: „Dragă, eu mă topesc. Nu ştiţi nimic, n-aţi văzut nimic.” „Şi cum, nu trebuia să te-ntâlneşti în seara asta cu procuroru’ ăla?” - întreabă ingenuu Dana. Procuroru’, devotat meseriei, a cam întârziat la întâlniri. Sanda nu vrea să-l mai aştepte. Dana însă are vocaţia aşteptării. Se oferă să-i dea colegei ei să citească o carte. „Da? Şi la 35-40 de ani ce-o să fac? N-o să am timp să tot citesc? Hai, pa!” Ceva mai târziu, spre finalul filmului, Sanda se oferă să i-l cedeze Danei pe procuror: „Aşteaptă-l tu, dacă vrei. Crezi că merită?” – o întreabă, emancipată, Sanda. „Cred. Chiar foarte tare.” Sanda se pregăteşte să plece la o nouă întâlnire: „Nimeni nu merită. Îţi spun eu. Plec. Că-ntârzii şi nici pe mine n-o să mă aştepte cineva la nesfârşit.” „Dar tu crezi că merită?” „Ce să merite?” „Să te-ntâlneşti cu cineva – continuă retoric Dana - care nu te-aşteaptă până vii, la nesfârşit.”
Revăzut, filmul lui Veroiu a avut gust de madlenă proustiană. M-am întors în timp cu 26 de ani, când l-am descoperit întâia oară. Era pe 4 iulie, ziua când am dat examenul de treaptă la matematică, pentru a intra la liceu. Fericit c-am ştiut (am rezolvat chiar o problemă de geometrie plană despre o prismă cu baza trapez neregulat pentru câţiva din ceilalţi elevi prezenţi în sală cu mine) am hotărât să merg la film, la cinema Timiş. Pe atunci dusul la cinema era – pentru mine - prilej de sărbătoare. Desfiinţarea treptată a cinematografelor şi apariţia repertoriului de tip mall aveau să mă lecuiască de sala de cinema. (Dar nu şi de bucuria de a revedea filme). În acea zi însorită de început de iulie am văzut acest film alb-negru „de actualitate”, pe care memoria afectivă l-a păstrat viu până l-am revăzut, în anul 2006.
Între timp, Veroiu (după ce a mai regizat vreo trei filme interesante: Să mori rănit din dragoste de viaţă, Adela, Umbrele soarelui şi alte trei din categoria flop), a plecat – via France - în lumea celor drepţi. Gheorghe Visu a mai făcut câteva roluri bune în cinema (Să mori rănit din dragoste de viaţă, Faleze de nisip, Cei care plătesc cu viaţa, Unde la soare e frig, Balanţa, Terminus paradis) şi teatru, iar în ultima vreme e mare vedetă de telenovele (alături de alţi mari actori de teatru care au nevoie de brânză, iar brânza-i pe bani); l-am văzut pe viu anul trecut într-o montare la TNT: Barrymore. Mircea Diaconu a mai jucat şi el, înainte de 1989, în parodiile Zâmbet de soare şi Secretul armei...secrete (pe lângă alte câteva roluri cu priză la public, gen şoferul de taxi din Buletin de Bucureşti şi Căsătorie cu repetiţie, în Promisiuni etc.). După 1990 continuat să joace la Teatrul Nottara (unde a ajuns director) şi a fost cap de afiş în două filme româneşti realizate după tiparele americane de gen: Asphalt Tango şi Filantropica. A mai apărut şi-n Legături bolnăvicioase şi-n Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii, însă îl reţin mai ales din Corul pompierilor (de Mungiu) şi din Fii cu ochii pe fericire (unde a jucat alături de Dragoş Pâslaru). Acum face politică şi, de câteva luni a ajuns demnitar. Mariana Buruiană, după ce a apărut în Să mori rănit din dragoste de viaţă, Melodii la Costineşti, Hanul dintre dealuri, Figuranţii, Drumeţ în calea lupilor, Domnişoara Cristina sau în teatrul TV Ciuta (alături de Dragoş Pâslaru), în câteva remarcabile piese de teatru (am văzut-o prin 1993 pe scena TNT în Visul unei nopţi de vară în regia lui Liviu Ciulei, cu Teatrul Bulandra), s-a retras din lumea teatrului şi filmului. Ion Vâlcu a jucat încă trei roluri interesante (în Semnul şarpelui, Secvenţe, Faleze de nisip) după care a dispărut complet. Vasile Muraru s-a înhăitat cu Nae Lăzărescu şi în lumea revistei (cabaretului) a rămas. Constantin Brânzea a mai apărut în Întoarcerea din iad şi Ringul. Magda Catone (după Imposibila iubire şi Prea cald pentru luna mai) a mai jucat – post 1990 – în Balanţa, Rămânerea, Casa din vis, E pericoloso sporgersi şi mai ales Zapping. Dar majoritatea o ştiu din reclamele TV pe care, fără număr-fără număr, le-a făcut la detergenţi. Radu Vaida (excelent în Aşteptând un tren) a dispărut complet din peisaj. Operatorul Doru Mitran, înainte de a trece la „filme alimentare” şi a deveni film producer, a mai filmat magistral: Aşteptând un tren, Adela, Declaraţie de dragoste, Pădureanca, Unde la soare e frig, Dreptatea şi Balanţa. Muzica lui Adrian Enescu avea să-mi fie the hook peste doar un an, când vizionat întâia oară Concurs-ul lui Dan Piţa...Moi même aveam să mă transform treptat în...blogger-ul de azi.
BIEFF 2024: Cinema-ul a murit, traiasca cinema-ul
-
consemnat de Luiza Alecsandru
La Timișoara wekeendul 11-13 octombrie a fost încărcat cu evenimente, mai
ceva ca-n anul Capitalei Culturale. Timișorenii a...
2 weeks ago
2 comments:
Radu Vaida a disparut din peisajul autohton . Din 1983 traieste in strainatate . A jucat in urmatoarele filme :
1979 - Mireasa din tren
1981 - Intoarce-te si mai priveste o data !
1982 - Asteptand un tren ; Intunericul alb ; Sfarsitul noptii .
Cam putine filme , dar iata ca lumea inca isi mai aduce aminte de el .
Da, parca imi amintesc de el in MIREASA DIN TREN, desi roluri pregnante mi se par mai ales cele din filmele lui Veroiu (ASTEPTAND UN TREN si SFARSITUL NOPTII). N-am vazut niciodata, din pacate, INTOARCE-TE SI MAI PRIVESTE O DATA. Iar de aparitia lui in INTUNERICUL ALB nu-mi amintesc. Am vazut acest film doar la premiera, in 1983. La cinema Victoria din Timisoara :).
Post a Comment