Omul din om

Tarkovski îşi începe jurnalul său (Martirolog) cu gândul la Dostoievski. Voia să facă un film despre omul Dostoievski, despre personalitatea sa, despre Dumnezeul şi despre demonul său, despre opera sa. N-are nici un rost să-i ecranizezi romanele, spunea el. Se gândea la Anatoli Soloniţân (pe care îl distribuise în rolul pictorului de icoane Andrei Rubliov): „Ar face un Dostoievski minunat”. Dar, „deocamdată trebuie să citesc. Tot ce-a scris Dostoievski. Tot ce s-a scris despre el; şi filosofia rusă – Soloviov, Leontiev, Berdeaiev etc.” Atunci, în 30 aprilie 1970, Tarkovski scria că proiectul dedicat marelui scriitor rus ar putea deveni însuşi sensul a ceea ce voia să realizeze în cinema. Ceea ce avea regizeze ulterior (continuând ceea ce a început: Compresorul şi vioara, Copilăria lui Ivan, Andrei Rubliov): Solyaris, Oglinda, Stalker, Nostalghia, Sacrificiul va demonstra că a rămas credincios acelui braiwave din ultima zi de aprilie a anului 1970.
De Dostoievski (pe care l-am descoperit în clasa a IX-a) mă leagă, între altele, „pluralitatea vocilor şi conştiinţelor autonome şi necontopite” (Mihail Bahtin), eroul rupt de tradiţiile culturale şi dezrădăcinat, fără legături cu pământul (care însă leagă raporturi neobişnuite cu ideea), dedublarea ideii şi „omul din om „ pe care l-a zugrăvit cu atâta forţă. Suntem aproape de Pavel: „...nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc” (Rom. 7.19) pentru că „totul în viaţă constituie un dialog, o controversă”, căci „relaţiile contrapunctului din muzică nu sunt, în fond, decât o varietate a ceea ce numim în mare relaţii dialogale” (Bahtin).