Frumoasa şi bestia

Nimic din frescele ample de până atunci (din Naşterea unei naţiuni şi Intoleranţă) realizate de Griffith nu se regăseşte în Broken Blossoms / Muguri zdrobiţi (1919), ecranizare a povestirii Chinezul şi copila de Thomas Burke. Un boxer brutal (Donald Crisp) îşi răzbună neîmplinirile pugilistice torturându-şi fetiţa (Lilian Gish). Chinuitul copil îşi găseşte refugiul la un mic neguţător chinez (Richard Barthelmess) care-i acordă refugiu. Acesta o instalează în propria-i cameră ca pe un fel de divinitate într-un templu asiatic. După un nou eşec în ring, boxerul dă de urma fiicei sale şi o ucide în bătaie. Chinezul o răzbună pe fetiţă şi se sinucide.
„Acţiunea – comentează Tudor Caranfil în Vârstele peliculei, vol.1 - nu se mai ramifică prin meandrele istoriei ci se desfăşoară pe parcursul unei singure zile, într-un spaţiu redus la două interioare: camera boxerului şi cea a chinezului, plus decorul intermediar al sordidei străzi din Londra. Griffith denunţă şi aici forţa brutală ce întârzie progresul omenirii, reluând astfel tema din Intoleranţă. Chinezul şi fetiţa din Londra sunt înfrăţiţi de sensibilitatea sufletului lor (trecând peste bariera de rasă).”
Cel mai reprezentativ film pentru şcoala griffithiană a actorului, Muguri zdrobiţi constituie şi o ancorare stilistică în expresionismul incipient al epocii - modalitatea de a caracteriza prin decor (Joseph Stringer) şi imagine (Billy Bitzer) conflictul şi tema filmului avea să facă şcoală în Germania anilor 20-30. Limitarea spaţio-temporală, ca şi reducerea numărului de personaje şi a locurilor de filmare îi va inspira pe creatorii Kammerspiel-ului.
Inovaţiile formale însă nu i-au convins pe producători, care se păstrează în rezervă: „Îmi aduci un film ca ăsta, şi mai pretinzi şi bani pe el? Bagă-mi mai bine mâna în buzunar şi ia-mi portofelul cu totul. Povestea asta nu e comercială! Toată lumea moare...” Griffith este nevoit să răscumpere negativul filmului, care-l costase pe producător $88.000, plătind $250.000. Doar aşa a putut fi distribuit de „United Artists” - companie pe care a înfiinţat-o Griffith, împreună cu Charlie Chaplin şi Douglas Fairbanks.

O dramă solară a tuturor erelor umanităţii

Pentru că Naşterea unei naţiuni (1915) a fost un mega-hit, regizorul, scenaristul şi producătorul David W. Griffith şi-a permis, un an mai târziu, să se înhame la un alt proiect de anvergură (produs în aproape doi ani şi însumând 76 de ore de proiecţie din care, după montaj, au rămas trei), „o dramă solară a tuturor erelor umanităţii”, care avea să capete pe ecran o formă şocantă, neobişnuită (principalele poticneli de receptare, în rândul publicului majoritar, neiniţiat: montajul alternat, travelling-ul, prim-planul, supraimpresiunea) şi - pentru acele vremuri când publicul larg privea cinematograful ca un fel de bâlci, de light entertainment – revoluţionară.
Intoleranţă (1916), subintitulat şi Love’s Struggle Throughout the Ages / Lupta dragostei de-a lungul veacurilor, cuprinde patru istorii diferite ce se defăşoară concomitent, într-o împletire de episoade care întrerup mereu cronologia fiecărei povestiri, pentru a face loc celorlalte: I - „Mama şi legea” prezintă aspecte din luptele greviste ale anului 1911, urmărind destinul unui tânăr muncitor învinuit pe nedrept de crimă, condamnat la moarte şi salvat în ultima clipă, înainte de execuţie; II - „Noaptea Sfântului Bartolomeu” descrie pierirea unui cuplu de tineri hughenoţi ucişi la Paris, în timpul masacrului pus la cale de Caterina de Medicis; III - „Patimile lui Hristos” transpune motivul metafizic al calvarului, ideea nedreptăţii şi a cruzimii; IV - „Poveste din Babilon” reconstituie un complot de la Curtea lui Balthazar, ce culminează cu invadarea Babilonului, atacat şi cucerit de către perşi. Acestor acţiuni interţesute (şi legate prin temă: intoleranţa în luptă cu dragostea şi caritatea) li se adaugă un leit-motiv plastic al timpului, veşnic altul şi veşnic acelaşi: o femeie (Lilian Gish) balansând un leagăn.
Mesajul pacifist al Intoleranţei (protestul lui Griffith se extindea la diverse forme de injustiţie socială: represiunea sângeroasă a grevelor, persecuţiile contra nonconformiştilor, erorile judiciare, intoleranţa religioasă) avea să fie greu de acceptat de o ţară ce se pregătea să intre în război: autorităţile l-au retras din circulaţie ca inoportun, după 22 de săptămâni de proiecţie. În plus, dificultatea discursului filmic (inovatoarea concepţie asupra naraţiunii, de un simultaneism pe care spectatorul nu era capabil încă să-l înţeleagă şi s¬ă-l asimileze) a determinat eşecul comercial al filmului: „Un talmeş-balmeş inexplicabil, în care – scrie Louis Delluc - Catherina de Medicis îi vizitează pe săracii New Yorkului, în timp ce Iisus binecuvântează pe curtenii lui Baal, iar armatele lui Darius iau cu asalt expresul de Chicago...”.
În ciuda răsunătorului dezastru la box office (Intoleranţă va deveni cel mai mare fiasco financiar din istoria cinematografului, cu un deficit de peste un milion de dolari, iar Griffith va continua să plătească datoriile provocate de acest mega-proiect al său până la moartea sa din 1946), influenţa Intoleranţei a fost considerabilă nu numai asupra cinematografului (filmul lui Griffith a exercitat o influenţă puternică asupra cinematografiei revoluţionare din anii treizeci a lui Serghei Eisenstein sau Friedrich Murnau), ci şi asupra literaturii. Acestui film (savurat, încă de la premieră, de publicul intelectual, deschis pentru experimente şi o naraţiune cinematografică sofisticate) îi datorează romanul anglo-saxon construcţiile acronologice şi salturile în timp/spaţiu, în care vor excela ulterior Don Passos, Joyce, Faulkner, Huxley, Virginia Woolf şi alţii, contrucţii romaneşti pe care le căutăm zadarnic înainte de 1916.
Cu filmele lui Griffith se naşte o artă. „El a fost primul - afirma un alt patriarh al filmului, Eric von Stroheim, despre regizorul Naşterii unei naţiuni şi al Intoleranţei - care a ştiut să aducă frumuseţea şi poezia în ceea ce era pe atunci un spectacol dezlânat şi banal; a intuit, primul, potenţialul enorm al cinematografului şi a fost cel dintâi care a făcut din el un instrument de recreere, cel mai eficient şi mai popular din câte au existat vreodată; a înţeles, primul, imensa eficacitate a filmului ca instrument de propagandă.” Opera sa (în care, scria René Clair, „au apărut cele mai frumoase ritmuri care au însufleţit vreodată o suită de imagini”), din care nu lipsesc sentimentalismul facil, precum şi numeroasele concesii făcute publicului despre care el însuşi spunea că are mentalitatea unui copil de doi ani, îţi dă impresia – scria James Agee – că „asişti la geneza unei muzici sau la prima utilizare conştientă a pârghiei sau a roţii, că eşti martor la apariţia, organizarea şi începuturile limbajului şi naşterii unei arte”.

Şi filmul artă se făcu...

Cu Naşterea unei naţiuni (1915) filmul a fost recunoscut drept „forma de artă cea mai persuasivă şi mai penetrantă a timpului nostru”. În 1985, David Wark Griffith este plasat pe primul loc într-un top 12 al celor mai apreciaţi regizori americani din perioada clasică pentru „elaborarea sintaxei limbajului cinematografic, exploatând în special montajul, pentru că a convins publicul american că filmul nu e o simplă distracţie populară, ci o artă.”
Înca din primii săi cinci ani de activitate cinematografică – sintetizează Aura Puran perioada timpurie a regizorului - David W. Griffith reuşise să stabilească liniile generale de dezvoltare a artei a şaptea. Pe rând: flash-back-ul (povestirea unor fapte petrecute mai înainte); obţinerea de efecte dramatice prin plasarea aparatului la înălţimi şi distanţe variabile faţă de actor – începând cu planul american şi sfârşind cu prim-planul); primul suspense obţinut prin montarea de acţiuni paralele, fragmentând scenele în planuri tot mai scurte; conferirea unei funcţii dramatice luminii artificiale, ajungând astfel la contre-jour.”
Anvergura fără precedent (pe continentul american, căci Cabiria lui Giovanni Pastrone avusese premiera cu un an înainte, în Italia) a superproducţiei regizate de Griffith (iniţial prezentată cu titlul The Clansmen / Oamenii Klanului) se înregistrează la numai la numai 20 de ani de la prima demonstraţie publică a lui Edison. Filmul său - „monumentul de celuloid ridicat în cinstea Ku Klux Klan-ului” (Serghei Eisenstein) - înfăţişează istoria a două familii de proprietari (Stoneman din Nord şi Cameron din Sud), pentru care Războiul de Secesiune reprezintă o ispăşire fără vină. Forţele principale aflate în conflict sunt, pe de o parte, armata de negri, care ameninţă cu distrugerea totală, răspândind pretutindeni abuzul, violul, crima, iar pe de altă parte, Ku Klux Klan-ul. Epopeea lui Griffith (care, pe planul ideilor adopta pozitia segregaţionistă a autorului romanului ecranizat, reverendul baptist Thomas Dixon), o operă „primitivă şi greoaie în multe privinţe”, conţine – arată Cristina Corciovescu în Cinema...un secol si ceva, referindu-se cu precădere la elementele de limbaj cinematografic – „câteva episoade antologice: moartea tânărului ofiţer alb ucis de un negru; descrierea patetică a bătăliei de la Petersburg; incendiul Atlantei; magistrala imagine a câmpului de luptă acoperit cu morţi; montajul, care alternează, în final, panica familiei asediate şi apropierea, în galop, a Klan-ului.”
Pamfletul rasist griffithian (violent respins de către opinia publică liberală, boicotat în multe oraşe din SUA şi interzis în multe ţări) a avut şi efecte pozitive: a stimulat cristalizarea unei conştiinţe cinematografice în sânul populaţiei de culoare, contribuind – între anii 1916-1920 – la crearea primelor case de producţie independente aparţinând „cinematografului negru” american. În profida contradicţiilor care-l sfâşiau, Griffith nu era însă un „om de dreapta”. Privind odioasele cohorte ale Klanului defilând pe străzile oraşelor americane, Griffith – scrie Tudor Caranfil, în Vârstele peliculei, vol. 1- „avea să se dezmeticească, regretând profound necugetatul său act politic”. Astfel, cercetătorul atent al operei sale va putea descoperi în filmele de mai târziu ale lui Griffith puternice accente protestatare, având ca ţintă injustiţia socială (ca în Intolerance / Intoleranţă) ori oarba ură de rasă (ca în Broken Blossoms / Muguri zdrobiţi).

6 ani, 6 luni şi 6 zile

În 1964, Buñuel şi-a propus să realizeze, în Mexic, un film despre Sfântul Simion Stâlpnicul, „pustnicul acela extraordinar din secolul al IV-lea, care a trăit mai mult de patruzeci de ani în vârful unui stâlp, într-un deşert din Siria”. Subiectul îl preocupase de când, la sediul Ligii Studenţilor, poetul şi prietenul său Federico Garcia Lorca îi dăduse să citească Legenda aurită. „El se prăpădea de râs citind că excrementele pustnicului, prelinse de-a lungul stâlpului, semănau cu ceara prelinsă a unei lumânări ce arde. Dar cum el se hrănea doar cu câteva foi de salată pe care i le urcau acolo sus într-un coşuleţ, excrementele probabil că semănau mai degrabă cu nişte căcăreze de capră” – notează regizorul, nu fără cinism, în volumul memorialistic Mon dernier soupir. De aici, de la acest comentariu provocator, am putea începe să descifrăm demersul cineastului stilist care a şocat mereu prin opera sa iconoclastă, cu filme ca: Un Chien Andalou, L’Age d’Or, Las Hurdes, El Angel Exterminador, Belle de Jour, Cet Obscur Objet du Desir.


Într-un timp istoric nedeterminat, un ascet (Claudio Brook) petrece pe un stâlp şase ani, şase luni şi şase zile. Un grup de călugări şi ucenici i-au pregătit un stâlp şi mai înalt. Pustnicul coboară şi astfel stă o vreme printre localnici. Îşi revede mama bolnavă (căreia îi refuză o ultimă îmbrăţişare), vindecă miraculos mâinile nevolnice ale unui hoţ (care vor fura din nou) şi este în cele din urmă sedus în felurite chipuri de diavolul ce ia înfăţişarea unei femei (Silvia Pinal), care îl va lua cu ea...într-un avion. Printr-un salt peste veacuri, îl revedem pe Simion înconjurat de ritmurile infernale de beat (emise de un post de radio numit „Radioactive Flesh”) ale unei discoteci din Manhattan.
Sigur, primul impuls – dacă nu putem fi altcum decât moralişti - ne spune că în Simón del Desierto Buñuel face apologia slăbiciunii umane şi, indirect, a puterii de nebiruit a ispitelor: la capătul luptei pentru datoria morală se află nu „atingerea cerului” prin despătimire ci, au contraire, înfundarea în fumul şi ritmurile drăceşti ale unei discoteci. La o privire mai atentă însă, luând în considerare vârfurile operei sale (Nazarin şi Viridiana), regizorul sedus de farmecul discret al burgheziei nu face decât să repete – extrem de personal şi mereu iconoclast – că drumul spre împăcarea cu sine trece (şi) prin deşert (vizibil, exterior, sau nevăzut, lăuntric). Cât de vulnerabili suntem în momentele „nodale” (asemenea lui Simion, după şase ani, şase luni şi şase zile de petrecere în pustietate), când – zice-se – „Nefârtatul” are putere asupra noastră, e deja o chestiune de „ordine interioară”, de „tărie de caracter”. Ceea ce contează, pare să spună Buñuel, este – aici e paradoxul, căci regizorul e celebru prin butada: „Slavă cerului că sunt ateu!” – căutarea şi asumarea despătimirii, a ruperii de tot ceea ce nu e esenţial şi ziditor. Ori această atitudine în plasează (parcă împotriva voinţei sale) în rândul cineaştilor care problematizează, care caută – dar nu la modul ilustrativ, ci printr-un foarte autentic limbaj cinematografic – continentul pierdut al sacrului.
Scenariul (scris de regizor în colaborare cu Julio Alejandro) fusese conceput pentru un lung-metraj. Cum producătorul filmului (Gustavo Alariste) a avut unele probleme financiare în timpul filmărilor, Buñuel a trebuit să taie jumătate din film, de unde şi finalul puţin forţat. Dar chiar şi aşa, filmul (distins cu Premiul FIPRESCI Şi Premiul Special al Juriului la Bienala de la Veneţia, în 1965) în care „stâlpnicul şi stilistul ajung faţă în faţă şi se confruntă fiecare de pe piedestalul său” (John Simon) izbuteşte să dea mărturie despre una din nevoile omului foarte rar aduse pe ecran: confruntarea supremă cu sinele prin asceză.

Imagination

Motto: The best things all happen in your head.

Costi, de la Cluj, îmi face o mare bucurie trimiţându-mi pe mess un cântec pe care l-a cules de pe hub-uri sau vinyluri: Hai să ne imaginăm, pe muzica şi în interpretarea lui Ion Cristinoiu († 2001). L-am întâlnit pe Ion Cristinoiu (Uită nostalgia, Te-aşteaptă un om, Eu, Vino iubire-napoi) o singură dată: pe la sfârşitul anilor 90, când am călătorit în acelaşi autocar pe ruta Germania-Timişoara. Era singur şi, probabil, măcinat de boala ce avea să-l răpună peste foarte puţin timp.
N-am mai auzit acest refren de peste 20 de ani şi îl găsesc la fel de proaspăt, de curat. Din păcate n-am descoperit (încă) cine este autorul versurilor, despre care aş avea doar de adăugat că, poate, „de mâine, de Duminică” ar fi sunat mai bine, în ideea că Duminică şi nu luni – aşa cum arată, de altfel, calendarele Ortodoxe – este prima (şi totodată) a opta zi a săptămânii, ziua Învierii – prilej optim pentru regenerări şi restaurări, pentru un nou început. Dar chiar şi aşa, cu tichia - „lumească” şi profană” - de fals mărgăritar, ele au învins (până acum şi – at least – pentru mine) timpul:

Să poţi trăi curat, aşa cum ai visat
În armonia lumii-ntregi
Pe acest pământ etern nu-i loc pentru infern
Tu, frate al meu, mă întelegi.

Hai să ne imaginăm
Că vom da mai mult decât luăm
Că vom şti să-i ocrotim
Pe cei ce-i iubim.
Hai să ne imaginăm
C-avem aripi şi că zburăm
Că suntem mai drepţi, mai buni
De mâine, de luni.

Să poti clădi în gând un loc în care sunt
Doar oameni calzi şi fericiţi,
Să poţi spera că ai fărâma ta de rai
Pe-acest pământ de nori umbrit.

Pădure, verde pădure

Grigore Vieru s-a dus şi el - vorba poetului Ioan Alexandru - „acolo sus, pe plaiurile sfinte”. Un tragic accident de maşină i-a curmat viaţa pe când se întorcea de la un concert susţinut în Basarabia.
L-am descoperit prin 1988, când i-a apărut un volum ilustrat de Sabin Bălaşa la (cred) Editura Eminescu: Rădăcina de foc. Versuri incandescente despre mamă şi iubită m-au legat definitiv de el. Tot pe atunci am citit (în S.L.A.S.T.) un interviu cu el pe care i l-a luat poetul Lucian Avramescu (acesta avea o rubrică intitulată „Cum întâmpină poezia sfârşitul de mileniu”, în care intervieva poeţi din lumea întreagă). După 1990 i-am regăsit versurile puse pe note şi cântate de Ion şi Doina Aldea Teodorovici. Colegele mele de facultate basarabence (care se considerau moldovence, nu românce!) îl priveau cu indiferenţă, în timp ce eu lăcrimam atunci când citeam şi ascultam cântările lor: Eminescu, Răsai, Reaprindeţi candela, Trei culori.
Grigore Vieru a scris această admirabilă poezie de dragoste (decupată parcă din poveştile unor filme - de facturi & calibre diferite, care însă au şi un puternic fior liric – precum: Spoorloos, Umbrele strămoşilor uitaţi, Meandre, Bobby Deerfield, Rămânerea, Povestirile lunii palide după ploaie, Umbrele soarelui sau Căinţa), Pădure, verde pădure:
Draga i-a fugit cu altul.
S-a ascuns în codru. Uuu!
El a smuls pădurea toată,
Însă n-a gasit-o, nu.
El a smuls pădurea toată
Şi s-o are începu.
Şi-a arat pădurea toată…
Însă n-a găsit-o, nu.
Semăna pădurea toată,
Din grâu azime-a gătit
Şi-o corabie-şi cioplise
Din stejarul prăvălit.
Şi-o corabie-şi cioplise
Şi-n amurgul greu, de stânci,
A plecat pe mări, s-o uite,
Clătinat de ape-adânci.
A plecat pe mări, s-o uite,
Dar sub lună, dar sub stea,
Răsărea la loc pădurea,
Iar corabia-nfrunzea.

Restauration

O cheie (sau o yală) buclucaşa – ne vesteşte telefonic Pr. R.N., la otto e mezzo (a.m.) trecute fix – va amâna cu încă o săptămână adunarea celor care se vin la Liturghia unde el este master of ceremonies. (Şi ne dă întâlnire p.m. acasă la GDM. – e ziua Danei) Ne gândim – din nou în acelaşi timp - la soluţia de salvare: mănăstirea de la Cebza şi, într-un ceas pornim – împreună cu Tatiana & Claudiu – la drum. Când am ajuns, zărim oameni ieşind din biserică. Slujba se terminase (a început la 8.30). Pr. Serafim ne-a miruit şi pe Theodor l-a împărtăşit. Paraclisul maicilor, încă netencuit pe dinăuntru, găzduieşte câteva icoane de o rară splendoare. Magnetismul Schimbării la faţă m-a ţintuit în dreptul ei câteva minute în care timpul parcă s-a oprit. La fel, icoana Coborârii la iad. Am întâlnit-o şi pe cea care le-a pictat atât de dumnezeieşte. Din nou i-am dat dreptate lui Bulgakov: Ortodoxia nu atât convinge, cât seduce. Restaurarea noastră însă n-a fost numai duhovnicească (prin reîntâlnirea – scurtă, dar esenţială - cu părintele monah, cu câteva maici care şi-au amintit de noi, deşi de vreo 4-5 ani n-am mai trecut pe acolo, cu aceste ferestre spre absolut care sunt icoanele pictate de maica Larisa), ci şi trupească: am rămas să prânzim la trapeză. Ca de obicei, masa (din produse lacto-ovo-vegetariene) a fost îndestulătoare şi delicioasă, din produse care chiar îşi păstrau gustul natural. La plecare, ne-au însoţit muzical tot armoniile electronice de Vangelis. CD player-ul rămăsese la ultima piesă din albumul Direct, Intergalactic Radio Station:
"I've seen things...so many things that you can’t believe.
Past designs, future designs,
Cables in the bend.
Second-hand sounds,
Future sounds,
Synthesized dialogues.
Incomprehensible software.
Hi Jon, let’s break some rules!
Here comes the sun.
We’re doing some recordings later
Same ol’ factory you know
Here’s some names for you,
Polyester landscape,
Nylon oxygen,
Ashes to concrete.
Etcetera.....etcetera....
Etcetera.....
Oh, by the way,
It’s been a beautiful morning,
What a morning,
Great morning,
It’s a great morning man."
Şi aşa, copleşit de soarele de afară (ce a topit chiciura albă de pe crengile copacilor) mă inundă un dor să-mi vizitez neamurile de la Deta (situată la nici 20 km). Sunt cu toţii de acord şi facem un detour de-un ceas. Revăd orăşelul (mai mult comuna) copilăriei mele, unde încă mai sunt nopţi în care, copil, mă visez. Regăsirea casei unde mi-am petrecut multe vacanţe şcolare mi-a amintit de secvenţa din filmul autobiografic Zerkalo când personajul tarkovskian îşi revede locurile copilăriei : fântâna, cândva dătătoare de apă limpede şi rece este, peste ani, năpădită de buruieni, de imală. Puţine obiecte materiale au trecut proba timpului... Mătuşa mea adună la ani (are acum 65), nepotul meu are 12.
Seara am fost la ora de pian (unde Theodor a mai învăţat un cântec), apoi la GDM. Când noi am ajuns, unii dintre invitaţi plecau deja. Cu doi dintre cei rămaşi (F.D. & O.C.) m-am bucurat realmente să stau de vorbă, despre cam aceleaşi lucruri: aşezarea noastră în viaţă (în Biserică), în paradigmele ei. Gazdele, easy going, warm & pleasant as ever.

An aftertaste

Am aşteptat toţi trei weekendul ăsta. Costi de la Cluj ne-a promis că vine pe la noi şi aşa a fost. Vineri de dimineaţă am fost cu Theodor la doctor (pentru analizele de rutină). După câteva proteste a lăsat-o pe „bina-albina” să-i înţepe braţul pentru ca să-l vampirizeze puţin. Apoi am fost pe la mama, unde am stat până aproape de prânz. Pe la 12 am ajuns cu Theodor la gară şi, după ce l-am întâlnit pe Costi ne-a luat cu maşina Raluca şi ne-a dus acasă for lunch. Pentru Theodor după-amiaza a fost plină de lecţii: pian şi braille. Seara am fost la concert: Serenada notturna de Mozart, Concertul nr. 1 pt. violoncel şi orchestră (solo violoncel: Alexandra Guţu) şi Simfonia 1 de Beethoven. Deşi a avut un program încărcat, a ascultat atent întregul concert. În ciuda oboselii şi a frigului din sală. Ne-am întors acasă toţi patru împreună cu Hilde, iar Costi ne-a uimit pe toţi cu memoria sa, cu entuziasmul său pentru literatură, muzică, filme, cu puterea sa analitică de a cuprinde idei, fenomene etc.
Costi – our kindred spirit - s-a acomodat foarte repede cu Timişoara. Nu exclude posibilitatea de a se muta aici din primăvară sau poate din toamnă. Ar fi grozav. La despărţire şi eu şi Raluca am simţit că timpul petrecut împreună s-a scurc mult prea repede.
Pasiunea lui Costi pentru muzica românească de alaltăieri şi de ieri (mai puţin pentru cea de azi, care – zice el - este aproape în exclusivitate ritmată, disco), pentru evoluţia creatoare a principalilor corifei ai genului pop-rock (autohton, dar nu numai), pentru filme (mai ales româneşti), pentru Ţiganiada şi Eminescu, pentru Liviu Rebreanu, Dostoievski şi Joyce, pentru muzica electronică, dar mai ales felul în care este hotărât să apere din răsputeri acea zonă de intimitate a fiinţei umane - care este credinţa – împotriva celor care vor s-o violenteze cu viclenie, în numele unor învăţături şi formule de împrumut - acestea şi încă altele ne apropie înt-un chip ce depăşeşte puterea de cuprindere a cuvintelor. Cu o precizare: la toate aceste comori de frumuseţe Costi a ajuns – întrecând pe mulţi - fără a se folosi de analizatorul vizual. Adică în ciuda acestui...neajuns. Dar cine ştie oare măsura celor care sunt „de ajuns”? Sâmbătă, în timp ce Theodor a avut ora de înot, Raluca îl supraveghea şi Tatiana se bălăcea în bazin, am apucat să mai stau de vorbă cu el. I-am povestit filmul olandez Spoorloos şi cuvintele mele au avut, se pare, un puternic impact asupra lui. L-au ajutat repede să-şi construiască în minte (şi-a pierdut vederea treptat de la doi ani, în urma unui accident, deci ştie – cu „ochii minţii” acum – să vadă culorlie) propriul film.
Seara au trecut pe la noi bunicii lui Theodor, Maria, Claudiu & Tatiana şi...Hilde. Mult după sunset mi-am făcut necesara plimbare prin faţa oglinzii pentru a vedea ce mai are de spus the guy in the glass. Şi el, imaginea mea din oglindă, mi-a zis aşa: omul se petrece prin viaţă mereu on the wire, pe muchie de cuţit. Maria a pomenit azi începutul Psalmului 1: „Fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioşilor şi în calea păcătoşilor nu a stat şi pe scaunul hulitorilor n-a şezut...” Şi poate că alegerea ei era – este - un semn că trebuie să iau seama la cele cu adevărat folositoare şi hrănitoare în viaţă. Să discern, vasăzică, grâul rostirii celei după cuviinţă de neghina pălăvrăgelii şi a vorbelor multe şi fără vreun rost. Să pricep – câtă vreme sunt încă pe cale şi mai pot schimba ceva – că omul este o trestie gânditoare şi în faptă, nu doar în vorbă şi-n predici. Că ceea ce este adevărat pentru mine, în inima mea e adevărat - de ce nu? - pentru toţi oamenii. Că de folos îmi este a struni şi a ţine-n frâu impulsurile mele colerice. (La limita posibilului, căci - zice Francis Bacon - Nature is often hidden, sometimes overcome, seldom extinguished.) Că pot sminti pe alţii cu ştiinţă, dar şi cu neştiinţă. Că ceasul cercetării de sine a sosit. Că judecata este a two way process. Că sinceritatea se cuvine direcţionată şi strunită, asortată cu dreaptă socotinţă, nu afişată în stare brută, neprelucrată. Că am şi eu, ca fiecare, nevoie de iertare. Altminteri voi continua să simt acelaşi bitter aftertaste pe care mi-l dă neghioaba distribuţie a energiilor, a cuvintelor, bunelor intenţii...

The river of fire

Lazar Puhalo se referă pe larg, în cartea sa despre legătura între icoana Ortodoxă şi Scriptură, la reprezentarea momentului Judecăţii de Apoi (cu „indicaţiile de regie” din unele cărţi profetice veterotestamentare şi din Apocalipsă) în icoanele-icoane şi din pictura religioasă post-Ortodoxă, „eretică”, „decadentă”, „morbidă”, „înfricoşătoare” etc. Astfel am aflat că „râul de foc” din viziunea profetică a lui Daniel nu e scenery pentru un film horror în care – dacă nu acumulăm suficiente merite - vom fi protagonişti, ci cu totul altceva: iubirea divină – insuportabil de fierbinte şi de luminoasă pentru „cei răi” (a căror sensibilitate, osificată – ca a lui Riga Crypto din poemul barbian - nu-i poate rezista) şi „mare de cristal amestecată cu foc” pentru „cei credincioşi” care nu sunt alţii decât – aflăm tot din Apocalipsă – „biruitorii fiarei şi ai chipului ei şi ai numărului numelui ei, stând în picioare pe marea de cristal şi avânt alăutele lui Dumnezeu”.
Cu puţin înainte de a se muta, trupeşte, six feet under (în cimitirul Saint Genevieve du Bois), regizorul Andrei Tarkovski a ţinut o conferinţă într-o catedrală din Londra chiar despre Apocalipsă. Apăra acolo imaginea poetică (străină de interpretările „literale” şi legaliste) pe care Cartea Apocalipsei o poate crea. Altfel spus, Tarkovski nu-i lua la bani mărunţi fiecare virgulă, ci spunea auditoriului din biserica St. James (şi, peste timp, celor care aveau să-i citească varianta scrisă a conferinţei) că Apocalipsa este încă o sursă bogată de imagini poetice, iar nu o sentinţă şi un oracol. Pentru alţii este un cod ce transmite un număr fatidic. În copilăria mea o băbuţă de la ţară (Boiana o chema) care era un hibrid etnic (asemenea Banatului): româncă, sârboaică, nemţoaică şi evreică) îmi povestea mereu că „numărul fiarei” se referă la nimeni alţii decât Hitler şi Stalin, ei fiind – încă un „semn” – fiara (führer), având, fiecare, şase litere în numele (şi, respectiv, titulatura) lor.

Life as poetry

În 1980, Jorge Luis Borges mărturisea că n-a mai citit nimic contemporan (însă a recitit enorm) din 1955, când a încept să-şi piardă vederea: „Putem cunoaşte trecutul – zice el în Borges despre Borges. Convorbiri cu Borges la 80 de ani – însă prezentul va fi cunoscut de istorici sau de romancierii care se vor considera istorici. Cât priveşte clipa de faţă, aceasta face parte din misterul general al universului.”
Tot el spune că circumstanţele în care a greşit „sunt unelte pentru poet”, pentru că „un poet trebuie să considere toate lucrurile ca fiindu-i date, chiar şi nenorocirile. Nenorocirile, înfrângerea, umilinţa, nereuşita, acestea sunt uneltele noastre. Doar nu crezi că atunci când eşti nefericit poţi să produci ceva. Fericirea constituie un scop în sine. Însă ni se dau greşelile, ni se dau coşmarurile aproape în fiecare noapte, iar sarcina noastră este să le transformăm în poezie. De-aş fi un poet adevărat, aş simţi că fiecare moment al vieţii mele este poetic, că fiecare moment al vieţii mele este un fel de lut pe care trebuie să-l modelez, să-l formez, să-l mistui în poezie.”

Filologie & ontologie

Sunt aproape de finalul cărţii Arhimandritului Lazar Puhalo, The Ikon as Scripture and Ikons of the Last Judgement şi înţeleg, o dată mai mult, că – afirm un clişeu – încurcate rău sunt căile Împărăţiei. Miezul cărţii sale polemice este însăşi iconografia Ortodoxă „autentică” şi nealterată – scrie el – de reprezentările picturale „post-Ortodoxe, apusene”. Attention, attention!, pare să ne avertizeze – în duhul Evangheliei, de altfel – autorul. Atenţie la profeţi mincinoşi, dar şi la icoane mincinoase, care nici nu sunt icoane. (Dar bisericile Ortodoxe sunt adesea pline de ele).
Aproape fiecare paragraf conţine o raportare – de pe un ton over-patronising - la arta „păgână”, la strâmbătăţile apărute în Apus şi răspândite – ca un fel de black death – până în spaţiul şi mediul Ortodox. Dar cât de pur Ortodox mai e atunci acel mediu?
Câte ceva tot am priceput (deşi asta am înţeles mai demult): icoana „adevărată” este ceea ce se opune reprezentărilor pietist-legaliste (infectate de gnosticism şi de o serie de concepte „păgâne”, adaugă Puhalo). Hristos cel slăvile creştine, din icoanele necontaminate de moralismul puritan, de legalismul roman, nu este - hotărât lucru! - contabil, chiţibuşar, ci luminos şi luminator. Iar judecata „cea de pe urmă” este personală şi se produce atunci când omul se leapădă – frenetic, inconştient, definitiv (?) – de sinele său. Judecata ar însemna, în această perspectivă, o revenire (dureroasă şi tragică, pentru cei care nu şi-au rezolvat complexul de split personality) la sine.
Cei buni aici, cei răi acolo...Ce uşoară este dicotomia asta în termeni filologici. Atunci când e privită ontologic însă, lucrurile încep – recunosc, pentru înţelegerea mea – să devină de nepătruns.

A ballet dancer gave up the ghost

Raluca îmi vesteşte, după ce a citit necrologul de la intrarea în Opera din Timişoara, că Ivan Bota - o bună cunoştinţă de familie - s-a mutat la cele veşnice. Am făcut cunoştinţă cu el prin 1983. Era balerin şi l-am văzut în câteva spectacole de balet montate în acei ani la Operă: Giselle, Fântâna din Bahcisarai, Lacul lebedelor, Spărgătorul de nuci etc. În ultimii zece ani a devenit regizor tehnic la TNT şi la Operă.
În urmă cu 25 de ani (atunci când eram mai apropiaţi), Ivan era un gentleman şi partenera sa de atunci – dacă ţin bine minte - a profitat de cumsecădenia şi politeţea lui. Tatăl meu (step), care nu suporta să cânte găina într-o relaţie, a asistat scandalizat la o mică ieşire „feministă” a celei care avea să-i devină curând soţie (eram toţi în apartamentul de pe Intrarea Pandurilor) şi l-a dojenit într-un mod foarte ne-cumsecade şi ne-politicos (într-un cuvânt: olteneşte) pentru slăbiciunea lui. Împreună cu femeia sa (om gospodar şi familist, Ivan a făcut casă bună cu cea care – once upon a time - a stârnit reacţia colerică şi „antifeministă” a tatălui meu vitreg) l-au adoptat pe Bogdan, un băiat isteţ pe care, iată, l-au adus până în pragul celor 20 de ani.
Ultima oară l-am văzut pe Ivan pe 17 decembrie 2007, când Theodor a urcat pentru întâia oară pe scenă în spectacolul de Crăciun la care a fost invitat Grigore Leşe. Un an mai târziu, cu ocazia spectacolulului regizat de Ada Lupu, în care Theodor – alături de soprana Daniela Vlădescu, de actriţa Paula Frunzetti şi de un grup de copii - a cântat două zile la rând (pe 21 & 22 decembrie 2008), Ivan nu mai era la cabina din culise. M-am interesat şi am aflat că are mari probleme cu rinichii (făcea dializă) şi e internat la reanimare. Să-i fie ţărâna uşoară.

Iceberg

Aseară, înainte de a merge la Arad să-i luăm de la aeroport pe Tatiana & Claudiu (care s-au întors dintr-o mini-lună de miere la Veneţia), am trecut cu Theodor pe la dentist. De câteva zile am observat că icebergul unui nou incisiv inferior se înalţă semeţ, fără ca primul său dinte de lapte să dea semne că ar vrea să predea ştafeta locţiitorului său definitiv. Aşa că, sfătuiţi şi de GP-ul nostru, am apelat la cleştele stomatologului. La început Theodor a găsit că-i amuzant să folosească scaunul rabatabil drept tobogan. Apoi, când dentista i-a spus că va folosi un spray ca să amelioreze durerea, s-a opus, alegându-se cu limba şi buza de jos puţin umflate, căci un pic de spray tot a apucat să-i administreze. În cele din urmă a acceptat să-i facă extracţia. Şi am văzut cum - sub ochii noştri şi sub acţiunea cleştelui stomatologic - incisivul a ieşit la pensie, lăsând care liberă noului venit. În primele secunde Theodor s-a zvârcolit şi a plâns, dar după două-trei minute a şi uitat de supliciu, începând să cânte şi să se dezmierde...Mi-am amintit de o scenă horror din Marathon Man (1976) – un film de John Schlessinger pe care l-am urmărit îngrozit la televiziunea iugoslavă pe la mijlocul anilor 80, în care Laurence Olivier (un fost torţionar nazist) îi extrage pe viu un dinte lui Dustin Hoffman.

Help

Cu elevii mei de 17-18 ani am lecturat un poem apocrif numit Anyway: „People are unreasonable, illogical, and self-centered. Love them anyway. / If you are kind, people may accuse you of selfish ulterior motives. Be kind anyway. / If you are successful, you will win some false friends and true enemies. Succeed anyway. / The good you do today will be forgotten tomorrow. Be good anyway. / Honesty and frankness will make you vulnerable. Be honest and frank anyway. / What you spend years building may be destroyed overnight. Build anyway. / People need help, but may attack you if you try to help them. Help them anyway. / In the final analysis, it is between you and God. / It was never between you and them anyway.”
Ca feed-back, unul dintre ei (care întotdeauna pune întrebări surprinzătoare şi inteligente) zice că, dintre toate „poruncile” enumerate în poem, cel mai anevoios i se pare s-o pună în aplicare pe ultima: „People need help, but may attack you if you try to help them; help them anyway.” Dacă – spune el - după ce încerci să ajuţi un homeless, iar drept răsplată acesta te pradă şi dacă încerci şi a doua oară şi-o iei în freză, te mai duci a treia oară să-l ajuţi? Întrebarea lui (ce mă duce cu gândul la paradoxul lui Mark Twain: „A man is never more truthful than when he acknowledges himself a liar”) mi se pare super-interesantă. Pentru că ea este turnesolul milosteniei noastre nude (fără înşelătoarea cosmetizare pietistă), ortopraxis-ul nostru. De aici ar trebui să înceapă orice discuţie despre religiozitatea noastră sau poate despre lipsa ei. Şi – să recunoaştem – câţi dintre noi avem darul nebuniei pentru a ne aventura să-i ajutăm, să-i cercetăm, pe cei (consideraţi de noi) ciudaţi, nespălaţi, periculoşi? Brusc mi-am amintit şi de generozitatea răsplătită cu violenţă (şi chiar crimă) din filmele lui Bunuel (Nazarin şi Viridiana) şi, mai ales, de o scenă din Nostalghia lui Tarkosvki: Domenico (cel considerat de toţi nebun – mai puţin de rusul Andrei, care spune: „El are credinţă!” – căci, matematician fiind, şi-a claustrat familia într-un subsol de frica bombelor şi pentru a fugi de viclenia lumii) îşi dă foc în piaţa centrală a Romei şi moare mistuit de flăcări, însă nu înainte de a adresa ultimele cuvinte omenirii (trecători sau curioşi – homeless people ca şi el, care au şi pus un banner între doi stâlpi pe care se putea citi: „WE ARE NOT MAD: WE JUST TAKE LIFE MORE SERIOUSLY THAN YOU”) ce asistă nepăsătoare la gestul său sinucigaş: „If humanity is to advance, and not hesitate on the brink of a perilous abyss, we must go hand in hand – the so-called healthy and the so-called insane. You who are healthy, tell me! What does your health mean? ... You must at last acknowledge this and tell yourselves, ‚We must live with them, eat with them, drink with them, sleep with them.’ Why have freedom, if you have not the courage to look the truth in the face: because ‚healthy people’ have brought the world to the verge of a catastrophe.”

Edelweiss

Hesiod (cel din Munci şi zile) citat de Sf. Vasile cel Mare şi acum de Savatie Baştovoi (în cartea sa, Când pietrele vorbesc. Biserica faţă în faţă cu propria imagine): „Cel mai bun om este omul care prin el însuşi ştie ce trebuie să facă.” Volumul lui S.B. este un fel de luptă singulară cu morile de vânt. Titlurile multor capitole sunt incendiare: Imaginea preotului mândru şi prost (sintagmă preluată din Tratatul despre preoţie al Sf. Ioan Gură de Aur: „...preotul riscă să-şi capete faima de mândru sau de prost, dacă, întemeiat pe autoritatea slujbei sale, închide gura celor care caută răspuns la aceste întrebări fără răspuns”); Imaginea preotului sfânt, dar neînvăţat; Imaginea credincioşilor ca turmă impersonală; Limba de lemn; Tăcerea ierarhilor etc. Rândurile autorului monah sunt adesea thought provoking şi incomode, atât pentru ierarhi, cât şi pentru „turma impersonală” a credincioşilor, cărora limbajul de lemn (moştenit din vremea când la putere era ideologia „omului nou”, de tip comunist) le este singura modalitate de relaţionare verbală.
Undeva mai încolo, citarea din Sf. Vasile cel Mare (ce aminteşte că „atitudinea sa deschisă faţă de liberul arbitru al fiecăruia – arată Savatie Baştovoi - caracteriza epoca de aur a creştinismului, deci este proprie Ortodoxiei în expresia ei cea mai autentică”) m-a uns pe suflet: „Trebuie deci şi voi să citiţi scrierile autorilor profani, aşa cum fac albinele; acelea nici nu se duc fără nicio alegere la toate florile, nici nu încearcă să aducă tot ce găsesc în florile peste care se aşează, ci iau cât le trebuie pentru lucrul lor, iar restul îl lasă cu plăcere. Noi, dacă suntem înţlepţi, să luăm din cărţi cât ni se potriveşte nouă şi cât se înrudeşte cu adevărul, iar restul să-l lăsăm.”...Ehe, preacinstite monah, ai muuult de lucru şi de îndreptat (fie doar în privinţa liberului arbitru) într-o lume în care puţini ştiu - prin ei înşişi - ce să facă, puţini preoţi – abili mânuitori, aşa cum arată S.B., ai limbajului de lemn - nu închid gura celor ce caută răspuns la întrebările fără răspuns, iar dreapta socotinţă („expresia cea mai autentică a Ortodoxiei”) e – a fost cândva altfel, anyway? – edelweiss (floare de colţ).

Pool

Aseară am fost la Concertul pt. vioară & orchestră de Ceaikovski. Deşi caloriferele erau fierbinţi, în sală – spaţiul fiind mult prea mare pentru câte calorifere există la Capitol - era frig. La pauză am plecat.
În weekend am fost la un pool acoperit (Arena), la Pădurea Verde, în incinta fostului Ştrand al Tineretului. Totul a fost impresionant (construcţie modernă, multe facilităţi, gresie şi faianţă cu gust, look occidental, muzică ambientală pe gustul nostru: Enigma)...până la plecare, când am zărit o inundaţie de la etaj (unde e sala de fitness), care a distrus plafonul şi a produs multe pagube. Theodor a stat mai bine de o oră în bazinul pentru copii, unde un coach (Sabin) s-a ocupat - în exclusivitate şi cu mult tact pedagogic - de el. I-a plăcut aşa tare, că n-a mai vrut să plece. S-a lăsat dus la maşină doar cu scandal. Sper să revenim.
Sâmbătă seara au trecut pe la noi Adina, Sile & Răducu. De mâine intră şi Răducu-n pâine cu dl. Jereb, care-l va pregăti la muzică.

A kind of kissing

Era prin 1990 şi – ca tot românul după ce-a ajuns la un paşaport - mergeam, cu câteva cunoştinţe în Iugoslavia, la bişniţ. În compartiment cu mine se afla o profesoară între două vârste, o femeie foarte cochetă, soţia unui fost demnitar comunist, mare ştab la Cultură pe judeţ şi, după evenimentele din decembrie 1989, retrogradat de „revoluţionari” la gradul de profesor de (cum altfel?) istorie. Îi vorbesc - tocmai citisem Jurnalul filosofic - despre Constantin Noica. „A, zice ea cu aer atotcunoscător, a fost legionar! Toţi au fost legionari: şi Noica, şi Eliade, şi Cioran...” Câţiva ani mai târziu îi împărtăşeam admiraţia mea pentru scrierile lui Noica unui amic (D.U.) şi mi-a tăiat imediat elanul: „Cred că ţi-ai schimba părerea despre el dacă ai citi ce a scris înainte de 1944...” Abia în ultima zi a lui 2008, pe când ne aflam în librăria (frumos dichisită şi aprovizionată „pe sprânceană” cu cărţi care de care mai frumoase) de la Lupşa, am zărit iar volumul lui Sorin Lavric despre Constantin Noica şi mişcarea legionară. N-am mai ezitat (cum s-a întâmplat când l-am văzut, la apariţie, pe tejgheaua librăriilor) şi l-am cumpărat. Azi l-am terminat de citit. Abia la final aveam să înţeleg pe deplin rostul cărţii lui Lavric, atunci când autorul se referă la „solidaritatea în suferinţă a doi oameni [Constantin Noica şi Emil Cioran] care, siliţi să supravieţuiască epocii lor, au dus cu ei în mormânt amintirea unei credinţe. Despre această credinţă, prost investită, a fost vorba în rândurile cărţii de faţă”. Prost investită (cel puţin) din momentul în care Noica, împreună cu ceilalţi (nu puţin) adepţi ai ei considerau – bazându-se ad litteram pe un text paulin - că „sunt sub har, nu sub lege”, cuplându-se la un „regim de existenţă de tip convulsivo-paroxistic. Şi tot Noica avea să scrie înflăcărat în presa legionară a vremii (articole fanatice, încrâncenate scrise cu un patos de a „transforma lumea” şi de a-i pedepsi pe cei care nu au fost la înălţimea proiectului tansformator) că „greşeala românilor este că văd în continuare Legiunea doar în latura ei politică şi vindicativă, trecând cu vederea latura educativă şi, mai ales, pe cea spirituală”. Reacţia soţiei sale, Wendy: „Cu Dinu [Constantin Noica] nu mai pot sta de vorbă. E încăpăţânat ca un catâr. Nu mă mai înţeleg deloc cu el şi nu admite de la nimeni niciun sfat”.
Lavric numeşte fără oclolişuri fenomenul căruia Noica i-a căzut pradă oficial (devenind membru activ al Mişcării) în clipa când Corneliu Zelea Codreanu a fost asasinat: „îndrăcire, ieşire din matca în care se instalează normalitatea unei fiinţe, un „prea mult” care modifică statutul ontologic, şi nu doar detaliile cuiva”. Noica – „un om bun devenit rău prin dorinţa de a înfrânge voinţa altora în cazul în care cineva se împotrivea. În fine, un om bun devenit rău graţie hotărârii de a face la rândul lui rău dacă o altă cale de a atinge binele nu exista”. Ce aproape suntem de paradoxul lui Pascal: „omul nu e nici înger, nici animal, dar atunci când vrea să devină înger, devine animal”.
Şi – apropo de titlul postării - încă ceva. În ceea ce-l priveşte pe Emil Cioran (acea „coropişniţă demonizată”, cum îl numea Eugen Ionescu), de data asta. Am aflat – graţie cărţii lui Sorin lavric – o anecdotă ce pare atât de reală, încât nici nu mai trebuie să ai dovezi că e fost adevărată (deşi există persoane care-i confirmă autenticitatea): „În timpul luptelor de stradă din Bucureşti [din 21-23 ianuarie 1941], Emil Cioran se înfăţişează la Prefectura Bucureşti, unde legionarii, masaţi în interiorul clădirii, organizează un punct de rezistenţă, şi cere să vorbească cu şeful suprem al legionarilor: „Vreau să-l văd pe comandant, duceţi-mă la Horia Sima.” Refuzat de pază, tânărul se pierde într-un noian de vorbe înflăcărate: „Abia acum, în zilele astea, Mişcarea Legionară are şansa să devină ceea ce trebuia să devină. Legiunea are acum şansa să se ridice la înălţimea misiunii sale! Ea trebuie să declanşeze revoluţia română, iar Horia Sima e şansa noastră! Spuneţi-i că-l pup în cur, camarazi! El e şansa noastră!” Corect! Cioran are dreptate şi a exprimat cum nu se poate mai bine starea de fanatic. Parcă e greu de închipuit un fanatic devotat trup şi suflet „cauzei” sale dacă s-ar da la o parte de ar executa ceea ce Emil Cioran s-a arătat gata să facă.

Cristalofilie

Hotărât lucru (că altceva nu găsesc a spune): îmi este peste putinţă a înţelege experienţa traumatizantă a oamenilor şi atitudinile lor fanatice după ce au trecut prin infernul şi purgatoriul temniţelor grele de „re-educare” etc.. Nu pot în niciun fel să pricep siguranţa de sine cu care oameni care au suferit (şi, pe rând au fost când victime, când călăi) vorbesc despre „puritatea neamului”, despre „naţiune” etc.
Într-o emisune televizată Pr. Calciu Dumitreasa afirmă, pentru N24 TV, că toate neamurile (popoarele din Mesopotamia, din Egipt, din Grecia etc. ), neîndeplinindu-şi „misiunea specială încredinţată de Dumnezeu” au falimentat, datorită „unor păcate speciale”. Este întrebat: „Ce păcate speciale are naţiunea română?” „Naţiunea română?” – repetă cel intervievat (căruia pământ şi apă aveau să-i dea, în ultimii 25 de ani de viaţă, americanii, adică acel popor care este cel mai puţin pur etnic) şi râde scurt, surprins oarecum de întrebarea jurnalistului. Apoi continuă pe un ton solemn: „Eu cred că naţiunea română rămâne pe linia misiunii pe care o are în această lume: de a menţine ideea Ortodoxă, care este adevărata credinţă, şi ideea de neam în sens mistic, pe care o menţine fiindcă am considerat că acesta rămâne foarte adânc în sufletul românilor.” „A fost Ceauşescu naţionalist?” – întreabă provocator jurnalistul. „A fost comunist.” - adaugă preotul, făcând distincţia între „naţionalismul material” şi naţionalismul „pe linia de credinţă”, care – aflăm îndată – „poate convieţui în pace cu toate celelalte neamuri”...Ar fi interesant de comparat listele „negre” ale acestor oameni ce spun că ştiu bine cum stau lucrurile cu neamul şi cu duşmanii neamului românesc. Mă îndoiesc că ele conţin aceleaşi nume. În plus, Pr. C.D. a uitat să spună ce se-ntâmplă la „judecata de apoi a neamurilor” cu cei prin care nu a curs numai sânge, de exemplu, pur românesc. (În cine curge prin vine numai şi numai sânge românesc anyway?) Iar sângele – contrar celor afirmate de fanatici fundamentalişti - apă nu se face.
Altă inepţie: a ucide „duşmanii poporului” pentru „binele neamului” – conştient fiind că, ucigând, îţi pierzi sufletul, dar contribui la „mântuirea neamului” - este just (vezi legionarii). Dacă într-un sat patriarhal (asemenea celui din copilăria Pr. Teofil, în care – spune Duhovnicul de la Sâmbăta – existau numai creştini Ortodocşi) ce repetă paradigma din peştera lui Platon, e scuzabil (din necunoaştere, din lipsa diversităţii culturilor etc.) să fii, la o adică, intolerant şi xenofob, a vorbi apodictic în ziua de azi (când lumea e aşa de pestriţă, oamenii atât de diferiţi, culturile / religiile atât de amestecate) de o formă sau alta a ingineriei genetice, de purificare etnică mi se pare de-a dreptul bizar. Şi utopic, pentru că nu pot crede că, transpuse în practică, aceste idealuri ar funcţiona potrivit aranjamentului iniţial. Cred că şi poporul român, ca alte popoare, se comportă normal. Adică este oricând predispus la corupţie, la cădere, la abjecţie.
Dincolo de clişee, de blamarea obişnuită a „agenturilor străine”, a masonilor, evreilor etc., de ponegrirea lui Băsescu (pe care îl consideră ateu, duplicitar, antihrist, cripto-comunist etc. pentru că nu aprobă proiectul de mare anvergură al construirii Catedralei Mântuirii Neamului), am rămas – din tot interviul acordat de Pr. C.D. – cu ezitarea sa dublată de un râs scurt atunci când e întrebat despre „păcatele speciale ale naţiunii române”. Sunt singurele momente pe care le înţeleg.

P.S. Nicolae Steinhardt despre cristalofilie: În general vorbind, desigur că acest cuvânt, cristalofilie poate fi luat drept sinonim al dragostei pentru puritate. Dar puritatea este un cuvânt destul de primejdios, pentru că are un înţeles foarte bogat, multiplu. Poate însemna aproape orice. De aceea, folosind astfel de cuvinte trebuie să fim precauţi. Puritatea o urmărim, în fond, cu toţii. Toţi vrem să fim puri şi curaţi. Rămâne de văzut cât izbutim să fim cu adevărat. Idealul acesta al purităţii cred că îl au şi oamenii cei mai impuri, care şi ei îşi închipuie că impuritatea lor este o formă de curăţie. Ne place să ne autoamăgim… Ba chiar mai mult de atâta, aş spune că auto-amăgirea face parte din fondul nostru genetic. Nu din fondul nostru genetic cel mai bun, dar… face parte din fondul nostru genetic.
E aici un joc dublu: pe de o parte vrem curăţia absolută, ceea ce implică necesitatea absolută de a fi sinceri, total sinceri, şi deci, de a denunţa conştiinţei noastre şi încercările noastre de a ne minţi pe noi înşine; după cum curăţia denotă şi un ideal adevărat. Căci oricare dintre noi are un ideal, de un fel sau de altul.
Dar a face din puritate, totuşi, o obsesie absolută, iar nu este cuminte. Nu este cuminte, pentru că nici virtuţile nu trebuie absolutizate. Să ştiţi că şi virtuţile ne pot duce pe căi ocolite, ne pot amăgi şi chiar înşela. Există - ne învaţă pe noi dreapta-socoteală - există virtuţi ale binelui, dar există şi virtuţi ale răului; adică există virtuţi care, prin exces şi printr-o greşită înţelegere a lor, pot duce la fapte rele. De mult ştiu oamenii înţelepţi că şi adevărul, ca şi binele, ca şi mila, pot deveni - prin exagerare, printr-un fel de monomanie, printr-un fel de fixaţie obsesională - pot deveni şi ele năpaste.
Deci ca să mă rezum, pentru că am vorbit cam mult şi cam haotic. Desigur că puritatea este un ideal - logic şi frumos, dacă mă pot exprima în cuvinte atât de banale - dar trebuie să băgăm bine de seamă să nu mergem prea departe şi să n-o transformăm într-o formă de manie, într-o formă exacerbată, într-o formă de fanatism. Trebuie să ne aducem mereu aminte că virtuţile trebuie echilibrate, că trebuie armonizate între ele şi că numai aşa se poate ajunge la virtutea supremă pe care înţelepciunea noastră ancestrală a numit-o dreapta-socotinţă“.

Final analysis

Textele concepute şi editate de Liz & John Soars pentru pachetul educaţional New Headway publicat de Oxford University Press – click here for the electronic version - au întotdeauna miez, sunt catchy, thought-provoking şi îmbină – după gustul meu – utilul (învăţarea limbii engleze) cu plăcutul (atractivitatea mijloacelor folosite). Unul dintre aceste texte se cheamă A Train Journey şi are două părţi.
Suntem în compartimentul unui tren – un fel de tren al vieţii, pentru că ne se istorisesc două întâmplări cu tâlc adânc despre două moduri diferite de a relaţionare în viaţă. În prima parte, o mătuşă rigidă şi intransigentă îşi dojeneşte cei trei nepoţi (repetându-le într-una să nu facă aia, să nu facă ailaltă) care n-au astâmpăr şi îi răspund la mustrări cu aceeaşi întrebare: „De ce?” La un moment dat, mătuşica începe să le spună copiilor o poveste ca să-i potolească. Povestea ei este – cum altfel? – din cale-afară de moralizatoare: o fată foarte harnică şi cuminte de la ţară cade-ntr-un lac, iar sătenii - „pentru că fata era aşa bună şi cuminte” – adaugă mătuşa – aleargă-ntr-un suflet s-o salveze. Unul dintre copii însă nu se lasă păcălit de această lecţie de conduită şi zice: „Ce prostie! Cand cade cineva-ntr-un lac sari după el şi-l salvezi, nu contează dacă e om bun sau rău.” Un domn tânăr ce se afla şi el în compartmen (dar n-a scos o vorbă până atunci, enervat fiind nu atât de gălăgia copiilor, cât de cicăleala mătuşii) spune: „Ai dreptate, copile! E chiar o poveste idioată.” Înţepată, mătuşa îi răspunde: „De ce nu le spui şi dumneata o poveste?” Zis şi făcut. Şi se-apucă omul să povestească” „A fost odată o fetiţă pe care-o chema Bertha. Era întotdeauna cuminte, sârguincioasă, şi harnică pentru că dorea să-şi mulţumească părinţii. Nu întârzia niciodată, nu minţea, nu era obraznică şi nu minţea.” Copiii – e de-nţeles - au început să se plictisească la auzul atâtor virtuţi. „Măcar era frumoasă?” a vrut să ştie unul dintre ei. „Nu, a spus tânărul. Era doar insuportabil de bună. Atât de bună, că a primit trei medalii de aur. Una pe care scria Never late, alta pe care scria Always polite şi alta cu inscripţia Best child in the world.” Reacţia copiilor: „Yuk! Ce naşpa!” „În fine, a continuat povestitorul, Bertha a fost un copil atât de bun, că regele a invitat-o la palat. Aşa că Bertha s-a îmbrăcat în cea mai frumoasă rochiţă albă pe care o avea, şi-a agăţat de piept cele trei medalii de aur, apoi a pornit prin pădure spre palatul regal. În pădure însă – aşa spune povestea – trăia un lup flămând. Acesta i-a zărit rochia albă printre copaci şi a auzit clinchetul medaliilor care-i atârnau la piept. Carne-a zis, bătându-şi dinţii de foame, şi s-a năpustit asupra ei.” Copiii ascultau îngroziţi: „O, nu! Şi-o s-o mănânce lupul?” „Bineînţeles!” – le-a răspuns tânărul. Şi a continuat: „Bertha a încercat să fugă, dar n-a putut datorită greutăţii medaliilor de la piept. Lupul a mâncat-o imediat, lăsând la o parte cele trei medalii, fireşte.” Reacţia mătuşei: „Ce poveste oribilă!” Reacţia copiilor: „Nicidecum! E cea mai frumoasă poveste pe care-am auzit-o vreodată!” „A, uite c-a venit timpul să cobor şi eu. Cu bine!” – şi tânărul s-a dat jos din tren.
Sigur, aderenţa noastră la poveşti este mult influenţată de principiile în care credem. Şi printre noi – pentru că, nu-i aşa, it takes all sorts to make a world – sunt şi dintre aceia care cred că It pays to be good şi dintre cei care cred că It never pays to be good şi – probabil că, dacă primii reprezintă o formă sau alta de fanatism, aceştia sunt „moderaţii” – dintre cei care spun: It doesn’t always pay to be good.
Dar – îndrăznesc să adaug - poate că povestea nu se termină aici, poate că este omeneşte să dăm un sens binelui pe care (dacă nu ne-am acrit de tot, asemenea celor care, pragmatici, spun It never pays to be good) ne încăpăţânăm să-l facem anyway, aşa cum aflăm din poemul apocrif:

People are unreasonable, illogical, and self-centered.
Love them anyway.

If you are kind, people may accuse you of selfish ulterior motives.
Be kind anyway.

If you are successful, you will win some false friends and true enemies.
Succeed anyway.

The good you do today will be forgotten tomorrow.
Be good anyway.

Honesty and frankness will make you vulnerable.
Be honest and frank anyway.

What you spend years building may be destroyed overnight.
Build anyway.

People need help, but may attack you if you try to help them.
Help them anyway.

In the final analysis, it is between you and God.
It was never between you and them anyway.

Theodor's carols at TNT

Timişoara, 23 decembrie 2008.

În spectacolul Seară de Crăciun (regizat de Ada Lupu) Theodor interpretează două colinde pe scena Operei şi TNT. Click on the following links to see the video clips:

Florile dalbe &

Dom’-Dom’ să-nălţăm.

The thin green line

Eugen Ionescu despre Constantin Noica, cel fermecat de „vremea rinocerilor”, într-o scrisoare către Ionel Jianu: „Cunoscând ‚violenţa’ sentimentelor mele împotriva ‚ideilor’ (vai) lui, nu a mai căutat, probabil, să mă vadă. Am auzit însă că face fel de fel de isprăvi ‚căpităneşti’. E în mâinile acelei coropişniţe demonizate de Cioran şi nimeni nu-l mai poate scoate de acolo. De altfel (...) nici eu nu ştiu ce să mai aleg. E noaptea, noaptea peste tot.”
Defectele de bază, ‚constitutive’ (altele decât defectele circumstanţiale, adică acelea care apar şi dispar odată cu circumstanţele istorice: spiritul antidemocratic, organizarea paramilitară, ostilitatea faţă de Liga Naţiunilor) ale Mişcării Legionare ţin de viziunea eschatologică asupra lumii (ce presupune triada individ-neam-Dumnezeu) – perspectiva după care sfârşitul e o treaptă obligatorie pentru declanşarea unui nou început: moartea este etapa premergătoare învierii, iar învierea este însoţită de o judecată ce culminează în mântuire sau damnare – şi, scrie Sorin Lavric în Noica şi mişcarea legionară, sunt în număr de trei: fundamentalismul religios, fanatismul şi toalitarismul. De aceste defecte suferă orice altă mişcare politică pentru care tărâmul de aici este judecat cu etalonul lumii transcendente.
„Trebuie spus – arată Lavric în cartea sa - că tot de unde le-a venit forţa le-a venit legionarilor şi slăbiciunea. Forţa le-a fost dată de viziunea creştină asupra lumii, dezastrul le-a venit din încercarea de a-şi pune viziunea în practică. Strădania aceasta de a muta un ideal privitor la lumea de dincolo în lumea de aici a fost sursa principalelor defecte ale Mişcării Legionare. Pentru legionari ecuaţia vieţii era foarte simplă: acolo unde condiţia de creştin se întâlneşte cu condiţia de român, rezultatul era unul singur – legionarul.”
Nu înţeleg seducţia „ciumei verzi” (cum o numea Caratase, Actorul interpretat de Toma Caragiu în Actorul şi sălbaticii) căreia i-au căzut pradă Noica, Nae Ionescu, Eliade, Camil Petrescu, Ion Barbu & a thin green line, dar îi înţeleg şi pe Eugen Ionescu şi pe Mihail Sebastian, şi ei victime (de cealaltă parte a baricadei) ale acelui timp „care nu a mai avut răbdare cu oamenii”. Cazul lor (şi al altora, desigur) este excepţia, „aberaţia” existentă în orice sistem şi pe care ingineria genetică a sistemelor totalitare urmăresc să o extermine. Iar mesajul lor e tulburător. Ionescu i-a găsit cea mai fericită expresie în finalul Rinocerilor: „Contre totu le monde, je me défendrai! Je suis le dernier homme, je le resterai jusqu’au bout! Je ne capitule pas!”

Forsaken

Citesc în The Ikon as Scripture and Ikons of the Last Judgement. A Scriptural and Spiritual Understanding of Orthodox Christian Ikonography (A study of the interrelationship between Divine Scripture and Orthodox Christian ikonography) de Arhiepiscopul Lazar Puhalo: „Gruen­wald's painting, (like a simi­lar one by Holbein) is exceptional in the intensity of its barbar­ism, despair and hopelessness. Apart from the gruesomeness and despair, let us look at the theology which is represented in these sectarian portrayals and we will clearly see the effects of the pagan doctrine of juridical atonement. In general, this doc­trine is based on a strained translation and peculiar interpretation of Paul's words to the Romans (3:25-27). This strange doctrine teaches that Christ suffer­ed and died to re­deem man from God's wrath and anger over our sins. It teaches that God the Father needed to have His justice, offended by man's sin, satisfied by the blood of God the Son. In actual fact, the doctrine, based on the errors of the Western neo-platonist philosopher Augustine of Hippo, and developed under the influ­ence of the medieval code of the duel, teaches that Christ died to save us from God. This morbid, passion-filled god is not the God of the Gospel. Since, following this doctrine, man depends pre­cisely upon Christ's physical suf­fering to satisfy a shamelessly sinful god, and pro­vide for his salvation, sectar­ian reli­gious art strove to make Christ suffer as much as possible. The more Christ was twisted in hope­less agony on the Cross, the more satisfied this god might be, and the more "saved" one could feel. Gruen­wald (as Holbein and others) sought to empha­size both Christ's physi­cal (as opposed to spiri­tual, moral) suffer­ing, and to emphasize his hu­manity by showing His body in a state of decay and corrup­tion etc.” Nici eu nu sunt un fan al reprezentărilor religioase apusene, nici al celor edulcorate (devenite motion pictures prin aportul unor regizori de fairy tales ca Franco Zefirelli, vezi Jesus of Nazareth) şi nici al celor „morbide”, precum tablourile lui Gruenwald (ce pornesc de la interpretarea exagerată a acelui „Father, why do you forsake me?” şi care, I dare to say, l-au inspirat pe Mel Gibson atunci când a regizat versiunea sa hardcore a Evangheliei, The Passion of the Christ). Îl înţeleg prea bine pe Dostoievski atunci când scrie că, vizitând un muzeu în timpul peregrinărilor sale occidentale, a întâlnit tabloul Răstâgnirii („exceptional in the intensity of its barbar­ism, despair and hopelessness”) pictat de artistul german şi a declarat că a fost cât pe ce să-şi piardă credinţa de tot. Dar cruciada arhiepiscopului Puhalo este o floare rară în „grădina bisericii răsăritene”. Pledoaria sa pentru icoane pictate după canon (respectând astfel mesajul scriptural şi doctrina Bisericii) e oarecum singulară, căci dacă gustul pentru reprezentări religioase a la Gruen­wald nu a s-a dezvoltat încă (deşi românii pravoslavnici au fost vrăjiţi de filmul lui Gibson atunci când a apărut) în ţărişoara noastră şi în celelalte ţări unde mai dăinuie parfumul Ortodoxiei maximul de rating îl atinge nu iconografia canonică (interpretată renascentist ca fiind prea puţin omenească, prea solemnă, prea rigidă), ci reprezentările zaharisite (naturaliste, „umane”, “realiste” şi – spun teologii - eretice) de tip fairy tale şi/sau kitsch, greu de scos din mentarul poporulul evlavios (mireni şi cler deopotrivă), care asta vrea, asta cere şi asta acceptă să vadă. La asta – mărturie stau (cu foarte puţine excepţii) bisericile Ortodoxe din ţară, şi nu numai - se închină. Poate şi pentru că asta i se oferă (de către cei care poartă de grijă bisericilor) la greu. E soluţia ideală pentru a manipula masele gregare de worshipers. Pentru că un cadru ecleziastic adecvat (străin de kitschuri şi de zorzoane pestriţe) formează un alt public; un public mai pretenţios, care pretinde (şi caută) autenticitate, nu surogate.

A fost odată 1978

Fiind într-o vizită am aflat, de la o emisiune de ştiri, că Nicolae Opriţescu – regizor român stabilit în Franţa în anii 80 – a depus recent o plângere împotriva statului român, aducând ca argument o mini-arhivă: documente scrise şi audio ce demonstrează că a fost urmărit de Securitate înainte de 1989 etc. Drept urmare, prin avocatul pe care şi l-a agajat (şi care a apărut la TV), pretinde despăgubiri fabuloase de la statul român. Îmi amintesc destul de vag de acest regizor - azi mare justiţiar - ce a realizat în România comunsită doar două filme: Vis de ianuarie (în 1978, unde avea să debuteze nimeni altul decât, astăzi, star-ul de film Marcel Iureş, o poveste despre compozitorul Franz Liszt pe fundalul evenimentelor din 1848) şi Sezonul pescăruşilor (realizat în 1982, însă difuzat abia după 1989, deoarece vorbea despre furtul de inteligenţă în domeniul...chimiei şi bătea la ochi, pentru că persoana de la faimosul „birou 2” ajunsese prin aceleaşi mijloace „doctor inginer, savant de renume mondial”. No comment) – un film cam fără vlagă, însă cu câteva prezenţe actoriceşti (pentru mine) memorabile: Dan Condurache, Carmen Galin, Ana Ciontea, Gina Patrichi, Dorel Vişan. Destul de vag îmi amintesc şi de Manipularea (2000) – o co-producţie româno-franceză ce se vrea o privire asupra evenimentelor din decembrie 1989 din perspectiva anilor 90.
O altă vizită (la socrii) mi-a pricinuit o experienţă cvasi-nostalgică, de tip proustian. Tot din 1978 este şi filmul Din nou împreună cu care m-am reîntâlnit seara târziu. L-am văzut cu vreo 31 de ani în urmă împreună cu Domniţa (may she rest in peace), pe atunci fiind Pygmalioana mea în materie de film. Sus-numitul film e de o imbecilitate specifică anilor de îndoctrinare comunistă, de falsificare a realităţii (în aces caz, rurale) după canoanele „realismului socialist”. Ceea ce rămâne şi – culmea! – continuă să mă emoţioneze la el (pentru că în aceeaşi seară am privit câteva imagini şi din filmul difuzat anterior: Răzbunarea haiducilor – producţie 1967 – care, asemenea tuturor filmelor româneşti de aventuri, nu mă mai prinde şi deci nu am slăbiciuni pentru el) este imaginea, culorile şi senzaţia de lumină pe care-o răspândesc mai toate scenele. Astfel, datorită operatorului de excepţie care a fost Anghel Deca (Imposibila iubire, Umbrele soarelui), o cantină sătească, un birou de preşedinte de CAP, un ogor sau o casă de la ţară devin background pentru compoziţiile plastice bine concepute şi orchestrate de virtuozitatea directorului de imagine (şi nu a celui căruia îi este tipărit numele pe afiş cu litere bombate: ex-operatorul regizor – dar fără viziune regizorală - George Cornea). Mai este apoi muzica (pe care niciodată n-am uitat-o) Corneliei Tăutu şi o parte din distribuţie (Vladimir Găitan, Ilarion Ciobanu, Mircea Diaconu, Octavian Cotescu, Draga Olteanu, Rodica Negrea – cu toţii încercând să depăşească, prin ironie, replicile stridente, „de lemn”, pe care sunt puşi să le rostească).

Ca-n filme

Citind despre studenţia lui Constantin Noica (în Noica şi mişcarea legionară de Sorin Lavric) dau peste numele actriţei – azi uitată - Mimi Enăceanu, contemporană cu Noica. Am văzut-o într-un singur rol memorabil: străbunica din Alo, aterizează...străbunica! (1981) - block buster local care, mărturisesc, mă înduioşează de fiecare dată atunci când îl revăd. Poate fiindcă, printr-o ciudată vrăjire (printre magicians: compozitorul Florin Bogardo şi trio-ul format din Sebastian Papaiani, Adela Mărculescu şi Adina Popescu), îi trec cu vederea şi regia debilă (Nicolae Corjos, pe care-l asociez cu un singur film ce îşi păstrează încă prospeţimea – dar tot datorită interpreţilor, imaginii lui Doru Mitran şi muzicii lui Florin Bogardo: Declaraţie de dragoste) şi umorul de tip revuistic, pentru care nu am nicio afinitate. De fapt, ceea ce mă atrage la acest fairy tale (ca-n filme, nu ca-n viaţă) este îndelunga răbdare a Julietei (Mărculescu) – o femeie obişnuită, cu trei copii de crescut, servici, sacoşe de cărat, daily housework, un soţ – Romeo (Papaiani) - ademenit de o gazelă blondă (Popescu) şi, ca bonus, o soacră (ca-n viaţă, nu ca-n filme) ce locuieşte la aceeaşi scară de bloc, cu vreo două etaje mai jos. Dar vine (tocmai de la Baia Mare) nu chiar călare pe mătură, ci cu avionul - străbunica. Mai în glumă, mai în serios, găseşte leac ad-hoc la aranjatul divorţ cauzat de pretinsa nepotrivire de caracter a soţilor: cu un fierăstrău e gata să taie-n două bunurile familiei (masă, frigider, covor etc.). „Dar fata? – zice ea. Cu fata ce faceţi? Cu băieţii se rezolvă: ia câte unul fiecare. Dar fata, o tăiem şi pe ea?” Sigur, ca-n filme, nimic şi nimeni nu ajunge sub ghilotina lamei de fierestrău. Şi asta pentru că planul străbunicii (următor amânării repetate a pronunţării sentinţei) reuşeşte. Inventează o stratagemă cu care merge la sigur: plăteşte un cabotin (Nicu Constantin) să dea telefon acasă (unde soţii în curs de divorţ stau de o parte şi de alta a unui paravan), pe motiv că unul dintre copii a fost grav accidentat. Părinţii dau fuga la maşină (o Dacie 1300, of course) şi ajung într-un suflet la locul unde au fost chemaţi de „un binevoitor”, pentru a-şi regăsi copiii teferi şi nevătămaţi în jurul simpaticei (şi victorioasei) străbunici. Soţii se întorc apoi acasă (în aceeaşi Dacie, singuri, însă tot într-un suflet – de data asta restaurat, vindecat de genele lungi ale gazelei) şi serbează împăcarea. Ruşinea craiului (ce rupe legătura extraconjugală cu blonda plină de nuri) este bine primtă de soţia credincioasă, răbdătoare şi înţeleaptă. All’s well that ends well. Nişte litere răzleţe de pe ecran se înlănţuie şi vestesc apoteotic: SFÂRŞIT FERICIT. Mai departe, fiecare cu steaua sa.

Suburbia

Ce v-aţi propus pe anul acesta, domn’ profesor? – mă întreabă un elev de 16 ani. Să învăţ, i-am răspuns, să am mai multă răbdare: cu mine în primul rând, cu cei dragi şi apropiaţi, cu cei mai puţin dragi etc. Şi nu cred c-am greşit. Stuparul elevilor mei – tineri şi neliniştiţi – e un permanent factor de stres şi trebuie să-l am mereu sub control.
Ieri m-am avântat, pripit, într-o conversaţie sortită să se termine en cul de sac (sau în coadă de peşte), gen: one man’s meat is another man’s poison. Comentam cu un amic un articol intitulat „The Cult of Celebrity”, al cărui ultim paragraf conţine această idee: „Perhaps we should be more aware of the viciousness of voyeurism and the myths we too readily absorb.” Brusc mi-am amintit de filmul de scurt-metraj al lui Mungiu (probabil cea mai intensă bucurie cinematografică românească a mea, post-1989), Zapping, şi l-am inclus în discuţie ca exemplu sugestiv pentru ceea ce înseamnă voyeurism. Amicul meu ripostează, invocând decorul respingător, mult prea neorealist-mizerabilist (totul e vraişte şi aduce a mahala) şi tipologia personajelor (surprinse la neglijeu, în izmene şi maieu, îngrămădite într-o amărâtă de garsonieră, străbătută de o sfoară pe care stau la uscat alte izmene, chiloţi etc.). Mă simt dator să spun că accentul acestui filmuleţ cade nu pe mahala, pe mizeria umană, ci – în ochii mei, cel puţin – pe importanţa re-umanizării, prin întoarcerea la „cea mai frumoasă şi mai de preţ zăbavă: cetitul cărţilor" (Miron Costin) în spiritul învăţăturii restauratoare din Pateric: „Nu lăsa ochii tăi să vadă deşertăciuni, că slobozenia omoară sufletul” – deprindere uitată, în era lui homo videns. Întrebarea care se pune, vizavi de un asemenea afront la „estetica urâtului”, este: au personajele din suburbia dreptul de a fi incluse într-o operă (literară, plastică, cinematografică etc.) sau faptul că aparţin zonelor suburbane, de mahala le compromite definitiv, astfel că nu mai pot fi demne de a fi luate în seamă de artişti. Oportunitatea unei asemenea întrebări mi se pare însă (cel puţin) îndoielnică într-o Românie devastată de kitsch, de mahala, de forme pestriţe, de borhot, o Românie ce-şi are, până la urmă, vedetele pe care le merită. (Sigur, nu e vorba de acea „Românie profundă” care – afirmă cei care vorbesc patetic despre „neam”, despre „credinţa omului simplu” - doineşte, jeleşte şi învinge.) Dar – aici i-aici – perlele pe care se cuvine a le căuta sunt ale Frumosului, ale Poeziei, nu ale borhotului. Pe acelea se cade a le desluşi, chiar şi-ntr-o montare mizerabilist-neorealistă (însă plină de semnificaţii), aşa cum e Zapping.