Noul fascism

Din Scritti corsari / Scrieri corsare (Ed. Polirom, Bucureşti, 2006) de Pier Paolo Pasolini – volum ce reuneşte editorialele sale controversate, apărute în influentul Corriere della Serra între 1973-1975. Problematica articolelor este încă actuală, iar expansiunea UE le face mai actuale ca niciodată: globalizarea (americanizarea) societăţii europene (Italia rurală şi paleoindustrială, în speţă) în timpul „celei de-a doua revoluţii industriale” şi modificarea de valori ce derivă din aceasta (noua cultură de masă de tip hedonist şi noul raport instituit de tehnologie între producţie şi consum), renegarea modelelor culturale reale în favoarea interesului exacerbat pentru modă, centralizarea operată de societatea de consum, instalarea unui „hedonism neolaic” (prin revoluţionarea infrastructuriil, a sistemului de informaţii – televiziunea având o importanţă capitală) ce s-a înstrăinat orbeşte de ştiinţele umane, nevrozele tinerilor (tot mai numeroşi precoce sexual în noul context permisiv), dispariţia licuricilor (ca urmare a poluării aerului şi apei), în fine, perpetuarea „omului recent” (cum ar spune Patapievici) etc.: „Omul mediu din vremea lui Leopardi încă mai putea interioriza puritatea ideală conţinută în natură sau în umanitate; omul mediu de astăzi poate interioriza un Fiat Seicento, un frigider ori un week-end la Ostia. (31)” „...fascismul nu a fost, practic, în stare nici măcar să rănească sufletul poporului italian: noul fascism, prin intermediul noilor mijloace de comunicare şi de informare (în special televizorul), nu doar că l-a rănit, dar l-a sfâşiat, l-a violat, l-a urâţit pentru totdeauna... (35)” „...vechiul fascism îţi permitea să faci distincţii, chiar şi prin degenerarea retorică, în timp ce noul fascism – care este cu totul altceva – nu mai face nicio deosebire: el nu este umanisto-retoric, ci americano-pragmatic. Scopul său este reorganizarea şi omologarea brutal-totalitară a lumii. (58)” „...noua putere consumistă şi permisivă şi-a dus la limita extremă singura sacralitate posibilă: sacralitatea consumului ca rit şi, desigur, a mărfii ca fetiş. Nimic nu se mai opune la toate acestea. Noua putere nu mai are nici un interes, sau nici o nevoie, să mascheze prin religii, Idealuri şi altele asemenea ceea ce a demascat Marx. (129)”

Un posibil punct de plecare pentru înţelegerea „ateului” Pasolini, pentru mine, ar fi declaraţia sa din 1966: „If you know that I am an unbeliever, then you know me better than I do myself. I may be an unbeliever, but I am an unbeliever who has a nostalgia for a belief.” Probabil că astfel a gândit şi Papa care, potrivit relatării lui Steinhardt (din cartea sa, Dumnezeu, în care spui că nu crezi) a dorit să-l îmbrăţişeze părinteşte pe pasolini, după ce a văzut Il Vangelo secondo Matteo.
Citesc pe forumul de discuţii de pe imdb: „For those who have no particular fixation on a specially customized anthropo-morphic God and feel that the essence of Christianity is non-violence and infinite respect for the creature, Pasolini is at least deeply religious. Who is closer to God, an atheist like Pasolini or a believer who farts at Jesus's table like Mel Gibson?” “He defined himself as 'a Christian without a church, and a Communist without a party'. Whether he was atheist or not, he was deeply influenced by the core of the Christian message, as well as he was disgusted by the hypocrisy of the Church.”

Mă gândesc cu oroare la moartea violentă a lui Pasolini, din 2 noiembrie 1975. Se pare că mafioţii „de dreapta” (noii fascişti pe care îi ataca în editoriale) i-au înscenat sfârşitul, folosindu-se de un tânăr homosexual, care a făcut şapte (din 15 primiţi iniţial) ani de puşcărie.