Tacerea, exilul si viclenia

James Joyce dixit: “The demand that I make of my reader is that he should devote his whole Life to reading my works”; “History, Stephen Daedalus said in Ulysses, is a nightmare from which I am trying to awake”; “There is no heresy or no philosophy which is so abhorrent to the church as a human being.”

…Îmi amintesc de clipa când am încercat sǎ-i împǎrtǎşesc lui Fr. Peter (preotul englez care, o datǎ pe lunǎ, venea sǎ slujeascǎ la bisericuţa ruseascǎ de lângă Dublin, unde mergeam pe când stăteam in the UK) admiraţia mea pentru James Joyce. Reacţia sa laconicǎ, mai degrabǎ dezaprobativǎ , şi tǎcerea sa contrariatǎ m-au mirat atunci. Când, tot de la el, i-am aflat părerea despre filme, mi-a servit un clişeu: „they are mere illusions, aren’t they?” Ce sunt iluziile? O spune cel mai bine Horia Roman Patapievici: “Suntem ai absolutului tot atât cât suntem şi copii ai iluziei. Să nu uităm că iluzia este aspectul dinamic al absolutului, şi că ea, iluzia, trebuie acceptată drept ceea ce e: iradierea divinului, singura iradiere a Absolutului." Pentru mine, ca cinefil împătimit, această palmă la adresa mediului audio-vizual pe care-l iubeam (şi-l iubesc încă) a fost the last straw, so to speak.

De atunci înţeleg tot mai mult cǎ omul care nu se lasǎ îndoctrinat, „polizat” dupǎ canoane şi dogme devine - pentru cei habotnici – „anatema”, „eretic”, „oaie neagrǎ” în comunitatea "drept-credincioşilor”.
Exact ca în timpul unei guvernǎri totalitare, dictatoriale, şi convieţuirea fǎrǎ necazuri în societatea „drept credincioşilor” presupune (c’est la règle du jeu) respectarea unor stricte norme de conduitǎ şi întreţinerea unor tabu-uri. Keeping up Appearances - doar moraliştii nu s-au nǎscut de ieri de azi. Astfel, silence is best. Din momentul în care te-ai hotǎrât sǎ deschizi gura ca sǎ-ţi spui pǎrerea (diferitǎ de varianta „oficialǎ") devii un posibil duşman, un "trǎdǎtor", un "reacţionar", devii automat "eretic", "afurisit", "agent al Satanei"etc.

Joyce avea dreptate sǎ aleagǎ ca singure arme împotriva lumii: „tǎcerea, exilul şi viclenia”. Ce altceva putea face?
Într-un anumit sens, tăcerea despre care vorbea Joyce se înrudeşte cumva cu necuvântarea recomandată în Pateric de avva cel cu experienţă, care îşi povăţuieşte ucenicul să rabde şi să nu răspundă la provocări prin contradicţii şi dispute deşarte: „Eu răul simt că e rău şi trebuie să-l anihilez. Avva însă îmi spune: ‚Trebuie să te înveţi să trăieşti cu el, să-l iubeşti – dacă îl scufunzi în iubirea şi lumina lui Dumnezeu, îl distrugi, moare. E o luptă rafinată în care trebuie să lucrezi cu multă înţelepciune, nu trebuie să alimentezi răul în niciun fel. Şi pentru aceasta nu trebuie să intri în contradicţii şi dispute’.”