A filter of piety

Am stat azi un pic la taifas cu Octavian. Nice chat indeed. I-am recomandat să vadă Ugetsu Monogatari, l-a văzut, i-a plăcut şi acum mi-a adus el in exchange (de bună voie şi nesilit de nimeni) alte trei filme de Mizoguchi, pe care încă nu le văzusem. Ce curios!...Am recomandat multora acest film admirabil (despre care am aflat prima oară într-un top 100 din Almanahul Contemporanul, iar apoi, peste ani, aveam să-l regăsesc în top ten-ul pe care - la sugestia unui ziarist - l-a alcătuit Andrei Tarkovski prin 1972, clasament apărut într-un număr din cunoscuta revistă britanică Sight and Sound). Unii l-au iubit, alţii (inclusiv oameni despre care – spre deosebire de (neo)icononoclaşti, care n-au înţeles şi nu înţeleg sensurile icoanei – ai bănui că au exerciţiul discernământului, al raportării la imagine) l-au privit cu condescendenţă, considerându-l „tezist” şi aservit „umanului universal”, ca - afirmă procustian amicul sâcâitor (uneori doar, altfel băiat bun) & mare fan Ostrov, Ovidiu, autorul acestor remarci - filmul lui Orson Welles, Citizen Kane. Dar probabil că ăsta e trend-ul dat de duhovnicii Ortodocşi actuali, pentru care vârful de lance (adică cel dintâi film duhovnicesc Ortodox, cronologic şi valoric, din toate timpurile) este sus-pomenitul Ostrov.

Filmele alese şi prezentate în amfiteatrul A01 în săptămânile trecute au stârnit deopotrivă valuri de entuziasm (la unii, îndrăznesc să sper, majoritari) şi de respingere (în rândul altora). Dar nu e normal să fie aşa? One man’s meat is another man’s poison after all. It has always been like that. It will always be the same. Cine se bucură de filmele pe care le-am propus (Concurs, Ciocârlii pe sârmă, Meandre, Pas în doi, Dreptate în lanţuri)? Exact cei care nu confundă amfiteatrul A01 cu o sală de cinema tip Mall (profilată pe producţii de serie hollywoodiene) sau cu o sală de conferinţe ASCOR (profilată pe predici mai mult sau mai puţin fundamentalist-ortodoxe). Cei care vin la cinematecă pentru a desluşi tainele limbajului cinematografic, pentru a participa ­fără prejudecăţi la festinul oferit de o operă cinematografică - iar aceste cinci titluri sunt opusuri de referinţă în cinematografia românească şi cehă. Mai mult, cei care le-au savurat (majoritatea tineri de până-n 25 de ani) au descoperit bucuroşi în ele mărturia „umanului universal”, care pentru cealaltă tabără e anatema. Ce vrea „cealaltă tabără”? Filme cât mai explicite, mai livreşti, mai moralizatoare, reprezentări cinematografice ilustrative, „pilduitoare”, gen Jesus of Nazareth by Zeffirelli. Ce uită aceşti neo-puritani? Că însăşi Biblia este o carte periculoasă, incomodă, crudă şi complicată, dură şi scandaloasă. Că este - arată cu o impresionantă forţă analitică şi polemică Franky Schaeffer, în Sham Pearls on Real Swine - „literatura lui Dumnezeu, iar literatura – asta o ştie fiecare incendiator de cărţi – e periculoasă. Biblia este drama lui Dumnezeu, este Hamlet, Povestiri din Canterbury, La răscruce de vânturi care-L au ca autor pe Însuşi Dumnezeu. Biblia este – printre altele, desigur – o carte despre Dumnezeu, despre bărbaţi şi femei, sex, minciuni şi adevăr, păcat şi bunătate, desfrânare, adulter, crimă, naştere de prunci, fecioare, curve, blasfemie, rugăciune, vin, mâncare, istorie, natură, poezie, viol, dragoste, mântuire, damnare, ispită şi îngeri. Astăzi însă, Biblia este foarte mult studiată şi aproape niciodată citită. Dacă Biblia ar fi un film, ar fi un film interzis celor sub 15 ani şi, pentru anumite secvenţe, chiar interzis celor sub 18 ani. Biblia nu este „civilizată” asemenea clasei de mijloc. Biblia nu este „drăguţă”. Tonul Bibliei este mai aproape de cel al actorilor îndrăzneţi şi controversaţi de stand up comedy (ca Lenny Bruce) decât de cucernicia mieroasă a câte unui pastor. În anumite epoci istorice, biserica nu a îngăduit oamenilor de rând să citească Biblia. Acum, spiritualizând-o şi îmblânzind-o prin tot felul de interpretări evlavioase şi tehnologice, biserica îi pune încă o dată botniţă. Astăzi studiem Biblia, însă prin grila unui pietism care li castrează toată virilitatea.”

P.S. Scriind rândurile de mai sus primesc de veste de la mai târărul amic Sergiu (student la canto, la Conservatorul din Timişoara) că Adi, un bun coleg de-al lui a suferit, ieri, un tragic accident de maşină. A fost proiectat prin parbriz, iar şoferiţa (prietena lui) a scăpat doar cu nişte răni uşoare – o altă moarte violentă cauzată de zeul vitezei. Demonul sinuciderii este, iată, mai subtil decât credem. Pentru că, ce altceva este nebunia de a călca pe frână până la a ajunge să pierzi cu totul controlul maşinii, dacă nu tot o formă de sinucidere şi – atunci când eşti însoţit - chiar de omor?