Reverie

Next week Theodor starts going to nursery again. Now he may well be dreaming about his fun time he had there. These two photos were taken 4 months ago, as he was enjoying Oana's company - one of his cheche mates.

Looking for Fyodor

Dostoievski – acest profet al vremurilor noi, în care, vorba Călăuzei tarkovskiene, „organul credinţei s-a atrofiat” şi – strigă disperat Stalker-ul - „nimeni nu mai crede”, a stârnit de-a lungul anilor, cum era şi firesc, deopotrivă elogii nemăsurate şi adversităţi.
Astfel, D. H. Lawrence (adept mai degrabă al gândirii nietzscheene), care nu împărtăşea combinaţia de Dumnezeu şi sadism din scrierile dostoievskiene, avea să afirme: „He who gets nearer the sun is leader, the aristocrat of aristocrats, or he who, like Dostoievsky, gets nearest the moon of our non-being. (...) I don’t like Dostoevsky. He is like the rat, slithering along in hate, in the shadows, and in order to belong to the light, professing love, all love.”
La rândul său, Nietzsche credea că autorul Subteranei era o victimă. Ce anume îl chinuia pe Dostoievski? „Conscience vivisection and self-crucifixion of two thousand years of Christianity.” Acelaşi Nietzsche însă avea să declare: „Dostoevsky is the only psychologist from whom I had anything to learn.”
Berdeaiev: „So great is the worth of Dostoevsky that to have produced him is by itself sufficient justification for the existence of the Russian people in the world: and he will bear witness for his country-men at the last judgement of the nations.” În acelaşi spirit, Constantin Mochuski afirma: “To Dostoevsky belongs a place beside the Great Christian writers of world literature: Dante, Cervantes, Milton, Pascal. Like Dante, he passed through all the circles of human hell, one more terrible than the mediaeval hell of the Divine Comedy, and was not consumed in hell’s flame: his duca e maestro was not Virgil, but the “radiant image” of the Christ, love for whom was the greatest love of his whole life.”
Pentru Vladimir Soloviev, Dostoievski era „a prophet of God,” „a mystical seer.” Dar cireaşa de pe tort avea s-o aşeze însuşi Einstein: „Dostoevsky gives me more than any scientist, more than Gauss!"

Andrei Tarkovski despre Apocalipsă

Apocalipsa (aşa cum reiese din Cuvântul despre Apocalipsă - text rostit de cineast în biserica londoneză St. James, în 1984) reprezenta pentru Tarkovski „probabil cea mai măreaţă operă poetică de pe pământ”, care nu conţine – spune el – simboluri, ci este doar o imagine deschisă spre a fi tâlcuită printr-un număr nesfârşit de variante, o imagine a sufletului omenesc, cu responsabilităţile şi obligaţiile lui. Nu atât o viziune cu mesaj punitiv, ci mai ales o sursă de speranţă şi – fiind un sistem de imagini – o bogată sursă de inspiraţie reprezenta Apocalipsa pentru regizorul Călăuzei.
Viziunea lui Ioan este, pentru Tarkovski, doar un pretext pentru a vorbi despre „talentul artistic” – în vremurile critice de azi considerat a fi proprietatea exclusivă a artistului, o parte a personalităţii sale de care acesta dispune după bunul său plac. În secolul XX oamenii au ajuns la falsa concluzie că artistul nu mai are nevoie de duhovnicie; actul creaţiei a devenit oarecum instinctiv. În consecinţă, talentul (darul) artistului nu îl mai obligă la nimic. Potrivit concepţiei tarkovskiene, Dostoievski a fost primul autor care a sesizat implicaţiile pierderii dimensiunii duhovniceşti a credinţei, a capacitatăţii de a crede. Astfel, duhovnicia se situează la polul opus artei formale, „de consum”, făurită de un artist ce caută doar forme. Evoluţia noastră spirituală – spune Tarkovski – n-a mai putut face faţă sau ţine pasul cu schimbările survenite. „Arta în care m-am format este cu putinţă doar atunci când nu e doar expresia sinelui meu, ci a ceea ce am primit eu de la alţii. Când mă folosesc de artă spre a sluji, egoist, propriilor mele interese, încetez pur şi simplu să mai fiu interesant.”
Şi totuşi: ce reprezintă – pentru Tarkovski - duhovnicia în artă? Este semnul interesului, prin excelenţă omenesc, pentru sensul vieţii.

Squeamish

De dimineaţa am fost să-mi fac analizele de sănătate – aşa cum prevede programul naţional de îmbunătăţire, vezi doamne, a sănătăţii populaţiei. Trebuia să fac asta mai de mult, însă mi-am rătăcit formularul tipizat (pe care era scrisă şi trimiterea de la medicul de familie) până când, într-una din zilele trecute, l-am găsit întâmplător. Am ales un laborator privat şi bine utilat. La recepţie – ca de fiecare dată când merg acolo – difuzoarele emanau armonii preclasice (în special Vivaldi). În câteva minute aveam să mă aflu într-una din săli, cu o seringă în antebraţ. La sfârşit a trebuit să apăs pe plasturele aplicat pe înţepătură. Cu toate astea, a curs ceva sânge şi, alb la faţă, m-am apropiat din nou de recepţie să rog asistenta să-mi dea un pahar cu apă. M-a îndrumat spre o altă sală (nu era multă lume azi – era chiar pustiu), unde o doctoriţă (sau a nurse) mi-a pregătit un scaun extensibil, mi-a schimbat palsturele şi mi-a dat să beau apă, rugându-mă să mai stau câteva minute până îmi revin. N-am stat. Una din asistente a glumit, zicându-mi că poate ar fi bine să-mi lipească de mână o foaie pe care să scrie: „Tocmai i s-a recoltat sânge”, în caz că leşin pe stradă. Adevărul e că nu-mi place deloc senzaţia să am în venă un ac. Rezultatul a venit repede: se pare că sunt OK. Mai puţin trigliceridele (159 în loc de 150 în medie) şi eozinofilele - care sunt de două ori mai multe datorită alergiei (rinitei?) mele. Cu câteva zile în urmă, dintr-odată m-a pleznit alergia (strănuturi, guturai etc.), dar a ţinut doar câteva ore. Anul trecut abia prin august a erupt.

După-amiaza am fost cu Theodor la doctoriţa oftalmolog să-i măsoare tensiunea intraoculară. E – spune ea – în limite normale. Theodor a fost docil şi a lăsat-o să-i pună picături în ochi. Ne-a spus că şansa lui va fi ca descoperirile despre care se vorbeşte acum (implanturile de microchips pentru transmiterea senzaţiilor vizuale) să fie accesibile în viitor, iar Theodor să beneficieze de ele. Apoi am mers spre Adina, Sile & Răducu. Pe drum am făcut un popas la o cofetărie (de unde mi-am luat două merdenele cu brânză, iar Raluca şi Theodor au servit nişte prăjituri) şi în două parcuri de joacă pentru copii. Am petrecut a quiet & pleasant evening cu ei trei. Papanaşii delicioşi gătiţi de Adina au fost savuraţi de noi toţi, iar Theodor a vrut şi supliment. La întoarcere, pe când Sile ne-a condus cu maşina acasă, Theodor dixit: „Mama, nu-i aşa că nu se poate fără Paşti?”

După noi, potopul

Radu Muntean (Furia, Hârtia era albastră, Boogie) despre noul val (generaţia Puiu, Mungiu, Porumboiu, Nemescu) din filmul românesc: „Nu ştiu ce să spun. Ar trebui să existe un prim val, ca să vorbim acum de unul nou, iar eu nu am cunoştinţă de aşa ceva în cinematografia noastră. Eu am mai spus-o, suntem câţiva cineaşti care încercăm să facem un cinema onest, eliberat de limbajul încărcat şi desuet asociat până nu de mult cu sintagma de „film românesc“. Câţi dintre noi vor confirma în următorii ani, rămâne de văzut. Important e că până acum nu am dezamăgit la al doilea şi, cred eu, nici la al treilea film.” Nu ştie ce să spună, dar le spune, le spune. Şi – culmea – are cui. La cât de neinformat este publicul (relativ) tânăr – căruia aceste filme se adresează în principal – nu e greu să fie şi crezut. Altfel spus, cinematografia românească de până la momentul 2000 n-a existat, au inventat-o ei ex nihilo. Iar dacă totuşi a existat, ceea ce a fost cândva e cuprins de Muntean în sintagma: limbajul încărcat şi desuet. Ei şi numai ei – afirmă autorul Furiei - sunt primii cineaşti oneşti de pe pământul ăsta...Sunt curios ce vor spune aceşti tineri teribilişti peste 20-30 de ani, când filmele lor for fi considerate - de alţii, la fel de impertinenţi şi de ignoranţi (at least) – neoneste şi desuete. Sau poate mult prea minimaliste. Aşa cum se întâmplă azi cu titlurile reprezentative din cinematografia română (pentru că nu cred că se poate vorbi de filmografii valorice) – filme de Iliu (Moara cu noroc), Ciulei (Pădurea spânzuraţilor), Pintilie (Duminică la ora şase, Reconsituirea), Săucan (Meandre, Suta de lei), Mihu (Felix şi Otilia, Lumina palidă a durerii), Piţa (Nunta de piatră, Tănase Scatiu, Concurs, Faleze de nisip, Dreptate în lanţuri, Pas în doi), Veroiu (Duhul aurului, Dincolo de pod, Să mori rănit din dragoste de viaţă, Semnul şarpelui, Sfârşitul nopţii, Adela), Blaier (Ilustrate cu flori de câmp, Prin cenuşa imperiului), Daneliuc (Cursa, Proba de microfon, Croaziera), Pistiner (Stop-cadru la masă), Tănase (La capătul liniei), Demian (O lacrimă de fată), Tatos (Mere roşii, Secvenţe, Casa dintre câmpuri), Gulea (Moromeţii), Vaeni (Imposibila iubire) etc.. Autorii acestor filme, fără excepţie – afirmă acum tânărul cineast furios de azi – sunt mânuitorii unui „limbaj demodat, încărcat de metafore". Şi pentru că el zice aşa, din lipsă de informare şi de „dovezi” (majoritatea acestor titluri - nedisponibile pe DVD, cu parcimonie difuzate la TV - sunt cvasi-necunoscute), lumea îl crede şi ia for granted judecăţile lui. E şi asta o modalitate de a te afirma: să dai din coate şi să calci în picioare pe cei dinaintea ta...Tot ceea ce sper e că aceşti lupi tineri ai filmului românesc să aibe cel puţin inteligenţa de a observa că nimic nu e nou sub soare (nici măcar ei), iar cei care vor veni după nu-i vor menaja. Desigur, în cazul că mai iau în considerare un după, şi nu trăiesc exclusiv după principiul „după mine, potopul”.

p.s. Într-un interviu acordat vara trecută (pare-mi-se, Cotidianului), Cristi Mungiu - trăgându-şi un pic sufletul după euforia prelungită a premierii filmului său ultramediatizat şi difuzat, 432 – îşi preciza preferinţele faţă de filmele româneşti de dinainte de 1989 astfel: în copilărie frecventa seria Mărgelatu şi comisarii lui Nicolaescu, apoi i-a descoperit pe Pintilie, Piţa, Veroiu, Daneliuc şi...Săucan. Încă o dată se dovedeşte bunul simţ şi cumpănita judecată a, probabil, celui mai talentat regizor al „noului val” românesc.

Dancing alone

Lumea modernă este un hăţiş în care poţi uşor să te rătăceşti. În acest hăţiş – al ideologiilor de dreapta sau de stânga - ne-am născut. Nu ştim altceva. Încercăm, unii dintre noi, să inventăm – mai mult sau mai puţin artificial - un „altceva”. Paul Johnson face cu acurateţe portretul timpurilor noi (moderne) în capitolul întâi al cărţii sale, Modern Times – A History of the World from the 1920s to the Year 2000. Astfel, „vinovatul” nr. 1 ar fi Einstein, cu a sa teorie a relativităţii („nu există mişcare în sens absolut”), a cărei interpretare vulgară a degenerat în relativism şi anarhie morală. Darwin, Marx şi Freud (Nietzsche fiind al patrulea „muşchetar”) sfărâmaseră şi ei orice „ortodoxie” în materie de religie şi morală. Trăim acum în plină eră nietzscheeană, deconstructivistă. Noul nume al religiei este mass delusion, iar sentinţa freudiană no one, needless to say, who shares a delusion, ever recognizes it as such sună cu putere în timpanele...subconştientului. Problema care se pune: nu a aplica politica struţului faţă de aceşti „patriarhi” ai secularismului, ci filtrarea teoriilor pe care ei le-au enunţat, receptarea lor cu luciditate şi discernământ. Care discernământ (dreaptă socotinţă) este greu de găsit.
Poate că, în arta cinematografică, unul din cei mai neobosiţi luptători (până în „pânzele albe” - literally) pentru recuperarea unui „cod moral ontologic” – dar fără caracterul unei polemici declarative - a fost Andrei Tarkovski. Îmi amintesc de tristeţea cu care mărturisea (după ce s-a stabilit în occident) că Nostalghia sa a fost „citită” exclusiv printr-o grilă freudiană. La fel, scene din filmele sale anterioare (Katok i skripka / Compresorul şi vioara, Ivanovo detstvo / Copilăria lui Ivan sau Solyaris). În general, spectatorii şi criticii de film (care au avut răbdare şi interes să-l descifreze), nedeprinşi cu frumuseţea icoanelor bizantine, cu frumuseţea ritualului liturgic răsăritean, au găsit în opera lui Tarkovski, at best, doar Poezie (devoid of any religious tones) - mesajul creştin s-a diluat în Apus, unde – vorba lui Ţuţea – a devenit „religie coborâtă la rangul de morală pentru grădiniţa de copii”. E mult? E puţin? Dacă poezia (poetry) pe care publicul tarkovskian „secularizat” (de aici, unde mai bat clopotele bisericilor ortodoxe, sau de aiurea) a găsit-o în opera lui este roditoare, poate că n-ar trebui să ne speriem. Dacă bucuria din filmele sale este „gustată” şi apoi trăită, se cheamă că mesajul (anti-marxist, anti-freudian: importanţa responsabilităţii morale şi consecinţele devastatoare asupra omului atunci când acesta îşi refuză simţul demnităţii) a ajuns la destinaţie. Iar spectatorii cu pricina – whatever their moral, political, religious convictions – s-au dovedit receptori activi şi co-participanţi ai Frumosului despre care Tarkovski spunea că este cu atât mai mare nevoie, cu cât există mai mult rău (non-comunicabilitate, violenţă, misery) în lume. În acest sens, arta este mai îngăduitoare, mai puţin dogmatică decât religia, care se adresează exclusiv „fidelilor” ei, ce nu pot fi decât de o anumită confesiune. De bună seamă că şi Arta este „exclusivistă” şi „intolerantă” (faţă de kitsch, de exemplu) – de aceea se poate vorbi de o anumită tradiţie, de anumită linie valorică pe care s-au înscris (from immemorial times) unii artişti, iar alţii nu. Dar nu se întâmplă la fel şi în sfera religioasă? Nu există şi aici un anumit nucleu – mic, ce-i drept – de „fideli” (sau „simpatizanţi”) care înţeleg să-şi trăiască (şi descopere permanent) crezul în limitele unei sobrietăţi foarte aproape de spiritul frescelor bizantine? În fond, e vorba de aceeaşi luptă; şi unii, şi ceilalţi practică acelaşi sport: dancing alone.

Splendoare în iarbă

Am dat fuga la câţiva km. de Timişoara, în parcul dendrologic de la Bazoş. Ne-am plimbat pe aleile lui câteva ore după amiază, Theodor a umblat desculţ prin iarbă şi toţi trei (plus my in-laws) am respirat aer curat, poluat din când în când de fumul câte unui drumeţ care nu s-a putut abţine să nu fumeze. Ne-a însoţit tot timpul cântecul păsărelelor, iar la final am auzit clar cântecul cucului. Pe drum spre casă ne-am oprit la o pensiune particulară pe marginea unui lac artificial, în apropiere de râul Bega. Ne-am ghiftuit cu ciorbă şi friptură de miel.

En famille

De Paşti am reuşit să evităm tabloul de coşmar zugrăvit în tuşe exacte de criticul Dan C. Mihăilescu: „isteria cumplită cu care mai cu seamă bucureştenii au ajuns să trăiască sărbătorile, furia sălbatică, nesaţiul animalic, hârjonelile erotice dintre tineri, îmbulzeala cotropitoare, mirosurile infernale, agresiunea latentă a masei „zoologice“, slujba rostită adeseori ininteligibil, înghesuiala, călcatul pe picioare, bârfitul, certurile sau chiar înjurăturile din timpul slujbei”, iar Duminică am mers la mama la masă (it was a very pleasant visit), apoi la my in-laws. Ne-am întâlnit şi cu Mr. James Bond (aka Nae) & his charming daughter, Diana. Am ieşit cu ei la plimbare în păduricea din faţa apartamentului de pe str. Versului, unde am locuit între 2001-2007. În parc am schimbat câteva vorbe cu o mai veche cunoştinţă, Caius, care e dascăl de fizică şi se juca ping-pong cu băiatul lui. Ne-a sunat maestrul Dan Voinea cu felicitările aferente.

La mama acasă am apucat să petrec nişte timp în faţa televizorului (singurele ore pe săptămână, noi neavând aparat TV): finalul unui show cu Julio Iglesias (who is not really my cup of tea), un episod din serialul documentar al lui Grigore Leşe despre tradiţiile de Paşti în Maramureş, capodopera lui Chaplin din 1931, City Lights şi episodul din ciclul Remix Underground dedicat lui Ilie Stepan, cu înregistrări audio-video decupate din albumele Sensul vieţii şi Undeva în Europa, precum şi din albumul pe care-l are acum în pregătire.

Îmi amintesc că am văzut pentru prima oară City Lights (singurul film mut prezent în top ten-ul ad-hoc alcătuit de Andrei Tarkovski, în 1972) pe când aveam vreo 8 ani. Atunci cred că aveam să aflu – ca un preview sau foretaste – ce înseamnă să fii physically blind. Trebuie că am refuzat să cred că aşa ceva este cu putinţă. Sfârşitul melodramatic, oricum, m-a impresionat încă de pe-atunci: vânzătoarea de flori (devenită, la final, proprietara unei elegante florării) îl recunoaşte – după ce şi-a (re)căpătat vederea în urma unei complicate operaţii - pe binefăcătorul ei (vagabondul Charlot) după pipăit. Acesta i-a oferit o sumă impresionantă de bani din milă. O milă (charity) înţeleasă nobil, „participativ”. Is it you? – întreabă ea, simţindu-i prezenţa tactil. Charlot, cu rozându-şi unghiile de emoţie (şi ghicindu-i oarecum dezamăgirea din priviri atunci când ea îi vede chipul non-attractive şi zdrenţele în care era îmbrăcat), dă din cap că da.

Christ is risen!

În Sâmbăta Mare am fost la ţară, la Izvin. Fresh & open air. Am citit capitolul întâi (A Relativistic World) din Paul Johnson’s Modern Times. A History of the World from the 1920s to the Year 2000. Spre miezul nopţii am pornit (împreună cu my in-laws) spre capelă pentru slujba de Înviere. Cei mai mulţi erau deja acolo şi participaseră la citirea unui canon de rugăciune. După ce-am ajuns şi noi a început Miezonoptica, Utrenia şi apoi Sfânta Liturghie de Paşti. Theodor a dormit în braţele noastre, însă spre sfârşit, când a auzit că urmează să se împărtăşească, s-a trezit imediat. La final am gustat din bucatele aduse de unii enoriaşi: caş de vacă, ceapă verde, ouă roşii, carne şi drob de miel, vin etc. Alături de Florin am pus în pahare şi în pungi Pasca şi am mai stat un pic la taifas pe eterna temă: artă, religie, dogmă. Slujba-maraton, at candlelight, mi-a amintit prin simplitatea ei de liturghiile de Paşti din Irlanda, alături de şi mai puţin numeroasa comunitate de ortodocşi de acolo.
Ne-au adus înapoi Tatiana & Claudiu (deşi distanţa era foarte mică) într-o dubiţă. Eu cu Raluca am stat în spate, dincolo de nişte gratii ce ne despărţeau de ei, iar Tatiana-i ţinea în braţe pe Theodor şi pe maimuţica de jucărie pe care ei i-au dăruit-o. Pe la 4.30 a.m. am vorbit la telefon cu Manuela (căreia îi trimisesem un sms în engleză cu Christ is risen!) – ea a sărbătorit paştele cu părinţii ei, alături de Oana & Alexandru Bica. Adrian Enescu ne-a urat telefonic să ne lăsăm pătrunşi de lumină. Ne-a trimis un „succint, dar cuprinzător Hristos a-nviat!, cu dor de revedere” şi Marius Lazurca şi ai săi. Din Londra (unde face babysitting şi waiting până îşi rezolvă cu actele necesare prelungirii şederii acolo), Albert the singer ne urează căldură sufletească, deşi – zice el, şi printre rânduri îi desluşesc starea mascată de homesickness – pe aici ştie că avem parte de căldură sufletească din plin. Dna Alexandra Guţu ne-a trimis un videoclip intitulat Daydream, cu muzică de cello. Jumătatea ortodoxă din Anca (cealaltă fiind unită cu Roma) ne-a urat şi ea un Paşte fericit, chiar la miezul nopţii.

Against all odds

Lecţia crucii este paradoxală. Este lecţia răbdării, a îndelungii răbdări, a umilinţei, a fortificării şi a deprinderii deminităţii against all odds. Toate teoriile moderne despre common sense şi civility nu valorează doi bani faţă de mesajul nou testamentar ce îndeamnă la identificarea şi purtarea crucii personale, ca „vehicol” spre izbăvire. Dying with dignity – that’s the name of the game. The rest is silence. Probabil că asumarea acestui nou mesaj (cel vechi fiind: eye for an eye) este esenţială pentru suportarea „zgomotului de fond” şi a nedreptăţilor de tot felul. Dar – suntem avertizaţi – trăim, jusqu’à la fin, în nedreptate. Şi, unii din noi, căutăm să luptăm (până când ne blazăm) pentru a face lumină. Probabil că asta e soarta omului: să se zbată între acceptarea pasivă a strămbătăţilor acestei lumi şi refuzul lor, urmat – atunci când mai avem rezerve de stamina - de eforturi depuse pentru a corecta, îndrepta, lămuri.

Missing

Perioada scurtă de două zile dintre Vinerea Mare şi Duminica Învierii este (poate fi) un timp propice petrecerii, cu gândul, în preajma morţii şi a stării omeneşti în care – inevitabil – rosteşti, ca Hrist pe cruce: Eloi, Eloi, lama sabach-thani? Această aventură a conştiinţei e constrânsă de neputinţa omului de a accepta neantul, obştescul sfârşit. Este, poate, prima secundă a poeziei ce, din disperare, tainic se naşte în noi. Nu sfârşitul obştesc al omului (sau al oricărei alte vieţuitoare) în general este cu neputinţă de acceptat, ci faptul că oameni concreţi, pe care i-ai cunoscut sub o formă sau alta, au încetat să mai existe. În subteranele memoriei mele continuă să existe aievea: Aurel Rus, Victor Laudacescu, Constantin Tiutiuc, Domniţa Milcu – doar câţiva din oamenii care mi-au marcat copilăria şi adolescenţa şi pe care îi credeam nemuritori. Probabil licoarea aceasta căreia îi spunem dragoste (şi, în cazul lui CT, un amestec de dragoste şi aversiune) îţi dă senzaţia că ai gustat – împreună cu persoana iubită – din nemurire, că „l-ai prins pe Dumnezeu de-un picior”.

Pentru toţi aceşti oameni dispăruţi mult prea devreme, pentru alţii nenumiţi aici, versurile cântecului Unde sunteţi, dragii mei, interpretat de Cornel Fugaru se vor a fi un memorial power play:

s-a mai frânt un om în noapte,

s-a mai stins o stea pe cer

viaţa merge mai departe

spre un infinit mister

s-a mai dus un suflet mare

şi-am mai rămas tot mai stingher

tot mai tare azi mă doare

lipsa celor care pier

unde sunteţi, dragii mei,

unde rătăciţi prin astre

voi, ce-aţi ascultat

chemarea depărtărilor albastre?

unde sunteţi, dragii mei?

dorul vostru mă sfârşeşte

azi, când pe pământul nostru

lanul crucilor tot creşte, creşte...

Doamne-ajută-mi să fiu tare,

să mai pot să-i pomenesc

să aprind o lumânare

pân-ajung să-i întâlnesc

Răstâgnirea după Mel

Până la Evanghelia după Mel (The Passion of Christ, 2004) regizorii au preferat să aducă pe ecran variantele soft, mai mult sau mai puţin edulcorate, ale Răstâgnirii. Mel Gibson, venit din lumea filmelor de aventuri a înţeles – în sfârşit – că, următoarea transpunere cinematografică a Patimilor nu poate fi decât hardcore, dacă se urmăreşte să fie şi un hit de proporţii. Şi a fost. Iar Mad Max a ochit doi iepuri dintr-un foc: a regizat încă un block buster (după Braveheart, în 1995) şi a transformat în moving pictures tablourile lui Matthias Grünewald. Tablourile acestuia, de un realism extrem, l-au îngrozit pe Dostoievski în aşa hal, încât – povesteşte scriitorul rus – era să-şi piardă de tot credinţa, după ce i-a privit într-un muzeu Răstâgnirea, pe când se afla în occident.
Dincolo de toate reprezentările din zona horror (cazul Grünewald) sau sweet (majoritatea variantelor post-renascentiste), stau cuminţi – în muzee, colecţii particulare şi biserici apusene şi, uneori, chiar în bisericile ortodoxe – şi aşteaptă să fie descoperite reprezentările iconografice ale tradiţiei bizantine. Nu puţini dintre privitorii neiconoclaşti ai acestui veac al senzaţiilor tari şi al sporturilor extreme s-au întrebat şi continuă să se întrebe: Nu cumva aşa (şi numai aşa) ar trebui zugrăvită Răstâgnirea: un Hrist hâd şi desfigurat, rupt în bătăi şi biciuit până la os, cu bucăţi de carne desprinse de trup etc.etc.? Nu acesta e Hristosul care a traversat Golgota, care a fost bătut, scuipat, biciuit, umilit? Din acest punct de vedere, icoana bizantină este cea mai puţin realistă şi chiar cea mai puţin figurativă. Este însă - poate - singura transfigurativă şi autentic poetică, aşa cum de altfel transfigurativ este întreg simbolismul Bisericii de la Răsărit, atunci când nu este înlocuit cu imagini pioase şi „religioase”, împrumutate din tradiţia apuseană.
Dar, astea sunt vremurile. La modă sunt Gibsonii în diverse ipostaze, sporturile extreme, senzaţiile tari şi imaginile „minimaliste”, „directe”, „explicite” şi metaforele – în cel mai bun caz – plasticizante. Vremea poeziei, a sugestiei, a metaforelor revelatorii e pe ducă. Şi-a trăit traiul, şi-a mâncat mălaiul.

Good Friday movie

De Vinerea Mare am dorit să-i arăt lui Sergiu un film şi am ales Jésus de Montreal pentru că Arcand a izbutit ca nimeni altul să sintetizeze temele evanghelice într-un limbaj modern, „explicit”. Nu le-a ieşit rău nici lui Bunuel (Nazarin, Simón del desierto / Simion al deşertului), Bresson (Journal d'un curé de campagne / Jurnalul unui preot de ţară), Dreyer (La Passion de Jeanne d'Arc / Patimile Ioanei d'Arc, Ordet), Bergman (Nattvardsgästerna / Lumină de iarnă), Piţa (Concurs) ori Tarkovski (Andrei Rubliov, Stalker / Călăuza) – au contraire. Doar că stilul lor este mult mai elaborat, mai cu pretenţii, mai de „şcoală superioară”...One at a time.

Preotul (conformist, laş, ipocrit) din filmul lui Arcand, într-un schimb de replici aprige, după montarea explozivă a Patimilor în perimetrul bisericii. Patimile se jucau acolo, pe dealurile unde era situată biserica, de 40 de ani însă interpretarea şi textul ajunseseră desuete. Aşadar, preotul doreşte o transpunere „modernă”, în ton cu vremurile. Actorul Daniel Coulombe îşi strânge echipa şi împreună izbutesc un spectacol electrizant şi bine ritmat, dar „neortodox” şi cu dezvăluiri senzaţionale, spre consternarea preotului ce-şi simte astfel scaunul ameninţat şi se consideră prea bătrân să rişte totul pe-o carte. Spectacolul urmează să fie interzis. „Cu un număr de vizitatori de 2 milioane pe an nu ne trebuie publicitate. Ştii cum arată biserica asta în zilele când e plină? E o adunare de nefericiţi. Vin aici toţi refugiaţii şi sărmanii fără o leţcaie care nu mai au nicio speranţă şi nu-şi pot permite un psihiatru. Ei vor doar atât: să afle că Dumnezeu i-a iertat şi să plece la casele lor cu inima împăcată. Crezi că îi interesează noile traduceri ale textelor sfinte sau ultimele săpături arheologice din Orientul Mijlociu?” „Săraci-săraci, dar îşi cumpără cruciuliţe şi icoane puse în vânzare pe sume frumuşele chiar în biserică!” – îi răspunde, revoltat, Daniel. „Şi – zice preotul cinic – nu e mai bine aşa decât să dea banii pe cocaină?”

Rimski-Korsakov, Sibelius, Fauré

Ultimul concert înainte de mini-vacanţa de primăvară (dirijor: Gheorghe Costin; orgă: Dragoş Mihăilescu; vioară: Domenico Nordio; solişti vocali: Iuliana Ciocoiu Stîrlea, Cristian Ardelean; corul Ion Românu dirijat de Iosif Todea): Rimki-Korsakov – Uvertura Paştele rusesc; Sibelius – Concertul în re minor pentru vioară şi orchestră, op.47; Fauré – Requiem, op. 48.
Theodor, la întoarcere, ne-a recitat poezia lui Topârceanu La Paşti. Azi a ascultat CD-ul audio de la Headway (I) pentru Beginners şi melodii de Ioana Radu şi Maria Tănase. În timpul concertului l-a apucat sughiţul şi de câteva ori a chicotit.
I-am întâlnit pe Doru Roman, Codruţa, dl. Gabor şi dna Ernst.
Nu ştiu cum ar fi fost acustica de la Catedrală (n-am ascultat – până acum - niciun concert simfonic într-o biserică ortodoxă) dacă nu s-ar fi anulat reprezentaţia iniţial programată acolo, dar sigur ar fi fost mai frig decât la Capitol. Cum s-a răcit vremea afară a scăzut şi temperatura de la filarmonică.

Babel

God bless America! Petre Ţuţea despre americani: M-au întrebat unii care sunt foarte filoamericani ce cred despre americani. Sunt lăcătuşi cosmici, domnule, le-am zis. India, de pildă, este inferioară tehnic Americii. Nici nu-ncape îndoială: America o bagă la jiletcă. Da' spiritual America e Ghana; pe lângă India, e primitivă. Eu nu pot fi americanofob decât în ceea ce priveşte descompunerea religioasă în secte. În belşugul de acolo nu poate apărea o gândire teologică. Americanii n-au vocaţie; îl invocă pe Dumnezeu doar ca să le binecuvânteze prăvăliile. Ei gândesc negustoreşte. Exercită stăpânirea lumii doar la casele de bani.

Problema – mi se pare – e alta: cum se mai putea evita „descompunerea religioasă în secte”, o dată ce a apărut în lume momentul 1054 (precedat de numeroase frământări şi fărâmiţări de mai mică amploare), iar apoi, cinci veacuri mai târziu, momentul Martin Luther – crucial pentru pluralismul interpretărilor ulterioare ale Scripturii – plus momentele ce au produs noi şi noi dezbinări din Corpus Christi (eclesia)?

În mod asemănător, încă o obiecţie: cum să previi sau să eviţi căsătoriile inter-confesionale şi inter-etnice, iar o dată ce ele constituie o realitate, cum să mai fii un fanatic naţionalist? Totuşi, îi dau dreptate lui Ţuţea atunci când spune că naţionalismul poate fi practicat şi cuviincios şi îl citează pe Vasile Pârvan: Etnicul e punct de plecare şi universalul punct de sosire. Am avut şi eu o „perioadă naţionalistă” în copilărie, înainte de a mă întâlni cu Al. Russo, al cărui comentariu despre naţionalismul românului mi-a rămas până azi un reper: De mult ce ne vom lăuda, de mult ce vom huli celelalte neamuri, românii vor socoti că sunt buni şi mari din născare şi se vor cufunda iarăşi în somnul lor cel adânc. Pot spune deci că înţeleg vorbele lui Ţuţea: Eu, ca naţionalist, am gândit multă vreme că naţiunea e punctul terminus al evoluţiei universale. Când dispar popoarele, intrăm în Turnul Babilonului. Senzaţia – tot mai puternică – pe care o am e că deja suntem în Turnul Babilonului. Probabil că atunci, la începutul anilor 90 încă mai era loc pentru utopii nevinovate (gen: Dumnezeu e român. Sau dacă nu, sunt împotriva lui! sau: Poporul român este aşa cum sunt pomii, cum sunt animalele, cum e regnul mineral sau vegetal sau animal...Ce face poporul român e mai puţin important decât faptul că el este pe lume) marca Ţuţea...Să fi trăit el încă 10-15 ani (cel puţin) să vadă ce bucură azi poporul român (în a cărui limbă şi geniu intelectual credea): telenovelele, manelele, meciurile de football, distracţia fără nicio pretenţie intelectuală, atmosfera din mall-uri, centre comerciale, hypermarkets etc., maşinile sport din import, filmele americane. De fapt, după rezultatul alegerilor din mai 1990, a spus-o chiar el: România e un loc viran.

Cu barbă, fără barbă

Unul din principiile de căpătâi la Nicolae Steinhardt este căutarea, deprinderea dreptei socotinţe – whatever that means. Dacă e aproape imposibil de pus în cuvinte dreapta socotinţă (deşi se vorbeşte despre happy medium de mii de ani), ştim ce nu este şi unde nu se află ea. Nu o găsim – spune Steinhardt – în cristalofilie, termen prin care monahul de la Rohia definea iubirea excesivă de perfecţiune şi desăvârşire. Nu este vorba despre mentalitatea fariseică aici (despre farisei se spune că ar fi fost desăvârşiţi în purtări), ci despre farseurii care par fără prihană, însă ascund purtări şi fapte care contrazic flagrant principiile pe care le vehiculează.
Cinematograful actual postmodern (fără nici un „Dumnezeu”), deprins a „demitiza” orice, a „dezvălui” orice, a fabricat adesea personaje de acest fel. Unul este militarul de carieră din American Beauty – homofob declarat, care însă nu făcea decât să îşi mascheze prin „ortodoxia” sa agresivă propriile dorinţe (şi purtări) de pederast. Un alt personaj din această categorie e psihiatrul din Happiness – aparent un cetăţean onorabil, soţ şi părinte exemplar, mai presus de orice bănuială; în realitate pedofil şi serial rapist. Şi exemplele pot continua...Viaţa acoperă până la o vreme – sub evlavioase şi onorabile bărbi – ce e ascuns în inima omului, pentru a dezvălui la final adevărata sa natură. Dar este omul cu adevărat vicios în chiar natura sa? Pentru că dacă natura omului e astfel setată „din stele” (deci nu dobândită), în zadar e orice „terapie”. Oricum, vremurile ultrarelativiste pe care le trăim sunt favorabile acestei variante: aşa au apărut natural born killers, natural born pedophiles, natural born rapists, natural born gays etc.. A propune o altă ipoteză este „nedemocratic” şi politically incorrect. Whatever the cause, it isn’t easy. It may take centuries – if we ever will - to come to terms with such extremely delicate issues. Până una-alta, rămâne valabilă tot înţelepciunea biblică: Iubirea multora s-a răcit, pofta trupului şi pofta ochilor se satură pe faţă fără vreo ruşine, iar trufia vieţii (1 Ioan 2, 16) este „coloana vertebrală” a oamenilor. Deşi credem că ne-am îmbogăţit şi de nimic nu avem nevoie, suntem mai săraci, mai orbi şi mai goi ca nicicând (Apocalipsa 3, 17) , deşi ne merge numele că traim, suntem morţi (Apocalipsa 3, 1), tocmai pentru că iubirea noastră s-a împuţinat.

Considering the foe

Aminitirea Cinei, a Trădării lui Iuda, a Lepădării Apostolilor de El, dar mai ales a nobleţii cu care Hristos a vorbit – respectuos şi tolerant – despre adversari. Mă rog, atunci când nu era înverşunat pe ei (ca în Matei 12: Pui de vipere, cum puteţi să grăiţi cele bune, odată ce sunteţi răi? Căci din prisosul inimii grăieşte gura. Neam viclean şi desfrânat cere semn, dar semn nu i se va da, decât semnul lui Iona proorocul). Oricum, overall, pentru Hristos adversarul nu a devenit o obsesie, o parte din Sine - minune, pentru omul căzut, mai presus de fire, cu neputinţă de înţeles atunci când principiul „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte” e temelia purtării noastre în lume. În respectarea duşmanului – după modelul hristic - trebuie căutată pricina victoriei asupra lui – dacă într-adevăr asta dorim: să-l învingem.

Sărbătoarea pascală? Şansa cea mare (din fiecare an liturgic) de a ne deprinde cu respectul faţă de adversari, de a lăsa în urmă şi a privi cu ruşine spre încrâncenarea cu care ne osândim adversarii. Dar, cum orice minune durează trei zile, iar drumul Crucii - Cine vrea să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze (Matei XVI, 24) - este incomod (mai ales în aceste vremuri individualiste ale confortului-fetiş), încă din primele ceasuri ale Săptămânii Luminate ne întoarcem iar la vechea meteahnă de a ţine cu maximă exactitate socoteala greşiţilor noştri, nesocotind că cel ce osândeşte pe sine se osândeşte. Şi astfel mai ratăm o şansă de a ne îndrepta, de fapt de a ne elibera de povara insuportabilă a mâniei.

Contract

Joia Mare. Cina cea de Taină. Trădarea lui Iuda, pe care El o ştia. Şi comentariul lui Steinhardt (din Jurnalul fericirii) de peste – aproape – două mii de ani: Atât demonizaţii cât şi creştinii sunt oameni înzestraţi cu sentimentul infinitului. Creştinismul e o martirizare a tot ce-i lumesc, dar şi dă ceva în schimb: liniştea aici şi făgăduinţa mântuirii viitoare. Pe când diavolul e mai exigent: în schimbul simţământului demnitaţii el nu oferă decât deznadejdea. Îi dai conştiinta, pacea, somnul, îţi vinzi prietenii şi rudele, cedezi absolut totul şi mai mult ca totul - şi toate pe degeaba. Ce-a obţinut Iuda de la diavol? Nimic. A fost fraierit. S-a ales cu dispreţul bătrânilor şi a restituit banii; s-a ales cu ştreangul şi cu hohotul de râs al Necuratului. Contractul încheiat cu diavolul e mult mai oneros decât cel încheiat cu Domnul. De fapt nici nu-i contract, e păcăleală. Dai totul, nu primeşti nimic. Plata neantizării diavoleşti e deznădejdea cu perspectivele ei fireşti: moartea, sinuciderea, ruşinea şi ciuda iscate de înţelegerea faptului că ai fost tras pe sfoară. (Sfoară sau frânghie, frânghia sinucigaşului Iuda.)

Hristos e mereu - şi cu osebire de grijuliu asupra acestui punct - atent şi politicos; Prietene - îi spune lui Iuda. Niciodată o insultă sau o vorbă dispreţuitoare faţă de păcătos. Nu se vede din nici un text vreun moralism înţepat, vreo pudoare de comandă. Şi nici o condiţie prealabilă pusă păcătoşilor, nici o discriminare: Pe cel ce vine la mine nu-l voi scoate afară. Fiului risipitor îi iese în cale (şi încă departe fiind...). Iar ori de câte ori dă, dă, din belşug, mai mult decât s-ar cuveni, boiereşte. (Ce poate fi mai străin de contabila meschinărie şi fariseic drămuita socoteală, şi mai bună dovadă de mărinimie, decât aceste cuvinte de la Ioan 3, 34: Căci Dumnezeu nu dă duhul cu măsură?) Gospodăreasca, nu, cuvântul e prea frumos, administrativa îngrijorare a lui Iuda pentru banii cheltuiţi pe mir arată, pe de o parte, că vânzătorul era lipsit de simţul dărniciei, iar pe de alta că Domnul de la sine trecea - boiereşte - peste orice calcul şi avariţie (fie ele sulemenite în opere de binefacere şi patronaj) pentru a gusta bucuria de a risipi (care-i tot una cu a jertfi) în clipe de înălţare sufletească. Şi acesta este un gest nobil, nobilul fiind oricând în stare să-şi sacrifice viaţa sau să-şi spulbere averea. (Nobilul îşi va da uneori viaţa în duel pentru motive mundane ori îşi va pierde averea la cărţi - dar purtările lui, ca tot ce-i pământesc, nu-s decât stângace imitaţie a virtuţilor mărinimoase; dragostea trupească nu-i oare şi ea biată contrafacere a dragostei divine?)

Declaraţie de dragoste

Mi-am cumpărat DVD-ul (publicat de Jurnalul naţional) cu filmul Declaraţie de dragoste (1985). Îmi amintesc aievea de vârsta la care l-am văzut: aveam 16 ani şi priveam ursuz, cu un ochi excesiv de critic, mica romanţă din acest block buster autohton. Eram sub impresia (mult mai puternică) lăsată de un alt film românesc lansat în aceeaşi vară (Pas în doi, al lui Dan Piţa), iar viziunea de acolo – mai degrabă întunecată şi hopeless – asupra relaţiilor dintre oameni mi se părea mult mai apropiată de realitate - mă rog, de felul în care percepeam atunci realitatea. Eram convins că paşii în doi merg neapărat în jos, coboară scări (ca-n leit motiv-ul din filmul lui Piţa), că – vorba cântecului – „iubirea-i doar o glumă, vis trecător, ca un balon de spumă amăgitor / ea ţine doar o clipă, cât un sărut / abia se înfiripă, şi-a dispărut”. De-aceea m-a lăsat rece acest love story edulcorat, croit după canoanele realismului socialist: tineri care se integrează în producţie şi iubesc munca, procurori „ca pâinea caldă” şi gata să ajute, directori de şcoală imparţiali cu fii de doctori înstăriţi etc.
Mă simt însă legat de acest film datorită părţilor sale de lumină. În primul rând imaginea lui Doru Mitran, care s-a străduit pe cât a putut să aducă poezie în cadrele pe care le-a filmat (plimbările în parc, faleza din secvenţa finală etc.). În umătoarele episoade ale serialului început de Declaraţie de dragoste se resimte lipsa unui operator de talia lui Doru Mitran. Apoi muzica lui Florin Bogardo, cu un hit pe linia melodică din Love Story. În fine, interpreţii: Teodora Mareş, Adrian Păduraru, Florin Chiriac, Carmen Enea, Lucian Nuţă sau Adela Mărculescu. Nicicând autorii serialului nu vor mai regăsi starea de puritate din acest prim episod.
P.S. Secvenţă-rapel: Ioana (o ingenuă dintr-o familie disfuncţională de muncitori, însă foarte silitoare şi autodidactă) sună la poarta vilei luxoase unde locuieşte Alexandru. Îi deschide mama lui, care - dintr-un ungher al uşii, într-un kimono negru - o tratează cu răceală, cerându-i aspru să-i lase în pace băiatul – schiţă de portret pentru o eternă relaţie între mother and (would be) daughter-in-law.

Like a virgin

Partea noastră de cer şi copilărie se regăseşte în inocenţa cu care ne închipuim că suntem veşnici, nemuritori, chiar văzând cum alţii în jurul nostru s-au îmbarcat în lunga călătorie spre „dincolo”. Devenim raţionali şi obositori de lucizi atunci când conştientizăm că această zi, această oră sau chiar clipă ar putea fi ultima. Sensul evanghelic al dictonului Carpe diem aşa s-ar traduce: trăieşte ca şi cum aceasta ar fi ultima ta zi. Şi poate că, în felul său, oricine trăieşte on the edge e cu gândul la eschaton. Doar priorităţile diferă.

Parabola fecioarelor nebune (foolish virgins) spre asta ne îndeamnă: să ne pregătim cu un anume set de priorităţi (cel „corect”) pentru Întâlnire. Şi ne pregătim, unii asemenea fecioarelor nebune, alţii asemenea fecioarelor înţelepte – fiecare este, potrivit stării sale duhovniceşti, like a virgin. But, perhaps it’s best to go into training (start reformatting our heart & mind’s hard drive) to be able to see and do what we ought to a.s.a.p.