Return to Innocence

Alina Slimovski's works are wonderful tales about childhood and innocence. Coloured toy horses walking in the air through a vineyard projected on a dark blue sky – here is one of this artist’s recurrent themes. The feeling we get is that an unseen force coming from the skies can truly redeem us from all adversity if we manage to be child-like again. (The Romanian leading artist of the 20th century, Constantin Brâncusi, once said that when we are no longer child-like we are no longer alive) And the skies do seem to have opened for the toy horses in the painting called Evadarea / Escape. A thin, white rectangular in the right hand corner (a gate? a calling?) acts like a magnet and it attracts the little horses that invite us to a dream land. Another work, (E timpul / It’s About Time), brings into the foreground a dog whose eyes are watching straight at you, half of a child’s body, and a clair de lune whose light falls upon a fairy tale castle – a strange, mesmerizing atmosphere that is further enlivened by falling spots of colour and snow balls. In the very heart of darkness there remain these three: the child, the dog, and the dream – elements that can be found again in the painting called Pădurea / The Forrest. In Să nu-ţi fie teamă / Dare two young girls are about to enter a cave – usually a mark of the underground and of our distorted and confused (second) nature we come to develop once we have departed from the state of grace. Yet, with a mild spirit, the title of this painting urges us to dare and be confident for nothing can harm us as long as we continue to reform and renew our mindset. By doing so, we keep our mind and heart clean. The two young girls bring with them a fusion of colours (petals? leaves? buds?) into a world of darness. Beyond them there lie a pond, a few trees and a bridge. In Tu cine eşti? / Who Are You? a child (dressed in white) is touching the dark bark of a leafless tree in a winter landcape - a forrest covered in snow (or could it be fog?). Should we close our eyes – as the painting called Podul / The Attic challenges us to – what would we see? A sea of darkness with a few shapes floating in it: clouds, a toy horse, a starry rain, a soft snowfall, and, through a small window, the blue sky.

Alina Slimovski’s art refuses any experimental or hedonistic vision upon life. It rather aspires to return to the pale, and yet fascinating lost continent of innocence. To partake in this joy, our spirit (and our eyes, too) ought to undergo a purifying bath. Thus, we might work out the language of children (devoid of sophisticated concepts, rigid grammar rules or brainy connotations) we used to master so naturally before our “fall”.

Lacrymosa

Ei, da. Şi a fost D day: reîntâlnirea cu Adrian Enescu, care mai stă în Timişoara încă o zi jumate. De dimineaţă, două ore la ET cu elevii de clasa a zecea. Felul în care am ajuns să lucrez (în al doilea an) cu ei este reassuring. Am început, de fapt, să lucrez altfel şi cu elevii de a noua. Am trecut pe la Ursus Brewries, apoi pe la Mall. La Cărtureşti i-am întâlnit pe cei doi librari melomani şi am vorbit despre recitalul lui Doru Roman, despre venirea la Timişoara a lui Adrian Enescu. Apoi (pe la 2.30 p.m.) Codruţa ne-a dus cu maşina la aeroport să-l aşteptăm pe A.E. Am petrecut în continuare după-amiaza cu el, la filarmonică unde Doru Roman repeta deja cu Zoli Toth (invitat şi el în concert ca şi co-percuţionist, cunoscut publicului tânăr din prestaţia sa la trupa Sistem). În fugă am apucat să savurăm un expresso, la Casa cu flori. Şi, un ceas mai târziu, am mers împreună – for his lunch – la Veneţia (un snack bar decent).
Seara, la 7, o sală plină la balcon, iar jos (aproape) jumătate (prezenţă masivă, dacă ne gândim că la Bucureşti – potrivit spuselor lui Ionuţ Ştefănescu - publicul nu prea gustă muzica contemporană) a fost alături de Doru Roman (& Zoli Toth - ingenios cal troian chemarea lui) în călătoria lor muzicală prin lumea muzicii contemporane, experimentale. Prima piesă a recitalului-eveniment (percuţie şi mediu electro-acustic): Lacrymosa, de Adrian Enescu. Stranie împletire de sonorităţi care, aşa cum observa în prezentarea sa Ionuţ Ştefănescu (prezent şi el în sală, în dublă calitate: de compozitor al uneia din piesele incluse în program şi ca entertainer), aduc „la zi” mesajul mozartian din Requiem. Iar lui Doru Roman îi dau dureri de cap (a turn of phrase) atunci când trebuie să le dea viaţă. Nu degeaba îmi mărturisea percuţionistul (nu mai departe de marţea trecută) că interpretarea Lacrymosei îl solicită foarte, astfel că a ales s-o cânte prima, „că altfel n-o mai scoate la capăt”. Azi la repetiţii, Doru povestea că pianistul Sorin Petrescu (solist şi el în Trio Contraste) i-ar fi spus, văzând cât de mult timp petrece studiind piesa, că nu l-a mai văzut niciodată să exerseze atâta pentru vreun concert. Două „forţe” dialoghează în Lacrymosa (pe de-o parte, „forţa brută”: ritmul tobelor din pânza electronică încărcată de gravitate din fundal; pe de alta, „forţa spiritualizată”: simfonia sunetelor cristaline de xilofon) până la apoteoza sonoră din finalul părţii a treia. Oare cum ar arăta Lacrymosa în straie simfonice 100% - aşa cum o prefigurează deja Doru Roman? Fără îndoială că – interpretată cu dăruire – nu ar avea cum să arate rău. Au contraire.
Lucrarea lui Ionuţ Ştefănescu (MAMBOlero) – cu citate din Bolero de Ravel - se doreşte un fel de odă închinată (cu aportul actorului şi percuţionistului Doru Roman) energiilor creatoare ale artistului percuţionist, „cel mai singur”, cel „îndepărtat de flaut” şi „pus să bată la tobă” cu mâinile-beţe ale lui Venus din Milo.
Geyzer-ul Doinei Rotaru m-a dus – involuntar - cu gândul la Antarctica lui Vangelis: aceleaşi sunete reci, „metalice” de clopote, vibrafon cu arcuş, cinel, gonguri etc. (suprapuse peste sunete de instrumente de percuţie tradiţionale) în care se simt topite – pe o stranie pânză de sunete electronice - energii şi ritmuri.
Venice-Rio, piesa lui Sorin Lerescu (însoţită de o un slide show din care – datorită unei defecţiuni tehnice - lipsea finalul) recompunea - cu acest material superabstract, care este limbajul muzicii – atmosfera carnavalurilor din Veneţia şi Rio.
În fine, Il giardino delle strutture – pentru două percuţii şi bandă, de Aurel Stroe, a fost o adevărată „ritmodie”, o beţie a sunetelor de tobă, contrapunctate de sunete delicate de xilofon. La un moment dat, Zoli Toth a folosit un butoi (e doar brandul trupei lui, nu?) şi l-a lovit – ca pe tobe – fără milă şi cu duşmănie. Intrarea sa în scenă a fost regizată: s-a dus glonţ la o tobă şi a simulat lovirea ei (mimând playback-ul), astfel că, apostrofat de Doru Roman, a ameninţat furios că pleacă, spunând că el de 18 ani face playback fiindcă asta place publicului. O fată din stal chiar a fost întrebată dacă-i place şi a răspuns pozitiv. Preţ de aproape un minut am fost păcălit (crezusem că Zoli chiar face nazuri) apoi mi-am amintit că de la o vreme se poartă astfel de înscenări la Filarmonica Banatul. Zoli a fost emoţionat (e doar din Timişoara) şi a mulţumit mamei, profesorilor, onoratului public etc. Se simte deja vedetă. Oricum, s-a descurcat – zic eu, profanul – onorabil, alături de Doru Roman. Ca bis, cei doi au cântat din câte o pungă de...Fornetti pe care le-au spart simultan la sfârşit.
Theodor nu a dormit la grădiniţă, astfel că - în ciuda decibelilor - a adormit la ultima piesă. Au stat pe lângă noi: mama, Sergiu & Tabita, Oana, Maronel şi Lavinia, Adina cu Răducu & Sile, Izabela, dl. Lucian Ionică, Ionuţ Mareş, Victor Sacalîş, d-nii Sorin & Adriana Dogariu. Pe ici, pe colo a mai sunat câte un mobil necomutat pe silence. Unii spectatori – nedeprinşi cu limbajul muzicii contemporane – au plecat. Ceea ce contează e ca aceste manifestări să continue la Timişoara. Publicul timişorean, under formation, aşteaptă repertorii de noi şi noi experimente muzicale.

Noi în anul 2000

Oscar Wilde spune: There is no sin apart from stupidity. Nicolae Steinhardt îşi dă mâna cu autorul lui Dorian Gray când situează prostia în capul listei de şapte păcate capitale (alături de: recursul la scuze: Nu ştiu, n-am ştiut; fanatism, invidie; trufia neroadă; turnătoria; răutatea gratuită), la care a adăugat şi pe al optulea: dragostea cu sila. De ce îl mai iubesc pe Steinhardt? Pentru următoarele: Nu cred că Arta se împotriveşte religiei. Nu împărtăşesc părerea clericilor care osândesc arta sau o privesc cu suspiciune. Arta (Blaga zice: cultura) e calea noastră spre cunoaşterea lui Dumnezeu cel neapropiat (Blaga zice: ascuns). Arta e mai degrabă un dar decât o conjuraţie a zeilor. Sau, dacă-i vorba aşa, e mai degrabă o conjuraţie a oamenilor. Repet ce am spus în repetate rânduri: arta este nostalgia lui Dumnezeu, dorul de Dumnezeu (Kandinsky). Tot Steinhardt (şi tot în cartea celor 365 de răspunsuri adunate de Zaharia Sângeorzdan) povesteşte despre cum îşi imagina anul 2000? Groaznic. Ca triumful haimanalelor, haidamacilor, teroriştilor, fanatismului fundamental. Şările occidentale devenite ori pe cale de a deveni vasalele statelor din Orientul Apropiat. O anarhie feudală bazată pe violenţă, brutalitate, neruşinare şi înrobirea poparelor civilizate bolnave de angelism şi laşitate. Un coşmar de pe acum în curs de înfăptuire. Dar despre cum se înnoieşte limba română azi? Prin împrumuturi – vai, vai – de la limbajul ţigănesc, şmecheresc, bişniţar, videocasetar, gestionar, totul cu iz de peiorizare, pângărire, corupţie şi sărăcie lucie (limbaj de oropsiţi). Ce anume îl făcea fericit pe Nicolae Steinhardt în ultimii ani de viaţă? a) Câte-o vorbă bună spusă mie spontan. b) Ne-boala. c) Amintirea clipelor fericite de-altădată (Anti-Dante). d) De la Cioran citire: răbdarea cu demnitate a singurătăţii şi părăsirii de către Ceilalţi. e) Rarele clipe de credinţă totală, fierbinte. f) Clipele de civism absolut, conform dublei devize: curva asta de lume, curul ăsta de trup. Ce ar spune astăzi Socrate într-o piaţă de la noi? Sau în faţa lui Heidegger? Sau a lui Cioran? Lui Cioran i-ar spune: De ce vorbeşti atât de urât despre Dumnezeul tău, despre nobilul Iisus din Nazareth? Lui Heidegger: Ai avut noroc, puteai s-o păţeşti ca mine. În piaţă: Prieteni, cetăţeni, vă pun patru întrebări: de ce minţiţi aşa uşor? de ce aplaudaţi atât de frenetic? de ce aplicaţi cu atâta zel dispoziţii şi legi pe care desigur le consideraţi nedrepte? de ce, de ce oare, pentru numele lui Zeus, vă denunţaţi atât de sârguincios unii pe alţii?

Childlike

Pe artista plastică Alina Slimovski am întâlnit-o pentru prima oară la premiera timişoreană a unui film românesc de scandal (şi de „comandă socială”): Legături bolnăvicioase. Am vizionat atunci (în patru: Alina, Maronel, Raluca şi cu mine) – o poveste dublu şocantă printr-un story (încă) greu acceptat de mentalitatea comună a plaiurilor mioritice: iubirea (pătimaşă) dintre un frate şi-o soră şi iubirea (la fel de pătimaşă) dintre două fete.
După ce m-am întălnit – în chiar atelierul de creaţie – cu pânzele şi tablourile Alinei mi-am amintit de finalul din Philadelphia (o producţie cinematografică americană de main stream despre, între altele, bătăliile pe care le duce - cu societatea, cu boala necruţătoare - un avocat de excepţie care este, as it happens, gay): câteva minute dintr-un filmuleţ „de familie” ce înregistra pe peliculă imagini domestice cu acel personaj damnat pe când era un copil de numai (aproximativ) 7 ani. Era Halloween-ul şi în prim-plan apărea şi inevitabilul bostan cu ochi, nas şi gură. Pentru mine, acele imagini care postfaţau filmul (eroul melodramei moare, însă nu înainte de a-şi fi luat adio – adică a Dieu – de la familie şi de la partenerul său) se voiau un fel de plonjare înspre clipa ce trece prea repede: copilăria cea neprihănită, cea fără de boală şi fără de moarte.

Tablourile Alinei Slimovski – din câte am văzut până acum – povestesc despre copilărie: căluţi coloraţi de jucărie plutesc pe-un cer brăzdat de viţă de vie şi de-ntunecimi. Ca şi cum am simiţi că, din cer de undeva, o forţă nevăzută alungă piaza rea atunci – şi doar atunci - când reuşim să redevenim, o clipă, copii. (Nu spunea Brâncuşi că dacă nu mai suntem copii am murit de mult?) Şi-ntr-adevăr, pentru căluţii din tabloul Evadarea par să se fi deschis chiar cerurile. În colţul din stânga al lucrării zărim o pată albă, dreptunghiulară – ca o poartă, ca o chemare – ce magnetizează şirul indian al căluţilor ce ne vor să ne ia cu ei spre visare. Un alt tablou (E timpul) aduce în prim-plan un câine ce te priveşte dezarmant drept în faţă şi (în stânga, jos) jumătate din silueta unui copil, un clar de lună (dreapta-sus) ce-şi aruncă lumina peste un castel - totul ca-ntr-un vis ce respiră-ntr-o „pânză neagră” împodobită cu nişte „pete de culoare”. Dincolo de întunecimi, rămân acestea trei: copilul, câinele şi visul – elemente reluate şi în tabloul Pădurea. Lucrarea Să nu-ţi fie teamă captează chiar o posibliă „dramaturgie”: două fetiţe la intrarea într-un fel de grotă – semn al underground-ului şi desfigurărilor ce ne ameninţă atunci când – ieşiţi de sub imperiul harului (neprihănirii) – trăim „cu frica-n sân”. Dar, în duhul blând al pildelor evanghelice, titlul lucrării (asemenea altor lucrări – nu puţine la număr – ale Alinei Slimovski) ne îndeamnă să îndrăznim, să nu ne fie teamă câtă vreme nu ostenim să ne reformatăm mindset-ul nostru întru curăţie de gând şi simţire. O dată cu cele două fetiţe, în lumea subteranei şi a întunecimilor pătrunde şi un mozaic de culori – ca nişte petale, frunze sau poate mâţişori. În spatele lor, un eleşteu, câţiva copaci şi-o punte. În pânza Tu cine eşti? un copil (în straie albe) este scăldat de zăpada (sau poate ceaţa deasă) dintr-o pădure. Dacă ar fi să închidem ochii – aşa cum ne invită şi tabloul intitulat Podul – ce am vedea? O mare de negru, în care se desluşesc, vag, ca printre nori, silueta unui toy horse, o ploaie de stele, o blândă ninsoare de zăpadă şi, în zare, o fereastră ce lasă să pătrundă în negura podului de casă, albastrul unui cer.
Tablourile Alinei Slimovski refuză experimentul şi formele senzualist-sofisticate, preferând recuperarea continentului de palid mister al copilăriei. Ca să ne bucurăm de el se cuvine să trecem printr-o prealabilă baie de candoare, printr-o necesară metanoie a spiritului. Numai astfel vom putea desluşi limbajul pruncilor (străin de neologismele vârstei mature, de exactitatea gramaticilor ori de accentele intelectualiste), al stării de dinainte de „cădere”.

Nervously

Nae (fostul meu vecin, acum 20+ de ani, acum pe post de licenced Sherlock Holmes) ne-a vizitat duminică dimineaţa, vreme de-un ceas. Cum trec anii...Ca ieri vedea-naintea ochilor, vorba lui, doar „tripleta de aur” (Adrian Enescu-Lucian Avramescu-Dan Piţa) – asta pentru că vecinul lui (that is...er...me) s-a ocupat sistematic s­ă-l „îndoctrineze”. Era pe val şi Funky Synthesizer, şi filmele lui Dan Piţa (Concurs, Pas în doi, Dreptate în lanţuri), şi versurile lui Lucian Avramescu...Acum lucrează şi locuieşte (temporar, zice el) în Bucureşti, însă îl bate gândul să se-ntoarcă la Timişoara.
La Liturghie aflăm (din sermon) acelaşi message in a bottle (sau in a book): it’s the amount of (brotherly) love that really counts...at the end of the day. Pentru prima oară l-am surprins pe Theodor cântând pasaje mai lungi din Liturghie, împreună cu toţi.
Am urmărit o parte din Cronica cârcotaşilor şi mă-ntreb de unde au acei comedians atâta nerv ca să răspundă cu mitocănii la mitocănii.
Seara, la familia lui Călin, printre refrene folk (de Mircea Baniciu, Mircea Vintilă şi Nicu Alifantis), cu Călin la ghitară, Theodor la pian (care a dat un micro-recital, cu cântece de copii şi melodiile îndrăgite: Vechiul ceas, Scrisoare simplă, Bună seara, iubito) şi Luca & Irina cu câte-o ghitară mică-n mână. La plecare s-a lăsat cu plâns – Theodor a prins gust pentru atmosfera boemă de la ei şi nu s-a mai dat dus.
La şcoală am continuat, nervously, restructurarea organizatorică – munca pe grupe, diferenţiată e, se pare, inevitabilă. Este nevoie de (măcar) niţică metanoia – de ambele părţi - spre a ajunge la o mai bună...înţelegere. În ce mă priveşte sunt gata să întorc foaia. After all, lecţia din Les Choristes (sau din To Sir, With Love) e mereu valabilă. Iar însuşirea ei (de către un dascăl) este absolut obligatorie şi necesară pentru oricine se încăpăţânează să facă această messerie.

Gospel

Theodor a mai exersat azi, cu SD, diferite acorduri la pian. Învaţă să se acompanieze singur, să-şi folosească ambele mâini. În timpul lecţiei s-a pornit o rafală de ploaie cu grindină.

Apoi am mers la filarmonică, la un concert de muzică gospel and negro (Corul Filarmonicii, cvartetul "Adoramus", la pian: Sorin Petrescu, iar la percuţie: Doru Roman). S-au cântat: Negro Songs Collection (Rosario Bourdon arr.), Amazing Grace, I’m gonna sing, Steal Away, River in Judea (Jack Feldman), Were You There (Bob Chilcott arr.), Down by the Riverside (Patrick Huber arr.), Ain’t got time to die (Hall Johnson; solist: Daniel Zah), Ride the Chariot (Henry Smith arr.; solişti: Alina Todea, Cristian Madina), Dig a little deeper, Vessel of Mercy (Roger Benett), Daystar (Steve Richardson), Jesus on the Main Line, Loving God, Loving Each Other (Gloria Gaither, William J. Gaither), Fair the Well, Joshua fit a Battle of Jericho (A. Őhrwall arr.), Soon and Very Soon (Crouch/Rankin arr.), Climbin’ Up the Mountain (Henry Smith arr.), Oh, Happy Day (G. Mignemi; solistă: Maria Chioran), This Little Light of Mine (Nanni Byl arr.; solistă Daniela Tătaru), Hallelujah (Jackson/Kibble; solist: Ovidiu Cozma). Sala aproape plină, cu 70% probabil public neoprotestant.

Under (no) illusions

Găsesc pe you tube câteva comentarii interesante la secvenţa misterioasă din Stalker / Călăuza , când Scriitorul (care voia să „forţeze” traseul întortocheat pe care mergeau pentru ca să ajungă, printr-un shortcut, în „camera miracolelor”) este oprit de o voce necunoscută şi se întoarce din drum: One of my interpretations is that the Stalker believes or wants to believe the Zone's powers are real even though they are not, and is trying to push this delusion on the others. So, in this scene it could be him that yells out to the Writer to stop, and then acts as if he did not; the illusion that the Stalker has created of the Zone's powers keeps the other two from questioning him. Interesantă exprimare: to push the delusion on the others. Autorul acestei interpretări recunoaşte complexitatea operei tarkovskiene, multiplele grile în care poate fi „decodificată”: The film is amazingly ambigious, so I don't think there's a "right" interpretation.

Pe acelaşi site revăd o secvenţă din Tempo di viaggio, în care Tarkovski povesteşte – la sugestia prietenului său, scriitorul şi scenaristul Tonino Guerra – despre regizorii săi preferaţi. Îi aminteşte astfel, pe (în ordine): Dovjenko (pentru Zemljia), Vigo şi Bresson, pe Antonioni (pentru L’avventura), pe Mizoguchi (pentru Ugetsu), pe Fellini şi Paradjanov.

Not yet

Seara, trei piese de rezistenţă la filarmonică: Simfonia nr. 4 (Tragica) de Schubert, segmentul Adagietto din Simfonia nr. 5 de Mahler şi Concertul pt. pian şi orchestră nr. 2 de Chopin. Ne-a plăcut cel mai mult partea de Mahler, inclusă (am aflat, după concert, de la Adrian Enescu) în filmul lui Visconti, Morte a Venezia. Aşteptăm recitalul de marţi al lui Doru Roman.

În rest, o boare de primăvară pluteşte-n aer. Sper ca de săptămâna viitoare să mă bucur şi eu de ea...

Waste Land

Dacă n-aş fi văzut deja acest „film” despre o lume „post creştină” (un fel de waste land sleit de resurse şi prăbuşit, o lume a igrasiei, noroaielor şi reziduurilor – ca-n Zona din Stalker - sau, dimpotrivă, o lume sinucigaşă, feroce, hedonistă şi violentă – ca-n, de exemplu, Requiem for a Dream sau Natural Born Killers) mai că l-aş aproba fără ezitare pe Mircea Cărtărescu, atunci când scrie că „ne agităm cu, poate, cea mai mâloasă dintre toate problemele din ultimii ani, problemă la fel de fără capăt pe cât de fără noimă este, anume prezenţa religiei, respectiv a simbolurilor religioase în şcoli”. Pe de altă parte, cum să nu-i dau dreptate atunci când afirmă că „românul obişnuit habar n-are de Biblie, n-o are-n casă şi n-o citeşte niciodată, nu se duce la biserică decât la botezuri, cununii şi înmormântări, nu-şi bate capul cu problema unei vieţi viitoare, cu vorbe ca „mântuire“ sau „credinţă“, nu face acte de caritate, trăieşte alergând după bani şi divertisment. Nu prea se dă-n vânt după icoane: mai mult îi spun iconiţele de pe ecranul computerului. În schimb, votează Biserica, alături de Armată, în topul încrederii în instituţii, agreează ideea Catedralei Mântuirii Neamului - mare, cât mai mare, în rest s-o facă ei cum ştiu - şi vrea pereţii claselor decoraţi cu icoane, „că oricum nu fac rău nimănui“. Orele de religie sunt bune şi ele, pentru că „învaţă copiii de bine“.”? Asta nu mă-mpiedică să mă întristez de prigoana icoanelor (a icoanelor, nu a tablourilor religioase ori a kitsch-urilor majoritare) din spaţiul public înspre – at best – muzee, pentru că bietele icoane nu-şi mai găsesc locul – decât rareori – nici în bisericile „dreptmăritoare”. Ele, icoanele n-au nicio vină. Nu zaharisesc în niciun chip sufletul omului (dimpotrivă, îl fortifică), nu îi provoacă leşinate atitudini pioase (dimpotrivă, îl ajută să fie treaz). Dar cine mai stă azi să facă astfel de diferenţe? Icoanele cele mai frumoase sunt aruncate la coşul de gunoi al istoriei împreună cu munţi de kitschoşenii (ori alte însemne religioase şi „desuete”). Who cares? Cred, încă mai cred că frumuseţea – atunci când este pusă-n pagină cu dăruire, nu amestecată (cum se-ntâmplă adesea) cu neghina – poate forma, îl poate deprinde pe cel ce-o caută, contemplă, preţuieşte cu dreapta socotinţă. Ceea ce nu-i puţin lucru. Este, poate, cel mai anevoios lucru de-mplinit, chiar dacă „omul de rând nu-şi pune problema de ce a mai fost nevoie de revoluţia iluministă, care a despărţit statul şi învăţământul de Biserică, dacă tot ne învaţă religia numai lucruri bune.”

Probabil că Mircea Cărtărescu are dreptate atunci când scrie că omul de rând (whoever he/she may be) este „profund nereligios (cel mult superstiţios)”, că „ţine totuşi la simboluri, la aparenţe ca la nişte insigne identitare, asemănătoare celor naţionale.” Dar generalizarea este, cred, împinsă prea departe atunci când vede în icoană doar un „simbol de mucava”: „Paradele, steagurile, stemele, icoanele sunt simbolurile de mucava cu care ne acoperim vidul de identitate. Le etalăm brusc, ca pe nişte culori de avertizare, ca ochii de bufniţă de pe aripile fluturilor, când ne simţim ameninţaţi, apoi ne repliem aripile şi le uităm în cutele lor.” Icoana – dincolo de toate - este parte din „miezul liturgic” pe care l-am uitat sau nu l-am deprins (gustat) nicodată. Dacă l-am uitat este problema noastră – orice neglijenţă şi orice moleşire a spiritului se plăteşte până la urmă. Dacă nu l-am deprins niciodată, este cel puţin bizar să ne hazardăm în tot felul de afirmaţii apodictice. „Problema prezenţei icoanelor sau a orelor de religie în şcoli nu e doar una a confesiunilor concurente şi, între ele, a ortodoxiei oprimante. Ea ţine de întrebări mult mai adânci şi mai neliniştitoare: cum împăcăm caracterul imperios al religiei cu caracterul dubitativ, relativist al lumii moderne? Cât ne putem adânci în credinţă, rămânând totuşi minţi deschise şi independente? Ce le răspundem copiilor noştri când ne întreabă cine a creat lumea sau cum a apărut omul?” La aceste întrebări se mai poate adăuga cel puţin încă una: cât de „deschişi” ori de „independenţi” suntem cu adevărat noi, cei vieţuitori în modernitatea căreia îi place să creadă că a rupt-o cu tradiţiile „obscurantiste” şi „medievale”?

The Duellists

Scrima e o ştiinţǎ. Dragostea e o pasiune. Duelul e o obsesie – anunţă, cu o abilă ştiinţă a PR-ului, afişul filmului britanic The Duellists / Dueliştii, debutul în lung-metrajul de ficţiune al regizorului Ridley Scott. Primul film i-a adus celui care avea să mai regizeze, între altele, Alien, Blade Runner, 1492 - Conquest of Paradise, Gladiator, Kingdom of Heaven, un segment din All the Invisible Children Premiul Opera Prima pentru Cel Mai Bun Regizor la Cannes (1977) şi Premiul David di Donatello (1978) pentru Cel Mai Bun Regizor şi Cel Mai Bun Film Strǎin.
Cu o bogatǎ experienţǎ în publicitate şi scurt-metraj (a semnat peste 1500 de reclame) şi dupǎ studii de artǎ şi design, Ridley Scott izbuteşte în Dueliştii un admirabil exerciţiu de virtuozitate stilisticǎ, mai cu seamǎ ca imagine (operator: Frank Tidy), compoziţie plasticǎ (decoruri: Bryan Graves, Peter J. Hampton) şi muzică (Howard Blake). Fiecare duel este pus în scenǎ într-un mod diferit, regizorul fiind mereu atent la orice detaliu scenografic (Scott şi-a recunoscut influenţa lui Stanley Kubrick din Barry Lyndon), adesea în detrimentul dramaturgiei (scenariul: Gerald Vaughan-Hughes, după nuvele de Joseph Conrad). Se spune chiar că sǎbiile au fost conectate la nişte baterii pentru a produce scântei, iar Harvey Keitel a fost grav electrocutat de câteva ori în timpul filmărilor.
Aşadar, doi ofiţeri - visceralul Gabriel Feraud (Harvey Keitel) şi raţionalul Armand D’Hubert (Keith Carradine) - din armata lui Napoleon devin celebri datoritǎ obsesiei lor de a se duela. Motivul: mândria rǎnitǎ a unuia dintre ei (Feraud). Disputa lor se întinde pe parcursul a 16 ani, iar filmul îi surprinde în peregrinǎrile lor prin Polonia şi chiar Rusia, unde numai iarna asprǎ îi împiedicǎ sǎ se dueleze. Dupǎ întoarcerea lor în Franţa, regimul se schimbǎ şi Feraud este arestat pentru trǎdare, dar D’Hubert (devenit ofiţer de rang înalt) intervine şi îi salveazǎ viaţa pentru a se putea duela din nou. Un armistiţiu ironic pune capǎt duelului. D’Hubert („vocea raţiunii”), mereu folosindu-se de fair play, are ultimul cuvânt înaintea colericului Feraud: You have kept me at your beck and call for fifteen years. I shall never again do what you demand of me. By every rule of single combat, from this moment your life belongs to me. Is that not correct? Then I shall simply declare you dead. In all of your dealings with me, you'll do me the courtesy to conduct yourself as a dead man. I have submitted to your notions of honor long enough. You will now submit to mine.
Dacă este adevărat că – (şi) în artă - vorbind despre un lucru, poţi vorbi, de fapt, despre altceva, atunci Dueliştii este o asemenea operă „cu cheie”. La un prim nivel de lectură, povestea filmată de Scott poate să pară destul de comună, fără pretenţii. Abia „citită” la un al doilea nivel, atunci când îi desluşeşti „jocul secund”, ea se dovedeşte dintr-o dată profundă, cu tulburatoare semnificaţii. „Un neliniştitor eseu despre violenţă – scria Aurel Bădescu în Cinema - e acest Dueliştii, superb în plastica sa, exact, extrem de exact în „jocul” ideilor. Ideea că violenţa fizică antrenează , de la sine, şi o violenţă morală, psihică, infinit mai periculoasă. Ideea că – oricat scepticism ar „funcţiona” în acest sens – raţiunea poate domina şi reduce la tăcere violenţa.”.

Under pressure

There is no gain without pain. Stalker’s wife is right: Even if our life were without grief, it wouldn’t be any the better for it. It would be worse. Because it would be without happiness and without hope. People make mistakes, the world is full of freaks, shit happens. If only we had the nerve to face the pressure. In some sense, the most oppressed ones (the prisoners who have survived the most horrifying tortures) are the happiest, as they have learned to endure, to resist humiliation. They haven’t skipped that tough (but necessary) class. Most of us have. In fact, they underwent an advanced level (or even a proficiency) course of what may be called character fortification. They did a master degree in self-abasement. By a constant self-indulgence into various pleasures we do weaken ourselves. (It's a well known fact that little of what we like does us good.) That is why at times we are reminded that being responsible and sensible is a real treasure. Unfortunately, we come to understand this once a bit too late. Then we also realize that there is no sin apart from stupidity (= not using one's sense of humour).

Sisyphus is right, too: we do have to keep struggling. There is no other way. And perhaps little diplomacy helps. It has never hurt anybody. Only that I did miss the diplomacy classes when I was very young, and now I have to work much harder (on exorcizing my pride) if I want to catch up. Yet, had I any love in me for the madding crowd, would I need to think of diplomacy? Well, it’s rather impossible to love mankind in general, I agree. What I could do though is be more patient, understanding, and forgiving - after all, it is a sanitary method.

Homeless

În cartea lui Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos, găsesc aceste versuri admirabile (ce mi-au amintit de cântecul Reaprindeţi candela, al lui Grigore Vieru şi Ion Aldea Teodorovici), scrise de Andrei Ciurunga:

Sunt liber iar. Nu căutaţi decât la nume
asemănari cu cel care-am fost ieri.
M-au dus în temniţă de undeva, din lume,
şi astăzi m-am întors nicăieri.

Nevasta şi mama nu m-au aşteptat:
una era prea tânără, cealaltă prea bătrână.
S-au privit o clipă în ochi şi-au plecat:
care spre viaţă, care spre ţărână.

Prietenii, puţini câţi am avut,
m-or fi uitat şi ei, de-atât amar de vreme,
căci pe la toate uşile-am bătut,
dar n-a ieşit nici unul să mă cheme.

De peste tot numai cenuşă tristă,
numai pustiu de ghiaţă şi ruine.
În gara-ntoarcerii, nici o batistă
nu flutură acuma pentru mine.

M-am întors nicăieri. Nu mai am cetate
nici casă, nici visuri, nci fraţi.
Sunt liber iar. Sărmană libertate,
mai bine-am fi murit întemniţaţi!

Dacă este adevărat ce afirma Soljeniţân („evenimentele sunt măsurate, pe diferite meleaguri, după o scară de valori proprie, născută din suferinţa trăită (...) şi totul se judecă numai după această scară”), nimic nu mai pricepe „omul recent”, dedat loisir-ului, din mărturiile celor care au trecut biruitori prin răstâgnirea din puşcăriile comuniste. Tot aşa cum, un film colosal precum Monanieba / Căinţa de Tenghiz Abuladze, nu mai spune nimic generaţiei actuale deprinse cu (şi astenizate de) exerciţiul clipurilor video publicitare sau muzicale, al conectării la repertoriul main stream din cinematografe, ce-şi aruncă mrejele asupra atâtor minţi necoapte. Şi poate că rigoarea moralei învăţată de cei născuţi a doua oară în temniţe, cuminţenia gândului lor ne sunt oarecum străine şi nouă celor care, nu neapărat dependenţi de manele, telenovele ori cinema contemporan, ne(mai)asumându-ne atât de necesarul şi lămuritorul „război nevăzut” contra duhurilor de tot soiul ieşite din Cutia Pandorei, ne-am moleşit voinţa în noile timpuri democratice ale „bunăstării”, „alegerii personale” şi „relativismelor” de tot felul.

Bâlciul derizoriului

Există – ca întotdeauna – pericolul, deloc neglijabil, de a ceda unui soi de nostalgie după o presupusă „vârstă de aur”, când oamenii citeau şi se cultivau. Printre noi au mai rămas tot mai puţini dintre cei care au apucat aacele vremuri aşezate. Poate unii bunici să-şi mai amintească de ele, în cazul în care le-a plăcut, tineri fiind, studiul şi nu distracţia. Profesorul meu de fizică din liceu (extraordinarul Maximilian Pavel) ne spunea, la ultima oră de curs din clasa a XII-a, că şi generaţia lui a iubit distracţiile tinereţii, dar parcă nu era atât de blazată. „Acţiunea” se întâmpla prin 1987. De atunci procesul de blazare (augmentat din toate părţile de mass media) s-a extins în proporţii astronomice.
Mă confrunt zi de zi cu adolescenţi care (din dragoste faţă de cultură, faţă de literatură, nu fiindcă au fost obligaţi în vreun fel, ori fiindcă s-au plictisit de moarte şi n-aveau altceva mai bun de făcut) n-au pus în viaţa lor mâna pe o carte şi care, majoritatea, vor trăi fără să ştie să preţuiască o carte, o blibliotecă, fără să poată să descifreze conotaţiile unui text. Aceştia sunt tinerii de azi: seduşi for ever (most likely) de măştile cinematografului comercial (obligatoriu american, obligatoriu de ultimă oră), de sonorităţile înnebunitoare din cluburi şi discoteci, de oferta canalelor de televiziune comerciale, care mai de care mai orientată spre violenţă, spre can-canuri, spre loisir. Cum să le vorbeşti acestor tineri despre ceea ce ei nu ştiu. Nu se poate spune că au pierdut ceea ce nu ştiu, neîntâlnindu-se nicicând (până acum) cu bucuria lecturii – acel tezaur de frumuseţe care este literatura, poezia, muzica, arta în general. Cei mari, da, se poate spune că au pierdut (şi aleg să piardă în continuare), de vreme ce au considerat lectura (doar) drept o armă subversivă, pe timpul sinistru al dictaturii staliniste ori ceauşiste şi, după 1989, o dată cu democratizarea societăţii (cu ridicarea nivelului de bunăstare, de confort „ocţidental”), au schimbat repede cartea cu telecomanda.
Şi totuşi, acestor tineri trebuie să ne adresăm, pentru ei trebuie să născocim o modalitate de „traducere” - pe înţelesul lor, în „limba lor” - a celor cuprinse într-un volum de proză sau poezie la care ţinem, într-un film pe care-l iubim sau în muzica preferată. Lucru aproape imposibil, căci poezia dintr-un vers, dintr-o carte în proză (dar şi dintr-un film sau dintr-un tablou) i se dezvăluie omului în blânda, tihnita şi tainica sa petrecere cu cartea în mână. Ei bine, de pe această relaţie intimă trebuie acum ridicat voalul – dacă nu vrem să cădem şi noi în blazare şi-n derizoriu.

6 going to 7

De dimineaţă am uitat acasă CD-ul cu Barefoot in the Park pe care-l pregătisem pentru elevii mei de-a XII-a, dar m-a scos din încurcătură Izabela, care mi-a adus întreaga ei arhivă de filme. Am ales de-acolo City Lights. After all, ora de limba engleză trebuie să cuprindă şi referiri la momente importante din cultura şi civilizaţia anglo-saxonă. Această capodoperă din 1930 a lui Chaplin figurează pe locul 4 în top ten-ul lui Tarkovski, alături de: Le Journal d'un curé de campagne, Winter Light, Nazarin, Wild Strawberries, Ugetsu Monogatari, Seven Samurai, Persona, Mouchette, Woman of the Dunes. E posibil ca – dincolo de execuţia artistică – Tarkovski să fi inclus această bijuterie a filmului mut (restul de nouă titluri sunt talkies) şi pentru bunătatea dezinteresată (desprinsă parcă din istorisirile Patericului) a lui Charlot, care salvează de la sinucidere pe acel milionar necăjit de akedie şi o ajută pe frumoasa vânzătoare de flori să-şi (re)capete - asemeni lui Tobit din cartea deutero-canonică a Vechiului Testament - vederea. Doar că – una din elevele mele (Alexandra) a prins acest detaliu – fata nu e tocmai încântată de look-ul celui care i-a fost un sprijin de neînlocuit în vremea când nu vedea. Şi ce s-a-ntâmplat cu ei până la urmă? – a vrut ea să ştie. Ce-i drept, filmul se termină într-un stop-cadru cu chipul nu tocmai de macho al lui Chaplin privind spre fată, recunoscând timid că el este cel care-a ajutat-o cu bani să se vindece.

Seara la ora şase am fost la Conservator, unde – prin bunăvoinţa Ancăi – Theodor a avut acces o jumătate de oră la orga din sala Orpheum. I-am făcut o surpriză de ziua lui (azi, Theodor a-mplinit şase ani) şi, când a atins cu degetele tastatura dublă a orgii, s-a umplut de bucurie. De la şapte am mers la concert, unde David Walter (oboi) şi Sorin Petrescu (pian) au interpretat Romances sans paroles (de Mendelssohn), Sonatine (de Ravel) şi Suite Espagneole (de I. Albeniz / Malaguena). Ca bonus au mai cântat o piesă de Gershwin şi Vocalise de Rachmaninoff.

Freedom

La West City Radio Simona Hupov este moderatoarea unei emisuni duminicale (Colivia cu canari) pe teme ce privesc în mod nemijlocit adolescenţii. Azi, când în biserica răsăriteană se prăznuieşte Întoarcerea fiului risipitor (parabolă comentată savuros de Constantin Noica în al său Jurnal filosofic) tema discuţiei a fost libertatea. Îmi amintesc de Kirkegaard: „Contrariul păcatului nu este virtutea, contrariul păcatului este libertatea” – premiză interesantă pentru o dezbatere asupra libertăţii ce ia în considerare şi strădaniile omului întru despătimire nu atât pentru a deveni „virtuos”, ci pentru a deveni liber. Colega mea, Alina Hamza (invitată în prima parte a emisiunii) vorbea despre încredere, ca temelie în relaţia profesor-elev, părinte-elev. În partea a doua, elevii Tabita Ivan şi Sergiu Jereb şi-au învins cu brio emoţiile şi au vorbit despre doamna libertate aşa cum se vede ea de către tinerii imberbi care nu ştiu ce-i războiul („cald” sau „rece”), tortura, delaţiunea, persecuţiile, care în general sunt răsfăţaţi de o societate ce devine tot mai consumistă şi mai confuză. Am reţinut gândurile Tabitei şi ale lui Sergiu (care spuneau că noi trebuie să descoperim continuu libertatea - cherchez la liberté) şi al Simonei (care ne amintea că avem copiii pe care-i merităm – ca părinţi, ca profesori).

În rest, mărturisesc şi eu în rând cu Noica: mă regăsesc nu atât în Fiul voluptos, cât în Fratele voyeur.

Boat journey

Dream on: Eram pe o barcă cu motor şi stăteam călare pe punte, orientat spre spate. Îl ţineam de mână pe Theodor, care era în apă şi se ţinea, cu cealaltă mână de partea laterală a micuţei ambarcaţiuni, cu care urma să ajungem la...Bucureşti, străbătând deci 600 km. Drumul prin oraşul de unde am plecat (un fel de Veneţie, cu impunătoare clădiri vechi) era plin de serpentine. La una din curbe, cade în apă o haină neagră şi îi cer căipitanului de vas să oprească. Opreşte, iau haina şi aflu că e a căpitanlui, apoi mă întorc la locul meu şi nu-l mai găsesc pe Theodor. Îl strig de câteva ori şi în câteva clipe îl descopăr în „bunkerul” de luxe al bărcii, în braţe la Raluca.

Taboo

Răsfoiesc volumul (apărut la Editura Paralela 45) 100 de cărţi interzise. Mă opresc la capitolul despre Giordano Bruno – prigonit de Inchiziţie (pentru cartea sa, apărută în Franţa: De l’infinito, universo e mondi, în care susţinea că Soarele este doar o stea între stele, că nicio stea sau planetă nu poate fi numită centrul universului, că nu există adevăr absolut şi nici limite la progresul cunoaşterii), arestat aproape zece ani şi executat. Întrebat dacă crede că Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh sunt împreună ca esenţă, dar sunt trei elemente distincte, el recunoştea: „Niciodată nu am reuşit să înţeleg cele trei ca fiind elementele unei unităţi şi m-am îndoit de aceasta.”

Sar apoi la rândurile despre lucrarea deistă, The Age of Reason (de Thomas Paine), ce milita pentru deprinderea şi exersarea bunului simţ (common sense)...Îmi spun că şi eu, în afara întâlnirilor cu duhul liturgic din slujbele bisericii răsăritene, cu frumuseţea icoanelor bizantine şi a melosului psaltic, fără să fi descoperit gândirea patristică din Pateric şi Filocalie, pe Dostoievski, Tarkovski sau Steinhardt aş fi un deist convins.

La urmă am citit îngrozit istoricul cenzurii romanului The Satanic Verses de Salman Rushdie (elogiat în UK, dar interzis în lumea arabă şi nu numai). Prezentarea temei centrale (pierderea credinţei şi imensa nevoie de a crede, însoţită de incapacitatea de a o mai face) mai mult m-a incitat spre lectură, decât să mă scandalizeze. Mă gândesc că un spirit lucid – un spirit de poet - precum autorii acestor cărţi (după atâtea persecuţii, după atâta tevatură şi scandal iscate în jurul lor, după atâtea vieţi irosite în manifestaţii violente de protest etc.) vor fi simţit asemeni rapsodului popular dintr-o doină românească: De-ar fi lumea de hârtie, aş aprinde-o-ntr-o mânie, dar lumea-i stană de piatră, nu se-aprinde niciodată.

Accident

Primele amintiri legate de filmele româneşti (şi poate de filme în general) se leagă de filmele "de acţiune" ale lui Sergiu Nicolaescu pe care, copil fiind, le vedeam de nenumărate ori. Afecţiunea pentru personajul creat de Nicolaescu (şi pentru filmele lui) a început să se fisureze definitiv o dată cu descoperirea unor filme admirabile – tot româneşti – care se numesc Actorul şi sălbaticii, Imposibila iubire, Semnul şarpelui, Concurs, Dreptate în lanţuri, Pas în doi. Acestea aveau să fie - pentru mine, ca spectator - primele lecţii de cinema, abc-ul; restul (miezul), aveam să-l deprind treptat, cu ajutorul călăuzelor numite Andrei Tarkovski, Akira Kurosawa, Kenji Mizoguchi, Iasujiro Ozu, Satiavit Ray, Robert Bresson, Federico Fellini, Ingmar Bergman, Louis Bunuel, Michelangelo Antonioni, Pier Paolo Pasollini, Orson Welles, Tenghiz Abuladze, Serghei Paradjanov, Nikita Mihalkov, Jiri Menzel, Andrej Wajda, Kristoff Zanussi, Emir Kusturica, Friedrich Murnau, Charlie Chaplin, King Vidor, Woody Allen and a thin red line. În filmele realizate de Sergiu Nicolaescu (ce par amateurish raportate la opera cineaştilor de mai sus) există însă un personaj care continuă să-mi placă: personajul-muzică. Fie că a solicitat concursul unor compozitori consacraţi (Theodor Grigoriu la Dacii, Tiberiu Olah la Mihai Viteazul, Atunci -am condamnat pe toţi la moarte, Nemuritorii şi Osânda, Richard Oschanitzky la Cu mâinile curate şi Un comisar acuză, Nicu Covaci la Nemuritorii, Radu Goldiş la Zile fierbinţi şi Accident, Bert Grund la Ultima noapte de dragoste, Adrian Enescu la Ringul, Ciuleandra, François Villon, Noi, cei din linia întâi, Mircea, Coroana de foc, Anton Şuteu la Triunghiul morţii), fie că folosea doar ilustraţie muzicală, muzica din filmele sale nu se uită uşor. Recent aveam să aflu cu bucurie că la muzica unuia din filmele lui S.N., Accident, pe care l-am văzut - cu ochi de copil - în anul premierei, 1977, şi l-am revăzut - cu mare efort - în urmă cu doi ani (dar fericit să-i descopăr pe tinerii, pe atunci, George Mihăiţă, Vladimir Găitan şi Ileana Popovici, care aveau să debuteze în Reconstituirea lui Pintilie) a contribuit şi Adrian Enescu, interpretând la pian şi synthesizer partitura lui Radu Goldiş. Şi – surprizele se ţin lanţ – tot Adrian Enescu aveam să descopăr că este autorul temei muzicale (cu totul şi cu totul specială, dar ascunsă, pe generic, în spatele numelui celei care alcătuia ilustraţia muzicală: Ileana Popovici) din Revanşa (1978), al aceluiaşi Nicolaescu. De mulţi ani nu mai pot urmări filmele – patriotarde, pompieristice, artificiale, melodramatice şi deci populare încă – realizate de acest regizor-farceur. Totuşi, de muzica filmelor lui – recunosc - mă simt încă legat.

N-am ajuns la concertul de azi (Reinhardt – Concertul pentru oboi şi orchestră în si bemol major; H. Wolf-Ferrari – Concertul pentru oboi şi orchestră; G. Bizet – Simfonia în do major).

Provincia Kosovo SRL

Provincia Kosovo, o bucăţică din fosta Iugoslavie, şi-a proclamat, unilateral, independenţa. Unilateral e un fel de a zice fiindcă în spatele evenimentului stă unchiul Sam şi o mare parte din suratele occidentale. Au zis „nu” românii (cam cu jumătate de gură), spaniolii, ruşii, grecii. Bombardamentul cu pietre al sârbilor asupra ambasadei americane din Belgrad n-a putut astupa chiotele de bucurie de la Pristina. Începe moda enclavelor etnice, un fel de SRL-uri cu delimitări geografice aiuristice. Primul lucru făptuit de albanezi în Kosovo a fost să pună sârmă ghimpată la jumătatea unui pod. Înţeleg că pe acolo nu va mai pătrunde picior de sârb. Ce fac însă sârbii care au rămas înăuntru? Sunt aproximativ 120.000 de sârbi kosovari. Îşi fac şi ei enclavă în enclavă? Despărţirea medievală, cu ziduri şi garduri, ţine de domeniul absurdului. Balcanii şi aproape toată Europa conţin, în aluatul fiinţei lor, frământat atâtea veacuri de copitele cailor, neamuri diverse. În calma şi mereu neutra Elveţie, unii vorbesc italiană, alţii nemţeşte sau franţuzeşte. În Belgia, cea care încorporează capitala Europei Unite, Bruxelles, râca dintre flamanzi şi valoni a atins cote isterice. La noi, nu numai sfinţia sa Tokes, ci şi nenea Marko Bela şi-au săltat ţurloaiele de la pământ de bucurie la aflarea evenimentului Kosovo. Urmează, musai zic ei, Ţinutul Secuiesc. Ţarul Putin atrage şi el atenţia că nu numai Abhazia din Georgia şi Transnistria din Moldova ar putea avea probleme, ci şi România. În condiţiile în care Europa şi-a dizolvat graniţele făurind, după modelul Statelor Unite ale Americii, Statele Unite ale Europei iată, în forţă, acest junghi atavic izvorât din grote. Eu cred că parcelarea planetei pe triburi este, la această vârstă a istoriei, imposibilă. Ce se va întâmpla, de pildă, cu copiii rezultaţi din căsătoriile mixte din Kosovo? Mama, să zicem, e albaneză, iar tatăl sârb. Cum obţii puritatea tribală în acest SRL cu obiect de activitate sangvin? Tai copilul în două? Nici aşa nu rezolvi lucrurile fiindcă dispersia părinţilor inamici s-a făcut din creier până în unghii. Tătucii politici maghiari ai celor trei judeţe din inima României, Covasna, Harghita şi Mureş, imaginează şi ei, pesemne, după modelul Kosovo, o împrejmuire cu sârmă ghimpată. Ce fac, însă, cu maghiarii risipiţi prin toată România? Conform unor statistici, Bucureştii sunt al doilea oraş după Budapesta ca număr de etnici maghiari. Cum tranşează pastorul Tokes progeniturile mixte rezultate din cele circa 500.000 de familii care s-au împreunat la primărie şi biserică, uitând că unul e „bozgor” iar celălalt „ţigan împuţit”? În ce ţarc vor intra copiii lor? „Transilvania are o populaţie majoritar ungurească, însumând 1,5 milioane locuitori”, scrie un dobitoc de la o agenţie de presă occidentală. Îi atrag atenţia că populaţia majoritară în Ardeal e tot cea românească, de vreo patru ori mai mare decât cea ungurească. Nu ştiu cum s-ar spăla pe cap cu românii, Ungaria, dacă prin absurd ar alipi partea transilvăneană a României! N-ar fi exclus ca Gheorghe Funar să fie ales, prin vot liber, preşedinte la Budapesta. Ştiu că războaiele etnice în Balcani au fost unele dintre cele mai dure din lume. Vecini care-şi împrumutau un ciubăr cu făină ieri, deveneau peste noapte fiare unul pentru celălalt. Crime de ev mediu, măcelăriri, gropi comune, păduri de ţepe şi de ştreanguri. Va rezolva ţarcul cu sârmă ghimpată de la Kosovo ura care mocneşte de veacuri? Nu cred. Aşa cum nu cred că, închizându-se în ţarcul celor trei judeţe, pastorul Tokes ar face o mare ispravă pentru secuii săi. Să nu uităm că şi ungurii şi românii sunt liberi să se mişte de la Marea Neagră până la Atlantic, cetăţeni egali ai Europei Unite, statut pe care l-am visat şi unii şi alţii. Puşcăriile etnice imaginate de unii sunt nişte SRL-uri geografice falimentare din start. La mine la Sângeru e şi o consistentă comunitate romă. Mă am bine cu ţiganii fiindcă bunicul meu i-a cununat şi botezat pe majoritatea. Unii mă salută respectuos cu “săru’mâna naşule”. Finul Oiţă m-a rugat acum doi ani să-i botez un nepoţel. După ce am acceptat mi-a spus că mai are patru nepoţei nebotezaţi. Şi aşa am botezat-o pe Monica de 19 ani, pe Elena de 17, pe Vasile (mai înalt ca mine cu un lat de palmă) de 14 ani şi tot aşa. Ce-ar fi să-şi proclame unilateral independenţa ţigănia din Sângeru? Mai sunt vreo cinci case de lingurari spre Salcia. Îi va atinge şi pe ei gripa independenţei? Kosovo ăsta deschide o nouă filă pentru înţeleapta specie om.

(Lucian Avramescu)

Spring is in the air

Primăvara se apropie. De dimineaţă, la ora 7.45, când l-am dus pe Theodor la maşina de grădiniţă, toată strada era scăldată în lumina roşie a soarelui ce tocmai depăşise ultimul etaj al blocurilor din depărtare. Seara, pe la 9.30, când ne-am întors de la concert (Remus Georgescu - Suita burlescă; S. Rahmaninov - Concertul pentru pian şi orchestră nr. 3 în re minor op. 30; W.A. Mozart: Simfonia nr. 39 în Mi bemol major K.V. 543; dirijor: Ludovic Bàcs; solist: Viniciu Moroianu, care a mai interpretat solo, ca bonus, Preludiul de Skriabin), se zărea, printr-un halou de nori, o lună plină. De la primele sunete ale concertului pentru pian de Rahmaninov mi-am amintit de remixul jazz al lui Adrian Enescu din anii 70.

Lanţul coliviilor

Lanţul coliviilor
music & voice: Mircea Banciu / lyrics: Dan Verona

În sânul de maică stăteai şi râdeai,
O, ce colivie frumoasă aveai!
Şi deodată, plângând într-o seară,
Te-ai trezit pe pământ ca-ntr-o gară.
Ca şi cum ai fi fost dat afară din rai.

Copil doar o clipă, stingher şi mirat,
La şcoală te-au dus într-un vechi internat.
Şi cum visele stând între ziduri
Începuseră să capete riduri
Ai spart geamul şi-n zări fără nume-ai plecat.

Ce te zbaţi tu, frăţioare
Crângul e departe tare
Şi pe colivia mică
Şade colivia mare
Nu e chip de evadare...

Abia ai trecut din copil în bărbat
Şi iată-te tuns, cu chipiu de soldat
Te-a vânat colivia-cazarmă
Să te-nsoare cu patul de armă
Dar c-un pic de noroc şi de-aici ai scăpat.

Şi iată iubirea desculţă prin ploi
Te cheamă râzând să priveşti înapoi.
Nici nu ştii în ce lungă robie
O porneşti când uşor te îmbie
Să treci pragul acum coliviei în doi.

Ce te zbaţi tu, frăţioare
Crângul e departe tare
Şi pe colivia mică
Şade colivia mare
Nu e chip de evadare...

Visând să fii liber o singură zi,
De-acum ai albit tot schimbând colivii
Şi din viaţa aceasta-ntr-o seară
Te trezeşti dat pe uşă afară
Ca un înger bolnav părăsit de cei vii.

Dar Domnu' văzându-te al nimănui
Coboară voios vrând cu el să rămâi
Şi pe drum îţi vorbeşte în şoaptă
Ce duminici frumoase v-aşteaptă
Sus în cer, unde sunt coliviile luï.

Mask

Pericopa biblică de azi: „He who says he is in the light and hates his brother is in the darkness still. He who loves his brother abides in the light, and in it there is no cause for stumbling. But he who hates his brother is in the darkness and walks in the darkness, and does not know where he is going, because the darkness has blinded his eyes.” (St. John's First Universal Letter 2:7-17). Orice s-ar spune, chestiunea dragoste-ură poate fi întoarsă pe toate feţele şi nu i se dă de capăt. Unde mai pui că sunt atâtea oprelişti care nu ne lasă să iubim necondiţionat. Iar aceste frâne se numesc: naţionalitatea (dream on: iubirea sârbilor de către albanezi şi viceversa, acum că tot stă să mai explodeze un butoi cu pulbere în Europa, iar seria exemplelor este în continuare deschisă), religia (creştini-musulmani-mozaici-budhişti etc.) ori confesiunea religioasă („ortodox” vs. „eretic”), stilul de viaţă ori pur şi simplu chimia buclucaşă, potrivnică („can’t stand that person”) atunci când încercăm să punem în practică perceptul creştin al iubirii de aproapele. Prin urmare, interesant ar fi de aflat cine nu se află în întuneric la acest capitol, cine îşi iubeşte aproapele (whatever his/her nationality, religion, life style etc.). La o astfel de-ntrebare nu ne ămâne decât să plecăm ruşinaţi capul şi să tăcem, asemenea celor ce-o osândeau pe desfrânată în pilda Mântuitorului. Care pildă a stârnit aprinse controverse, încăt nu mult a lipsit să fie exclusă din canonul nou testamentar: era prea all-inclusive, prea tolerantă, prea...autentic creştină şi deci prea revoluţionară. Fapt e că foarte puţini au tăria să recunoască drept un neajuns personal şi o infirmitate neputinţa de a-şi iubi semenii (aceasta este, de altfel, tema centrală a filmului Zerkalo / Oglinda – cea mai personală creaţie tarkovskiană), în schimb nu puţini sunt cei care (precum în song-ul lui Bob Dylan, With God on Our Side) se justifică într-un fel sau altul înaintea zeului în care spun că cred. Şi am ajuns tot la măştile Fariseului şi la rugăciunea folositoare a Vameşului.

Şi încă, tot în Epistola Ap. Ioan: „Do not love the world or the things in the world. If any one loves the world, love for the Father is not in him. For all that is in the world, the lust of the flesh and the lust of the eyes and the pride of life, is not of the Father but is of the world. And the world passes away, and the lust of it; but he who does the will of God abides for ever.” Să fie oare un semn de egalitate între starea de love şi cea de lust? Nu poţi iubi lucrurile acestei lumi fără să le pofteşti cu dimensiunea peiorativă implicită (şi spână) a acestei stări, pe care o presupune sintagma folosită de Ap. Ioan? Mă gândesc, iar şi iar, la Nicolae Steinhardt, la felul nepereche în care a izbutit el – mereu îndrăgostit de arta acestei lumi (înţeleasă ca mărturisire a Darurilor lui Dumnezeu în feluri personale) care nu poate dispărea nicicând – „să surclaseze cultura laică, să o supună Ochiului Evangheliei lui Hristos, să o spele, să o cureţe, să o odihnească”, după cum frumos se exprima într-o epistolă Monahul Valerian Dragoş Păslaru de la Frăsinei.

La-nceput de drum

La-nceput de drum

extras de pe albumul Secunda 1 (1988)

music & voice: Mircea Baniciu

arranger: Doru Căplescu

lyrics: Dan Verona

(inspired by Petre Ispirescu’s fairy tale,

Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte)

ce frumoşi suntem la-nceput de drum

totu-i tânăr şi clar

nici un vis nu-i prea mare acum

pe al lumii cântar

la-nceput de drum toţi visăm o stea

s-o atingem în zori

merită să-ncerci

chiar de nu vei fi printre învingători

unii văd mereu soarele pe cer

veşnic la polul plus

alţii dau doar de-un vis pasager

steaua lor e prea sus

la-nceput de drum toţi visăm o stea

s-o atingem în zori

merită să-ncerci

chiar de nu vei fi printre învingători

dar într-o zi

dacă vei vedea flacăra la care ai visat

chiar de va fi să te arzi în ea

n-o lăsa să piară ne-ncetat

unii au mereu chef de vis şi zbor

unii, doar de bal

alţii cară al lumii decor

şi-s uitaţi la final

la-nceput de drum toţi visăm o stea

s-o atingem în zori

merită să-ncerci

chiar de nu vei fi printre învingători

dar într-o zi

dacă vei vedea flacăra la care ai visat

chiar de va fi să te arzi în ea

n-o lăsa să piară ne-ncetat

ce frumoşi suntem la-nceput de drum

totu-i tânăr şi clar

nici un vis nu-i prea mare acum

pe al lumii cântar

la-nceput de drum toţi visăm o stea

s-o atingem în zori

merită să-ncerci

chiar de nu vei fi printre învingători

Snowdrops on graves

Însorită zi de fe-martie. Sub un cer senin am condus-o pe ultimul drum pe mama Oanei şi-a lui Alex - may she rest in peace. În momentul când, la sfârşitul slujbei de îngropăciune, sicriul a fost luat şi dus la groapă, a trebuit să-l preiau pe Theodor, care se întorcea - ca de obicei – cu van-ul de la grădiniţă. M-am plimbat cu el printre morminte (pe unele, neacoperite cu placă funerară, am zărit câţiva ghiocei) şi ne-am aşezat pe o bancă, în dreptul unei cruci de marmură, pe toată durata punerii în mormânt. La vârsta lui, moartea este o noţiune meaningless. Poate că în clipa în care conştientizăm moartea ieşim din copilărie. Atunci, cuprinşi de mirare, vom fi exclamând: Cum, n-o să mă mai întâlnesc niciodată cu această persoană? Dar moartea este, până la urmă, o experienţă personală şi incomunicabilă. Plecarea celor din jur e numai un prilej de cunoaştere „prin ghicitură”, through a glass darkly. Iar noi, cei ce încă n-am plecat, rămânem doar c-un neconsolat (aici, pe pământ) dor după morţii noştri...Poate au dreptate cei din exil: doar acasă simţi bucuria şi durerea în stare pură. Parcă nu numai viaţa, dar şi moartea e nefirească printre străini - atunci când inima-ţi bate încă pentru locurile unde ai crescut, unde te-ai format...