Haiku

David’ M. Bader’s haiku

on Hegel’s Phenomenology of Spirit:

Thesis: A whole pig.

Antithesis: Butcher shop.

Synthesis: Schnitzel.

Supper is ready

Ultima slujbă liturgică (ce-a oferit ca bonus un mini-concert de colinde de Crăciun) de la capelă, din 2008. Pilda zilei: invitaţia (refuzată) la ospăţ a oamenilor „de seamă” şi înlocuirea lor cu cei care erau un fel de second class citizens: orbi, ologi etc. – the so called underpriviledged. Involuntar îmi vine-n minte un film (de scandal): Viridiana (lui Bunuel), care se termină cu o astfel de „cină de taină” pe dos. Adică, la fel, ca în Nazarin al aceluiaşi Bunuel, bună credinţă există, iubire de semeni (şi în special de cei nevoiaşi) – cât cuprinde. Şi totuşi, aceşti binefăcători (Viridiana şi Nazarin) sunt umiliţi, retrogradaţi, bătuţi, violaţi, în timp ce „descurcăreţii” şi canaliile ajung sus de tot. În ultimă instanţă nu cumva aceasta este adevărata lecţie evanghelică – necosmetizată, needulcorată, necastrată de poncifele melodramatice ale unor poveşti lacrimogene şi telenovelistice? Şi nu este oare un paradox că ea vine de la un regizor (un artist) care spunea constant: „Slavă cerului, sunt ateu!”?

Lumina palidă a durerii

Zile mohorâte de iarnă, cu poaie şi frig. O dimineaţă împreună cu „lupişorii”, unde Theodor a primit de la Maria o cravată albastră de wee boyscout. După-amiaza am trecut pe la apartamentul lui Claudiu şi Tatiana – nice and friendly.
Pictura Threesome (a lui Felix Nussbaum) surprinde o faţetă din drama Holocaustului. Teamă şi nădejde, umilinţă şi demnitate. Mi-a amintit, desigur, de Schindler’s List, de Amen, de (în alt registru) La vita e bella, de Kafka (Procesul) şi Mihail Sebastian (Jurnalul) etc. dar şi de lumina palidă a durerii dintr-un film precum Căinţa (regia: Tenghiz Abuladze, 1984) – unde personajele, pe alte coordonate geografico-politice, erau victime ale ciumei roşii, nu verzi. Şi unde, îndrăznesc să spun, durerea personajelor mi se pare mai puţin ideologizată şi – backgroundul îşi spune cuvântul - mai transfigurată.

P.S. De la Pr. Valerian primim urări pentru Theodor. Celălalt Christian name al său, Alexandru, tocmai şi-a prăznuit sfântul mucenic (pe data de 12).

Doru Căplescu – fascinaţia sunetului sintetizat

Pe la mijlocul anilor 80 şi începutul anilor 90, Doru Căplescu (1957-2003) avea să fie o tânără revelaţie prin sound-ul care dădea un aer proaspăt, inovator muzicilor lui Nicu Alifantis (discului interpretat de Anda Călugăreanu, dar şi albumelor composed & sung by Alifantis însuşi: Piaţa Romană nr.9 şi Risipitorul de iubire), lui Mircea Baniciu (Secunda 1) sau evergreen-ul Aurei Urziceanu, Vreau să vii în viaţa mea).
Numai vârsta sa tânără (abia împlinea 30 de ani) ne reţinea de la a-l numi maestru. În peisajul pop românesc Doru Căplescu devenea un magician al sunetului sintetizat, încercând de fiecare dată să imprime compoziţiilor sale (Aşteptând un tren; Poveste; La plimbare; D.J.; Dansul; Miracol infinit) ori pieselor pe care le orchestra (Micul Prinţ; Lume, lume; Balada dragostei; Inscripţie pe un inel; Ploaie în luna lui Marte; Ce bine că eşti; Floare la rever; Am uitat de tine) un traiect sonor mai puţin investigat la noi, dar cu atât mai tentant, mai fascinant. Armoniile prelucrate la synthesizer ce-i poartă marca stilistică inconfundabilă sunt de fapt nişte admirabile poeme de muzică electronică. În decembrie 1989, Doru Căplescu a compus, orchestrat, interpretat şi produs 22, un maxi-single devenit repede videoclip, pe versuri de Alexandru Andrieş (în care cânta şi grupul Song condus de Ioan Luchian Mihalea). Melodia, difuzată la scurtă vreme după execuţia cuplului Ceauşescu, se inspira din realitatea sângeroasă a „schimbării la faţă” a României ceauşiste.
Câteva recente reeditări în format CD ale unor disuri de vinil apărute în perioada optzecistă au făcut să ajungă la cei care nu l-au uitat pe Doru Căplescu piesele pe care acest foarte promiţător muzician (compozitor, trompetist, aranjor, claviaturist şi programator de muzică) le-a orchestrat pentru alţi muzicieni, într-o manieră insolită. Putem asculta acum – masterate în condiţii tehnice deosebite – orchestraţiile lui Doru Căplescu pentru diverşi autori de pop. Din păcate (dar asta este o hibă veche în lumea românească), se trece foarte uşor peste acest detaliu – aportul orchestratorului, al oricărui alt colaborator în producerea / interpretarea unei lucrări – şi astfel numele celui care a fost un fel de mastermind al respectivelor albume rămâne în continuare, pentru marea majoritate, necunoscut, nefiind tipărit pe coperta CD-urilor respective. Practic, recunoaşterea contribuţiei sale la succesul discurilor cu pricina se rezumă deocamdată la două-trei vorbe de complezenţă, rostite cu vădită parcimonie de autorii lor.
Doru Căplescu este - la fel ca alţi câţiva artişti de marcă din lumea pop-ului autohton: Richard Oschanitzky, Dan Andrei Aldea sau Radu Goldiş – insuficient cunoscut. Şi-a ales un singur mentor şi model: pe prietenul său de o viaţă, compozitorul „în evantai” Adrian Enescu, artist cu o redutabilă forţă componistică ce acoperă zona muzicii pop, jazz, de scenă şi film şi – last, but not least – domeniul muzical insolit al muzicii electronice. Şi pentru Doru Căplescu muzicianul ideal era un om-orchestră, cu o mare seriozitate şi dragoste faţă de meserie, dornic să defrişeze zone sonore încă neexplorate de nimeni.
Ultima apariţie TV a lui Doru Căplescu a fost găzduită de emisiunea lui Doru Ionescu, Remix Underground. Proaspăt sosit din Olanda (unde s-a mutat în 1994), punea la cale – împreună cu muzicianul Dan Creimerman - un proiect de anvergură, prin care o serie de evergreens din muzica pop românească a anilor 60-70-80 urmau să fie remixate şi încredinţate unor voci tinere, contemporane. Timpul însă n-a mai avut răbdare şi proiectul a îngheţat. Apariţiile discografice pomenite mai sus reprezintă, fără îndoială, un pas important în (re)descoperirea acestui artist, cu o forţă şi un talent singulare în generaţia sa, plecat prematur la cele veşnice.

An acquired taste

În ultimul moment am hotărât schimbarea filmului din – aflu de la Radu – ultima seară de cinematecă sub umbrela ASCOR, pe 2008 cel puţin. Am ales Umbrele strămoşilor uitaţi – cu adevărat un evergreen. Am fost destul de puţini. Denis a venit cu boxele şi un laptop, apoi au apărut Alin, Cornel cu Graţiela, Marius Mircia, Oana Bica, Tatiana, o studentă, femeia sâcâitoare de săptămâna trecută şi un domn de vreo 50 de ani, ce avea aerul unui profesor universitar. La sfârşit, primul feed-back a venit de la misteriosul domn: „Impresionant!” Apoi a vrut să ştie cu ce frecvenţă organizăm aceste seri de film. Femeia nu s-a lăsat şi a ţinut să spună că filmul a fost prea dur, că ar trebui să invităm un duhovnic sau un preot la proiecţii ca să ne desluşească, el, tainele filmului, să ne spună ce e bine şi ce e rău. Necunoscutul spectator îi răspunde: „Ce să caute aici un preot? Aici e nevoie de un critic de film, nu de un preot.” Muierea sare ca friptă: „Dar dvs. ce meserie aveţi?” Tipul – surpriza serii, a lunii, a anului! - îi răspunde prompt, cool: „Preot!” „Da? Unde vă e reverenda? Eu ştiu că preoţii ar trebui să o poarte mereu.” - mai spune cârcotaşa. „O am aici în geantă.” En fin, m-am aprins un pic şi i-am amintit că a greşit – iar! – uşa, confundând filmul cu o conferinţă sau cu o predică. Ne-am despărţit cordial de acest preot despre care n-am aflat unde slujeşte. A fost o apariţie meteorică. Reţin doar că a contrazis-o pe femeie, spunându-i că noi singuri trebuie să ne păzim, că nu e nevoie de nici un preot, că Dumnezeu ne lasă liberi să ne purtăm de grijă, că dacă noi înşine n-o facem, în zadar aşteptăm ca alţii să lucreze pentru noi. Brilliant! – am gândit eu. E cea mai frumoasă predică in years.
La final i-am condus pe Cornel & Graţiela. Mai întâi până în staţia de autobuz, unde am mai zăbovit în frig vreo jumătate de oră, apoi m-am oferit să-i conduc pe jos până acasă la ei şi uite-aşa am ajuns să petrecem împreună încă vreo două ceasuri la o ceaşcă de ceai + snacks. Despre ce-am vorbit cu Cornel & Graţiela? Despre filmul din seara asta versus cel pe care-l pregătisem iniţial (Copacul dorinţei), despre Solyaris – filmul versus Solaris – cartea. Despre folosul (ce urât sună!) cunoaşterea şi respectării Tradiţiei Bisericii, despre încercarea de a o căuta versus „emanciparea gândirii libere”. De fapt, dialogul cu cei care practică „libera cugetare” nu este decât o necesară (şi dramatică) provocare prin care îţi este verificată propria-ţi credinţă. La urma urmei, credinţa nu poate fi decât paradoxală: „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele.” Scepticii de serviciu vor spune: Why? Răspunsul cel bun şi drept îl au, înclin să cred, cei care-au trecut – cu demnitate - prin suferinţă şi nu s-au acrit. Practic, cei care rezistă (multitudinii de ispite) până la capăt. Once again: drumul spre dreapta socotinţă – cel mai fascinant, cel mai profitabil – e lung şi întortocheat. Extremele (mântuirea fără aportul artei, frumosului, ştiinţei şi mântuirea exclusiv prin artă, frumos, ştiinţă etc.) te împresoară la tot pasul.
La despărţirea de Cornel & Graţiela am recunoscut: deşi am savurat gustarea pregătită de Graţiela, ceaiul negru preparat de Cornel, discuţiile noastre dinspre Nietzsche, Kazantakis, Tarkovski, Lem, Parajanov, Abuladze etc. înspre lucruri fundamentale (care sunt acelea? la ce ajută?), umorul parodic din Monty Python – unul din filmele lor preferate, din care mi-au arătat şi în seara asta câteva secvenţe – rămâne, în ceea ce mă priveşte, un (at best!) acquired taste. Mi-am amintit, în fine, de Cervantes, de trezirea la realitate a lui Don Quijote, însoţită (cine putea bănui?) de contaminarea lui Sancho. Ce aproape a fost Cervantes – avea dreptate Dostoievski - de miracolul credinţei...

După două zile pentrecute în Stuttgart, Raluca urmează să se repatrieze. Abia o aşteptăm. Theoor a recunoscut azi că i-e dor de mama. A început, ieri, cantonamentul pentru un posibil micro-recital (Christmas carols) pe care-l va susţine la TNT peste vreo zece zile.

Un4given

Răsfoiesc un volum recent apărut la Editura Humanitas: Etica neuitării. Autor: Monica Lovinescu. Mă opersc la un articol intitulat în spirit protestatar: „Nu mă rog pentru fratele Alexandru”. Pentru că ghicesc imediat despre ce e vorba, mă apuc şi-l citesc. Astfel, aflu că binecunoscuta voce de la Europa Liberă este tulburată, indignată, stupefiată de mesajul cărţii lui Constantin Noica Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru. De ce? Pentru că filozoful român, ieşit din temniţele „obsedantului deceniu”, unde fusese bătut, torturat, umilit, spune (citez aproximativ): „Nu ştiu cum arătau cei care m-au torturat. Nu am vrut să le reţin expresia feţei pentru ca să nu îi detest atunci când – în libertate - îi voi reîntâlni pe stradă.” Cum adică? – se întreabă de la Paris M.L. Dar o astfel de atitudine tolerantă, împăciuitoare şi - în cazul lui Noica - străină de perceptele creştine, adaugă ea, fără să argumenteze, e incalificabilă şi nu face decât să dea apă la moară unui larg curent de opinie în viaţa românească post-1990, când torţionarii au continuat să rămână anonimi, cu astronomice lefuri de pensionari în buzunar sau în conturile din bănci. Mai exact, vrea să spună M.L., acest punct de vedere rostit de o personalitate atât de influentă (în multe cercuri de intelectuali, dar nu numai) precum Constantin Noica nu ar face decât să justifice tăcerea oficială asupra crimelor comunismului, întârziind „purificarea morală” despre care se tot vorbeşte de la Revoluţie încoace. Atitudinea ei m-a urmărit o vreme şi, gândindu-mă la fermitatea cu care, în la sfârşitul rândurilor sale, M.L. a folosit cuvintele care aveau să dea chiar titlul sus-pomenitului articoul, mi-am adus aminte de un film pe care l-am văzut prin 1994: Natural Born Killers (unde, într-o cheie morbid-parodică şi zeflemitor-cinică, Oliver Stone îşi înzestra personajele cu un nemaiîntâlnit cool blood şi spirit revanşard) şi mi-am zis că acolo, în astfel de filme, se află cu adevărat desăvârşită ideea rostită de Monica Lovinescu. Cei doi „născuţi asasini” ucideau at random şi nu aveau mustrări de conşţtiinţă (cu o singură excepţie, invocată – bineînţeles – tot ironic: indianul pe care l-au ucis după ce acesta le-a oferit găzduire în cortul său). Printre victime se aflau şi părinţii fetei (un tată brutal, care-o violase de mică şi mama indiferentă). Mi-am spus: aşa ar arăta, dus până la capăt, „filmul” Monicăi Lovinescu. Mi-am amintit, desigur, şi de Nicolae Steinhardt: „Cred aşa: că dacă din închisoare pleci şi de pe urma suferinţei te alegi cu dorinţe de răzbunare şi cu sentimente de acreală, închisoarea şi suferinţele au fost de haram. Iar dacă rezultatul e un complex de linişte şi înţelegere şi de scârbă faţă de orice silnicie şi şmecherie, înseamnă că suferinţele şi închisoarea au fost de folos şi ţin de căile nepătrunse pe care-i place Domnului a umbla.” E drept, mesajul (discursul) lui Constantin Noica nu este (spre deosebire de Steinhardt) explicit creştin, dar chiar şi aşa e vrednic de toată admiraţia şi se întâlneşte cu „testamentul” lui Steinhardt, ambele indicând spre porunca cea mai de seamă lăsată de Hristos, aceea de iubire a aproapelui.
Pe de altă parte, se mai înregistrează şi următorul fenomen. Dar dacă torţionarul - apăsat de păcate, datorită aceleiaşi neuitări - ar vrea să se spovedească şi n-are cui, pentru că nimănui nu îi mai pasă? O asemenea situaţie (oarecum singulară, totuşi) surprinde cartea Doinei Jela, Drumul Damascului, ecranizată de Lucian Pintilie cu tiltul După-amiaza unui torţionar. Şi încă ceva. Următor atitudinii acuzatoare a Monicăi Lovinescu îmi vine să spun aşa: dacă aş putea, într-adevăr, alege şi dacă n-ar fi zarurile de mult aruncate, zău c-ar merita să mă despart de lume cu o minte care s-a nevoit întru despătimire (aşa cum va fi fost cea a lui Steinhardt şi – îmi place să cred – a lui Noica) şi întru mercy, mercy, mercy, decât cu mintea otrăvită, plină de sentimente de acreală a unui om veşnic însetat de răzbunare, care – asemenea lui Mallory din NBK - cântă „I was born, naturally born bad” şi rămâne la dictonul: „No mercy”.

Being spoilt

În primăvara lui 1990 aveam să văd prima oară Iugoslavia. Am fost de câteva ori în Belgrad. Românii, după 1989 s-au întrecut nu atât la business cât la bişniţă. De vreo două ori m-am numărat şi eu printre ei. Librăriile belgrădene mi se păreau fantastice pentru că aveau – pe lângă multe şi variate cărţi (cu o grafică infinit mai frumoasă decât eram obişnuit) – o serie de filme artistice (iugoslave şi foreign) în format de casetă video. M-am întrebat atunci când va veni vremea să-mi pot cumpăra şi eu filmele mele dragi, made in Romania, pe care le purtam cu mine de ani de zile. Faptul că ei, sârbii, le aveau la discreţie pe casete mă umplea de invidie...Ei, între timp mi-am procurat (from the UK mostly) o grămadă de filme şi de soundtracks pe casetă şi pe CD/DVD însă filme româneşti nu prea. Zilele astea însă pot spune: I am being spoilt cu seria Ardelenilor şi cu filmul de azi: Actorul şi sălbaticii. Filmul lui Manole Marcus continuă să aibe o magie şi să mă vrăjească chiar şi după 30 de ani de la prima vizionare. Sigur că între timp, din filmele româneşti, au marcat şi altele, surclasându-l: Imposibila iubire, Concurs, Glissando, Dreptate în lanţuri, Faleze de nisip, Meandre, 100 lei...Rămâne însă, în preferinţele mele, un film solid şi un multiplu recital datorat actorilor (Toma Caragiu, Mircea Albulescu, Margatera Pogonat, Mircea Diaconu, Carmen Berbecaru, Ion Besoiu, Ovidiu-Iuliu Moldovan), scenariului (Titus Popovici, Zephi Alşec, George Paul Avram), coregrafiei (Cornel Patrichi), muzicii (George Grigoriu, cu piese de Ion Vasilescu şi Mişu Iancu), decorurilor (Virgil Moise), costumelor (Tomina), imaginii (Nicu Stan), şi regiei lui Manole Marcus, care a izbutit un film oarecum atipic, izolat (ca Meandre, Reconstituirea, 100 lei) în producţia de filme a epocii.

Heaven on earth

Dorin Berian îmi semnalizează un eveniment ce a avut loc la Cluj („Zilele Artei Bizantine”), unde el – în calitate de leader al unui grup de muzică psaltică pe care cu vrednicie în conduce – a participat. A ajuns, zice el, şi la vernisajul unei expoziţii de icoane bizantine. „Spre desfătare” mi-a trimis şi mie două icoane „în stil pur bizantin” (pictate de Sorin Albu: http://www.uad.ro/Sorin_Albu) care l-au lăsat mut de uimire văzându-le: „Nu credeam să mai fie vreun iconar care să se ridice la înălţimea iconarilor din vechime (vezi frescele vechi din Macedonia). În plus, închipuie-ţi cum e să participi la o liturghie într-o astfel de biserică, în care, în plus, cântă muzică bizantină un cor format din aprox. 20 de persoane... Vorba emisarilor trimişi de cneazul Vladimir: We no longer knew whether we were in heaven or on earth”.
Amice, mulţam pentru gura de rai trimisă. Cât despre Sorin Albu, jos pălăria. Păcat că oameni ca el nu se pot „clona”. Că altfel avem parte pe tot globul de „clone” care mai de care...

Mirror on the wall

1976 a fost, pentru cinematografia românească, şi anul Mircea Veroiu. Pe lângă Mere roşii (de Alexandru Tatos), Prin cenuşa imperiului (de Andrei Blaier) şi Tănase Scatiu (de Dan Piţa) s-a mai lansat pe ecrane şi Dincolo de pod - opus calofil (spun unii, şi nu fără îndreptăţire) inspirat din romanul Mara de Ioan Slavici. Există aici câteva interesante motive romantice: relaţia tată-fiu, mamă-fiică, conflictul dintre dragoste (faţă de o persoană de alt rang, de altă credinţă) şi datorie (faţă de rânduiala propriei culturi, faţă de mamă etc.) şi peste toate o secvenţă evergreen (izbutită şi datorită aportului adus de operatorul Călin Ghibu): maica Aegidia (Irina Petrescu) ţine în mână o icoană cu Fecioara şi Pruncul pe care apoi o întoarce pe dos, unde vedem că este lipită o oglindă. Atârnă icoana de-un cui pe perete, cu oglinda îndreptată spre ea, şi se priveşte pentru câteva clipe. Este momentul ei de narcisism „vinovat”, de Mirror, mirror on the wall, who’s the most beautiful of all? Intimitatea maicii este brusc întreruptă de reîntoarcerea neaşteptată la mănăstire a Persidei (Maria Ploae), care e acum îndrăgostită de bărbatul pe care, o clipă doar, l-a zărit - cu numai câteva zile în urmă - prin geamul de la mănăstire. O zărise şi el. Maica Aegidia îi spusese că schimbul lor de priviri avea să le fie fatal, că se vor mai bucura de numai câteva clipe fericite şi vor cunoaşte apoi tot amarul următor muşcării din „fructul oprit”. Acum îi reaminteşte toate acestea în timp ce se apucă uşor de vopsit oglinda cu vopsea albă. Un strat vertical, încă unul lângă el, altul de marginea cealaltă a oglinzii. Persida rămâne o clipă încadrată de albul vopselii. Apoi aşează cuminte şi ultimul rând de vopsea, acoperind cu totul chipul din oglindă al Persidei.
În filmul lui Veroiu mai sunt câteva personaje memorabile. Mara se înscrie pe linia personajelor femine înzestrate cu o formidabilă tărie de caracter (Fefeleaga din Nunta de piatră şi Duhul aurului de Dan Piţa-Mircea Veroiu, Ecaterina Handrabur din Semnul şarpelui şi bunica lui Veanu Umbrele soarelui, ambele regizate de Mircea Veroiu), jucate tot de cea care a fost una din cele mai mari actriţe de film din România: Leopoldina Bălănuţă. Apariţii pregnante mai sunt şi personajele interpretate de Mircea Albulescu, Petre Gheorghiu, Florina Cercel, Florin Zamfirescu, Ovidiu-Iuliu Moldovan.

Frumoşii adolecenţi

Elevii mei, frumoşi adolecenţi care – fără complexe şi fără ruşine – recunosc că n-au citit în viaţa lor nicio carte, sunt materialul uman cu care am de lucru, pe care – zice-se – trebuie să-l prelucrez. Mă uit la ei, la nervozitatea lor, la dificultatea cu care se concentrează la ore, la lenea şi la prematura lor blazare şi-mi spun că din unii ca ei vor răsări, mâine, oameni ce vor şti să fie răbdători şi-şi vor pune probleme pe care acum nu şi le pun sau, oameni care vor regreta anii pierduţi acum – toate acele „păcate ale tinereţelor”. La fel cum, din tineri promiţători şi studioşi, cu o curiozitate intelectuală uluitoare, vor ieşi – cum s-a întâmplat cu colegul meu de liceu, bunul OR – oameni şovăielnici în viaţă, deprimaţi, care se vor stinge înainte ca flacăra tinereţii şi maturităţii lor să se aprindă. Sunt posibile tot felul de combinaţii. Mă gândesc la toate astea şi simt că inhalez astfel doza necesară de oxigen pentru a supravieţui, ca dascăl, în România anului 2008, când învăţământul românesc e c-un picior în groapă. Unul dintre elevi (are 18 ani) îmi mărturiseşte că el s-a implicat în recenta campanie electorală şi a sprijinit – pentru bani, mă asigură el – partidul „democraţiei originale” auto-intitulat „de stânga”. E naiv, e tânăr şi poate că lui i se iartă neştiinţa, credulitatea, imaturitatea. Deşi – vezi pilda evanghelică a fecioarelor nebune - vine o vreme (următor căreia nu se mai poate face nimic şi regretele-s inutile, untdelemnul s-a consumat, uşile s-au închis, mirele a intrat în sala de ospăţ) când nu mai merge să o dregi şi zadarnic este a face cale întoarsă. Când le spun că nu am de un an televizor, nu le vine să mă creadă. „Şi nu vă e dor de el?” Pur şi simplu nu pot să priceapă. „Cum, nici măcar de emisiunile de pe Discovery Channel?” Am încercat atunci că le spun că nici chiar acele emisiuni (informate, e drept, întotdeauna frumos ambalate) nu pot suplini lipsa adevăratei hrane spirituale pe care doar lectura şi educaţia muzicală le-o poate oferi. Că nici măcar acele documentare nu îi pot face să stea locului, să se adune şi să se concentreze asupra unui subiect. În plus, câţi dintre tineri se rezumă la programele de pe Discovery? Majoritatea îşi otrăvesc sufletul cu ceea ce le oferă, deşănţat, canalele comerciale: movies, movies, movies (invariabil filme-conservă americane) şi pseudo-modele, aşa-zisele vedete TV – „personalităţi de tip mafiot”. Aşa cum (vezi cazul Teo) ajung de fapt să recunoască şi singure, când rămân fără slujbă: „Suntem toţi nişte măscărici, demni de scârbă, care venim şi ne schimonosim la televizor, tragem nişte filosofii în care nici măcar noi nu credem, plecăm acasă şi avem exact aceleaşi probleme ca şi oamenii obişnuiţi.” Am ajuns, en fin, la capitolul spontaneitate şi am dat exemplu pe Cârcotaşi – singurii care izbutesc o spontaneitate bazată (culmea!) pe rigoare (rigoarea meseriei pe care – se vede cale de-o poştă – o iubesc), pe documentare şi pe jocuri inepuizabile de conotaţii (desigur, vizând în principal lumea divertismentului). Asta îi face să pară (cel puţin în ochii mei) mult mai puţin diletanţi decât toţi ceilalţi colegi de-ai lor din branşă...Altfel, elevii mei sunt nişte copii nevinovaţi, cu un atu incomensurabil: acea curăţie a sufletului încă neperverit (în ciuda zburdălniciei vârstei lor).

A filter of piety

Am stat azi un pic la taifas cu Octavian. Nice chat indeed. I-am recomandat să vadă Ugetsu Monogatari, l-a văzut, i-a plăcut şi acum mi-a adus el in exchange (de bună voie şi nesilit de nimeni) alte trei filme de Mizoguchi, pe care încă nu le văzusem. Ce curios!...Am recomandat multora acest film admirabil (despre care am aflat prima oară într-un top 100 din Almanahul Contemporanul, iar apoi, peste ani, aveam să-l regăsesc în top ten-ul pe care - la sugestia unui ziarist - l-a alcătuit Andrei Tarkovski prin 1972, clasament apărut într-un număr din cunoscuta revistă britanică Sight and Sound). Unii l-au iubit, alţii (inclusiv oameni despre care – spre deosebire de (neo)icononoclaşti, care n-au înţeles şi nu înţeleg sensurile icoanei – ai bănui că au exerciţiul discernământului, al raportării la imagine) l-au privit cu condescendenţă, considerându-l „tezist” şi aservit „umanului universal”, ca - afirmă procustian amicul sâcâitor (uneori doar, altfel băiat bun) & mare fan Ostrov, Ovidiu, autorul acestor remarci - filmul lui Orson Welles, Citizen Kane. Dar probabil că ăsta e trend-ul dat de duhovnicii Ortodocşi actuali, pentru care vârful de lance (adică cel dintâi film duhovnicesc Ortodox, cronologic şi valoric, din toate timpurile) este sus-pomenitul Ostrov.

Filmele alese şi prezentate în amfiteatrul A01 în săptămânile trecute au stârnit deopotrivă valuri de entuziasm (la unii, îndrăznesc să sper, majoritari) şi de respingere (în rândul altora). Dar nu e normal să fie aşa? One man’s meat is another man’s poison after all. It has always been like that. It will always be the same. Cine se bucură de filmele pe care le-am propus (Concurs, Ciocârlii pe sârmă, Meandre, Pas în doi, Dreptate în lanţuri)? Exact cei care nu confundă amfiteatrul A01 cu o sală de cinema tip Mall (profilată pe producţii de serie hollywoodiene) sau cu o sală de conferinţe ASCOR (profilată pe predici mai mult sau mai puţin fundamentalist-ortodoxe). Cei care vin la cinematecă pentru a desluşi tainele limbajului cinematografic, pentru a participa ­fără prejudecăţi la festinul oferit de o operă cinematografică - iar aceste cinci titluri sunt opusuri de referinţă în cinematografia românească şi cehă. Mai mult, cei care le-au savurat (majoritatea tineri de până-n 25 de ani) au descoperit bucuroşi în ele mărturia „umanului universal”, care pentru cealaltă tabără e anatema. Ce vrea „cealaltă tabără”? Filme cât mai explicite, mai livreşti, mai moralizatoare, reprezentări cinematografice ilustrative, „pilduitoare”, gen Jesus of Nazareth by Zeffirelli. Ce uită aceşti neo-puritani? Că însăşi Biblia este o carte periculoasă, incomodă, crudă şi complicată, dură şi scandaloasă. Că este - arată cu o impresionantă forţă analitică şi polemică Franky Schaeffer, în Sham Pearls on Real Swine - „literatura lui Dumnezeu, iar literatura – asta o ştie fiecare incendiator de cărţi – e periculoasă. Biblia este drama lui Dumnezeu, este Hamlet, Povestiri din Canterbury, La răscruce de vânturi care-L au ca autor pe Însuşi Dumnezeu. Biblia este – printre altele, desigur – o carte despre Dumnezeu, despre bărbaţi şi femei, sex, minciuni şi adevăr, păcat şi bunătate, desfrânare, adulter, crimă, naştere de prunci, fecioare, curve, blasfemie, rugăciune, vin, mâncare, istorie, natură, poezie, viol, dragoste, mântuire, damnare, ispită şi îngeri. Astăzi însă, Biblia este foarte mult studiată şi aproape niciodată citită. Dacă Biblia ar fi un film, ar fi un film interzis celor sub 15 ani şi, pentru anumite secvenţe, chiar interzis celor sub 18 ani. Biblia nu este „civilizată” asemenea clasei de mijloc. Biblia nu este „drăguţă”. Tonul Bibliei este mai aproape de cel al actorilor îndrăzneţi şi controversaţi de stand up comedy (ca Lenny Bruce) decât de cucernicia mieroasă a câte unui pastor. În anumite epoci istorice, biserica nu a îngăduit oamenilor de rând să citească Biblia. Acum, spiritualizând-o şi îmblânzind-o prin tot felul de interpretări evlavioase şi tehnologice, biserica îi pune încă o dată botniţă. Astăzi studiem Biblia, însă prin grila unui pietism care li castrează toată virilitatea.”

P.S. Scriind rândurile de mai sus primesc de veste de la mai târărul amic Sergiu (student la canto, la Conservatorul din Timişoara) că Adi, un bun coleg de-al lui a suferit, ieri, un tragic accident de maşină. A fost proiectat prin parbriz, iar şoferiţa (prietena lui) a scăpat doar cu nişte răni uşoare – o altă moarte violentă cauzată de zeul vitezei. Demonul sinuciderii este, iată, mai subtil decât credem. Pentru că, ce altceva este nebunia de a călca pe frână până la a ajunge să pierzi cu totul controlul maşinii, dacă nu tot o formă de sinucidere şi – atunci când eşti însoţit - chiar de omor?

The road to hell

La începutul filmului Umbrele strămoşilor uitaţi (1964, Serghei Paradjanov), într-un God forsaken mountain village din Ucraina carpatică (o zonă foarte asemănătoare ca ethos cu Maramureşul) ţăranii se adună la biserică, la slujbă. Printre ei şi micul Ivan cu părinţii săi. În faţa bisericii, pe dealurile albite de nămeţi, cântă şi vorbesc fără noimă câţiva măscărici (după purtările lor ai zice că mai degrabă sunt posedaţi). Alături de ei, spaţiul din jurul bisericii a devenit un fel de iarmaroc. Ivan este vizibil şocat de manifestările stranii ale saltimbancilor. Mama sa îl ia de-o parte şi-i fereşte privirea: „Nu te uita la ei – îi spune ea cu fermitate – că oamenii ăştia sunt îndrăciţi.” Apoi intră în biserică. Unde, ce să vezi, băiatul descoperă pe pereţi nişte mostre de iconografie populară. O fiinţă ciudată, înspăimântătoare îl tulbură profund şi - privind la icoane - îşi întreabă tatăl: „E Satana?” Tatăl îi răspunde: „Pe Satana nu-l găseşti în biserică, ci în oameni hulpavi şi răi, că acela de colo.” Şi camera se opreşte în faţa unui boier ce jupoaie norodul, însă oferă bisericii – la vedere – cea mai mare monedă, aşa să ştie toţi cât e el de generos. Lucrurile se precipită, iar tatăl lui Ivan – uitând că „lume a fărădelegii” este limba şi drum spre pierzanie (the very road to hell), „rău fără astâmpăr”, „plină de venin aducător de moarte” (Sf. Iacov), care cu puţin foc, mult codru aprinde - reuşeşte să-l smintească fatal pe boier, râzând ironic şi superior de făţărnicia acestuia. De remarcat şi atitudinea diferită a celor două femei: mama lui Ivan îşi îndeamnă bărbatul să nu-şi pună mintea cu trufaşul boier. Nevasta boierului însă îl stârneşte (precum femeia lui Iov), cerându-i soţului ei să le dea sărăntocilor ălora o lecţie. Zis şi făcut. Boierul scoate un baltag şi-i zdrobeşte cu el capul ţăranului revoltat (un fel de Ţugurlan). Ecranul este inundat de roşu – sângele nevinovat al celui care nu a înţeles că nu trebuie să privească prea mult la cei posedaţi. Că nu trebuie să­-şi pună mintea cu omul aprig la mânie. Că – aşa cum învaţă psalmistul - nu trebuie să stea în calea omului nebun. Că, în fine, „înţelepciunea cea de sus” şi priceperea se arată din buna purtare, din fapte, din blăndeţe şi este – arată tot Apostolul Iacov - „curată, apoi paşnică, îngăduitoare, ascultătoare, plină de miă şi de roade bune, neîndoielnică şi nefăţarnică”.
E nevoie, now more than ever, de povaţa Sf. Ap. Iacov referitoare la „înţelepciunea de sus”. Cristian Mungiu avea şi n-avea dreptate, în uvertura de la al său Zapping: It’s coming. You can’t run. You can’t hide. Nothing can stop it. Avea dreptate, pentru că „it” (aka demonizarea prin mass media) provoacă dependenţă, idiotizează, naşte monştri sau ... „oameni-telecomandă”. Nu are dreptate pentru că, în ultimă instanţă, omul este, totuşi, o inteligenţă activă şi – dacă e nevoie după multe nevoinţe – poate apăsa pe butonul „off” de pe telecomandă, aşa cum a făcut şi personajul lui Hanno din Zapping. Poate spune (televiziunilor cu mare potenţial de imbecilizare, oamenilor clonaţi după chipul şi asemănarea emisiunilor consumate pe post de unică hrană spirituală): Retro, Satana! Cu o condiţie: dacă se angajează în anevoiosul (dar nu imposibilul) proiect numit despătimire.

December dream

Last night I had a dream: Theodor could see. He was able to read like everybody does. For a few seconds (I guess dreams last this long only) everything was possible. As if heavens had descended on earth and I had become a child again.
De dimineaţă ne-am întâlnit – la capelă – cu Denis, student la arte plastice şi membru ASCOR, nelipsit (până acum) la serile de cinema organizate la UVT. E un tip deştept şi a priceput repede mesajul din Meandre, Pas în doi şi Concurs – preferatele lui de până acum. Ca el – mă asigură Radu (şeful de la ASCOR) – sunt mulţi studenţi pe care i-a invitat la cinematecă şi care au venit, iar apoi au plecat încăntaţi de film.
În predică Pr. Robert a pomenit ceva despre importanţa canonului (îndreptarului) în viaţa duhovnicească, în contextul în care – foarte adevărat! – Biserica Dreptmăritoare adună, sub umbrela ei, o diversitate de canoane pentru acelaşi păcat. Altfel spus, câte bordeie, atâtea obiceie. Dar – avertizează Pr. Robert – canonul rămâne, oricât de mult am încerca noi să ne fofilăm şi să ne eschivăm. We simply cannot get away with our transgressions. Degeaba, vasăzică, ne prefacem că – vorba lui Steinhardt - ne jucăm cu Hristos de-a uite popa, nu e popa. Există – e o chestiune de common sense - ceva sacrosanct în om ce nu trebuie profanat. E poate partea noastră, a oamenilor de dumnezeire. Până aici toate frumoase. Lucrurile încep să devină aride, plictisitoare şi enervante atunci când omul (oricare ar fi el) se erijează în clarvăzător şi pretinde c-a măsurat el pogoanele de sfinţenie din suflet, că ştie el – cu exactitate de geometru - de unde până unde întind ele etc.
Seara am fost la concert: Triplul concert pentru pian (Tamas Vesmas), vioară (Gabriel Popa), violoncel (Alexandra Guţu) şi orchestră, op. 56 şi Concertul nr. 5 pentru pian (Tamas Vesmas) şi orchestră, op. 73 „Imperialul” by Beethoven. În prima parte, pianul abia se auzea, era mai mult o pată de culoare în concert. Vioara şi violoncelul însă au dialogat armonios cu orchestra. În a doua, datorită poate şi atenţiei sporite cu care ascult întotdeauna „Imperialul”, pianul se auzea tot subliminar, obosit, prolix şi neconvingător. I guess (I hope so anyway!) the piano player has seen better days. La sfârţit am încercat să aplic ceea ce jurnalistul Răzvan Penescu (gazda de pe Liternet) invita pe spectatori să facă (următor scandalului pricinuit de el după ce a huiduit o piesă de teatru, prezentată de TNB, care i s-a părut jalnică): să nu aplaude decât dacă le-a plăcut. Publicul însă a aplaudat, chiar dacă (mi s-a părut) fără prea mare tragere de inimă.

TOP SPECTACOLE TEATRU

...au pus cătuşe florilor (TEATRUL ODEON Bucureşti, regia: Alexander Hausvater, după Fernando Arabal, cu: Dragoş Pâslaru, Florin Zamfirescu, Dan Bădărău, Camelia Maxim)

Visul unei nopţi de vară (TEATRUL LUCIA STURZA BULANDRA Bucureşti, regia: Liviu Ciulei, după Shakespeare, cu: Oana Pellea, Victor Rebengiuc, Mariana Buruiană)

Cumnata lui Pantagruel (COMPANIA "SILVIU PURCĂRETE" Lyons, regia: Silviu Purcărete, după Rabelais)

Waiting for Godot (LYRIC THEATRE Belfast, regia: Tompa Gabor, după Samuel Beckett)

Cymbelin (TEATRUL GERMAN DE STAT Timişoara, regia: Alexander Hausvater, după Shakespeare)

Hamlet (TEATRUL DE STAT Cluj-Napoca, regia: Vlad Mugur, după Shakespeare)

Vrăjitorul din Oz (TEATRUL DE STAT Timişoara, regia: Ştefan Iordănescu, după Fank Baum, cu Margareta Avram)

O scrisoare pierdută (TEATRUL MAGHIAR DE STAT Cluj-Napoca, regia: Tompa Gabor, după I.L. Caragiale)

Dimineaţa pierdută (TEATRUL LUCIA STURZA BULANDRA Bucureşti, regia: Cătălina Buzoianu, după Gabriela Adameşteanu, cu: Tamara Buciuceanu, Rodica Tapalagă, Gina Patrichi, Victor Rebengiuc, Tora Vasilescu, Valentin Uritescu, Mihai Constantin)

Nişte ţărani (TEATRUL MIC Bucureşti, regia: Cătălina Buzoianu, după Dinu Săraru, cu: Mitică Popescu, Valeria Seciu, Dinu Manolache, Carmen Galin)

Inimă de câine (TNB, regia: Igor Kordonski, după Mihail Bulgakov, cu: Victor Rebengiuc, Marius Manole, Cecilia Bârbora, Tania Popa, Şerban Ionescu, Alexandru Bindea)

Faust (TEATRUL RADU STANCA din Sibiu, după Goethe, cu: Ilie Gheorghe, Ofelia Popii)

A party and a visit

Pe la prânz am fost la un kids club din zonă, unde Anca şi Sebastian au sărbătorit-o pe fiica lor de 6 ani, Irina. Am fost toţi şase în Zante (Grecia) astă-vară. Când am ajuns, toţi copiii prezenţi acolo s-au adunat la geam. Pentru o clipă am avut senzaţia că asist la ultimul cadru din Umbrele strămoşilor uitaţi (de Serghei Paradjanov, 1964). Theodor i-a cântat Irinei For she’s a jolly good fellow (următor corului general cu La mulţi ani cu sănătate) şi apoi am mâncat cu toţii nişte tort delicios. Pe hit-uri Ozon, Hi-Q şi Kaoma copiii s-au jucat, au dansat şi s-au veselit. La un moment dat am zărit o icoană pe un stâlp (a window to heaven, semn al unei lumi şi civilizaţii îndepărtate) şi l-am rugat pe Sebi s-o fotografieze.
Spre seară ne-am întâlnit toţi trei cu Ada Lupu şi Ciprian Marinescu (de la TNT). Scopul vizitei noastre la directorul TNT a fost Theodor (aflaseră de articolul din ziarul Adevărul şi voiau să-l cunoască), însă am vorbit şi despre câteva cunoştinţe comune (printre care actorul Dragoş Pâslaru aka monahul Valerian, pentru a cărui integritate şi verticalitate avem o mare admiraţie), despre memorabile spectacole de teatru, precum: Karamazovii, Cum vă place (în regia lui Dan Micu, la Teatrul „Nottara”, Bucureşti), ...au pus cătuşe florilor, La ţigănci (Ada Lupu a recunoscut imediat muzica lui Adrian Enescu pentru acest spectacol, atunci când i-am dat play de pe blogul meu, de la un laptop pe care-l avea în birou; despre compozitor a vorbit apoi la superlativ), Cymbelin (toate trei regizate de Alxander Hausvater, la „Odeon” şi la Teatrul German de Stat din Timişoara). N-am mai fost la montările TNT de mai bine de 20 de ani (excepţie: Athene Palace Hotel, spectacolul montat aici de Al. Hausvater în 2006), când îmi amintesc că am văzut (o, tempora!): Ca frunza dudului din rai; Mobilă şi durere; Arma secretă a lui Arhimede; Doi tineri din Verona; O dragoste nebună, nebună, nebună; Ascensiunea lui Arthuro Ui poate fi oprită; Noi, subsemnaţii; Haina cu două feţe; Vrăjitorul din Oz. Hausvater – aflăm acum – pregăteşte o nouă premieră: Poveste de iarnă. Nu putem s-o ratăm.

Slavă cerului!

Ce mare nevoie au oamenii de ştampile, de CTC-uri (pentru necunoscători: control tehnic de calitate), de parafe, de uniforme. Iată, în spaţiul geografic-duhovnicesc unde mi-a fost dat să mă nasc (şi unde trăiesc) cuvântul magic suprem este „ortodox”. Dar şi fenomenul invers e valabil: anatema e considerat orice nu este „ortodox”. Dihotomia e foarte ascuţită.
Cu câteva luni în urmă aveam să descopăr un volum (Povestiri ortodoxe de Anton Pavlovici Cehov) editat, tradus - în parte - şi publicat de un filolog basarabean convertit, în urmă cu câţiva ani, la Ortodoxie: Savatie Baştovoi. Atât de violentă i-a fost convertirea, încât – el însuşi mărturiseşte – a dat foc tuturor lucrurilor „lumeşti” ce îl puteau trage îndărăt din drumul nou (monahismul) pe care pornise. Printre ele, numeroase cărţi şi discuri de muzică simfonică. Acum, acest „ostaş al lui Hristos” desluşeşte tâlcuri ortodoxe la un clasic al literaturii ruse şi universale. Baştovoi decupează, din bogata operă a scriitorului rus, câteva povestiri care, în opinia sa, demonstrează că „Cehov iubeşte Biserica, el scrie ca un fiu al Bisericii”. Atrage atenţia totodată că exact acelaşi context şi aceeaşi „stare de fapt” coruptă („preoţi beţivi, neinstruiţi, murdari, preoţi opriţi de la slujbă pentru păcate sau habotnici care îşi omoară fratele pentru că a mâncat ulei în prima săptămână din Postul Mare”) l-a determinat pe Lev Tolstoi, un alt mare scriitor rus, să „desfiinţeze preoţimea în scrierile sale şi să părăsească biserica, pentru a-şi făuri un creştinism propriu, chiar o sectă proprie”. Vasăzică nu există un context anume care să ne justifice eventuala rupere de Biserică (de chiar rădăcinile vieţii, dacă Hristos = Biserica); de vină pentru dezbinări e numai şi numai atitudinea noastră trufaşă, lipsită de răbdare, de socotinţă.
Preotul bătrân din povestirea Sfânta simplitate şi preotul aproape imberb din Coşmarul ştiu să rabde, să aştepte, să nădăjduiască. Găsesc, în povestirea Scrisoarea, încă un personaj simpatic: un preot în vârstă (Anastasie) „oprit de la slujbă pentru păcate, beţiv, murdar” şi în general cu un look neîngrijit. Un personaj care însă înţelege că omul are nevoie nu de predici moralizatoare şi fariseice (aşa cum este gata să ofere – fără număr, fără număr – protopopul Feodor Orlov, în povestirea Scrisoarea), ci de iertare: „nu pe drepţi trebuie să-i iertăm, ci pe păcătoşi. Pentru ce s-o mai ierţi pe baba ta, dacă ea nu are păcate? Nu, tu iartă pe unul la care până şi să priveşti ţi-e scârbă..., da!”. Este ceea ce fariseii de-a lungul veacurilor şi puritanii de toate felurile au vrut să smulgă din canonul biblic: episodul cu femeia păcătoasă descris în Evanghelia după Ioan (Capitolul 8: 1-11). Cum adică, Hristos-Dumnezeu nu pedepseşte pe cea prinsă – spun fariseii – în adulter? El, Atotputernicul, Însuşi Dreptatea lumii, spune doar atât: „Femeie, unde sunt pârâşii tăi? Nu te-a osândit nici unul? (...) Nu te osândesc nici Eu. Mergi, de-acum să nu mai păcătuieşti.” ?! Practic, ceea ce propune părintele Anastasie este – din perspectiva orizontală, „lumească” - imposibilul. Iertarea (înţeleasă ca milă creştină) este – ne propovăduieşte ortodoxul din Cehov - punctul maxim la care poate ajunge inima şi sufletul unui om.
Ceea ce mă nedumereşte un pic este gândirea aceasta sigură pe sine care e-n stare să deosebeasca atât de exact grâul („ortodoxia” unui scriitor de talia lui Cehov) de neghină (restul convingerilor şi credinţelor sale). Asta poate pentru că sunt – cu inima – mai degrabă de partea acelui preot păcătos (care spune: „Doamne, iartă-mă pe mine, păcătosul! Nu este mântuire întru mine”) decât de morga protopopului self-righteous care nu pregetă să mustre („Nici confortul, nici lumeasca bunăstare, nici studiile cu care te acoperi pe dinafară nu pot să ascundă chipul tău păgân. Cu numele tu eşti creştin, dar în esenţa ta eşti păgân, la fel de jalnic şi de nenorocit ca toţi păgânii, chiar mai jalnic, căci aceia, fiind păgâni ce nu-L cunosc pe Hristos, pier în neştire, pe când tu pieri pentru că, deşi ai o comoară, nu o preţuieşti etc.”)
Mă întreb dacă monahul Baştovoi ar mai fi savurat povestirile lui Cehov dacă nu aveau ca personaje embleme explicite ale Ortodoxiei creştine: preoţi (fie ei şi căzuţi) şi protopopi (fie ei şi impozanţi, bine hrăniţi şi severi), detalii la tipicul bisericilor răsăritene, la slujbele bisericeşti etc. Partea cea mai frumoasă însă e că literatura lumii e plină de pagini încărcate de mesaj hrănitor pentru cel ce are ochi de văzut şi urechi de auzit. Tot aşa cum muzica lumii este plină de armonii care întăresc fiinţa întru fiinţă. Că iată, un scriitor sensible, cu faimă universală, ca A.P. Cehov a scris astfel de pagini, fără să le eticheteze vreodată drept „literatură ortodoxă”. Nu pot pricepe (şi nici nu cred că îmi doresc asta) mecanismele de gândire ale celor care – asemenea pompierilor neofascişti din 451 Fahrenheit – ard cărţile sau spintecă tezaurul de frumos şi de armonie al lumii, delimitând cu o siguranţă de sine monolitică (faţă de care îmi rezerv dreptul să mă îndoiesc profund) ceea ce e „ortodox” de ceea ce e „erezie”, „sminteală” etc. Altfel spus: refuz să cred că „ortodoxia” lui Cehov poate fi adunată în paginile unui volum, că restul lucrărilor sale ar conţine tematici deşarte. Refuz să cred într-o singură literatură valabilă: „literatura ortodoxă”. De fapt, e vorba despre sărăcirea reducţionistă de sensuri a acestui cuvânt („ortodoxie”) ce s-ar traduce – largo sensu - prin dreaptă învăţătură, cuminţenie şi dreaptă socotinţă. În numele a ceea ce poate să însemne dreapta socotinţă, socot şi eu că „povestirile ortodoxe” ale lui A.P. Cehov şi ale scriitorilor acestui pământ (şi, la fel de bine, ale compozitorilor, artiştilor plastici, cineaştilor etc.) sunt – slavă cerului! - mult, infinit mai numeroase, mai colorate, mai diverse, mai polifonice decât ne lasă să credem dogmaticii şi puritanii de serviciu de ieri, de azi şi dintotdeauna.

Un western parodic & esopic

Pe unii îi hrăneşte retorismul naţionalist, „epopeea naţională” ilustrată cinematografic: filme cu haiduci justiţiari, cu nemuritori şi comisari. Un ziar de mare tiraj a scos toate aceste filme în format DVD şi le-a comercializat. Cu câteva săptămâni în urmă ceva îmi spunea că, după epuizarea acestor pagini de maculatură cinematografică (impregnate de patriotism pompieristic, de şabloanele epigoniste ale filmelor de acţiune americane pe care le copiază), le va veni rândul şi acelor filme româneşti meritorii, prea puţin difuzate. M-am gândit atunci – dacă tot se poartă comercializarea serialelor (Şaptecai, Mărgelatu, Comisarii, B.D.-urile etc.) – că o să ajungă la rând şi seria Ardelenilor. Pe 5 decembrie a apărut, iată, primul episod: Profetul, aurul şi ardelenii (regia Dan Piţa, 1978). L-am urmărit cu acelaşi interes ca prima oară. Şi cu un plus de duioşie - unii dintre actori (Clodi Berthola, Vasile Niţulescu, Victor Ştrengaru, Ilarion Ciobanu, Ovidiu-Iuliu-Moldovan etc.) s-au mutat la ceruri. Dialogurile (Titus Popovici) îşi păstrează savoarea, umorul şi prospeţimea. Muzica (Adrian Enescu) izvorăşte parcă din peisajele exotice filmate de Nicolae Mărgineanu şi Anghel Deca în munţii noştri. Sigur, la un moment dat poate părea obositor, derutant şi nesatisfăcător genul numit struţo-cămilă, pentru că, dincolo de schema filmului western se ascunde altceva: un film despre manipulare şi brainwashing. Ce altceva vor să facă Mister Waltrope (pastorul mormon cu 16 neveste, potrivit religiei lui) şi clica lui cu minerii pauperi, culegători de pepitas (ce n-apucă să se pricopsească deoarece pofta de îmbogăţire a Profetului moralist n-are limite) decât ceea ce au făcut şi – vorba unui film românesc – „şobolanii roşii” cu „talpa ţării”: îndoctrinare şi uniformizare, prin aservirea justiţiei şi poliţiei locale, a cultului local intereselor meschine ale unor autoproclamaţi chosen few. Câteva cadre cu aceşti underpriviledged „umiliţi şi obidiţi” din filmul lui Piţa sunt pătrunse de un fior grav. Astfel, Profetul, aurul şi ardelenii oscilează între parodie western şi – pentru cei care au ochi de văzut şi urechi de auzit - film de (mascată, esopică) atitudine civică faţă de „dreptatea în lanţuri” din epoca „multilateral dezvoltată şi a înaintării României spre comunism”, faţă de puritanismul totalitarist în general.

R.I.P. Anca

Mă îngrozeşte sfârşitul violent al lui I. P. Culianu. Printr-o sinapsă involuntară mi-am amitit de sfârşitul violent (în 1985) al unui alt om de excepţie: arhitectul Babu Ursu. Mi-am amintit de el şi aseară, când am revăzut Dreptate în lanţuri (1984), unde erau câteva scene în care apărea un parvenit din stirpea lui Tănase Scatiu şi Dinu Păturică, o canalie ce-a ajuns să lucreze pentru justiţie ca informator şi hit man ca să i se „spele” dosarul. Pe când Dan Piţa îşi turna filmul, Babu şi alţii asemenea erau schingiuiţi în temniţe şi trăiau pe propria piele starea de dreptate în lanţuri.

Aflu azi din presă despre decesul (oarecum aşteptat) al simpaticei Anca Parghel, al cărei videoclip melodios şi electrizant ne-a încântat anul ăsta: Brasil.

Narrow mindedness

Azi, la cinematecă n-am reuşit să prezint – aşa cum mi-am propus – Copacul dorinţelor / Natvris khe (1976, în regia lui Tenghiz Abuladze), ci filmul pe care l-am pregătit pentru săptămâna viitoare şi l-am avut la mine ca back up: Dreptate în lanţuri. Publicul a fost mai puţin numeros ca în alte dăţi. Unii au ieşit din sală în timpul proiecţiei. Alţii (vreo 20) au rămas şi, câtorva chiar le-a plăcut. Sigur, nu şi moraliştilor, puritanilor şi evlavioşilor de o denominaţiune (religioasă, politică) sau alta. La sfârşit, o doamnă în vârstă a zis că filmul a fost prea dur, că îi tulbură, vezi Doamne, drumul spre mântuire. Am întrebat-o dacă Biblia nu i se pare cumva prea dură. A, Vechiul Testament? – zice ea. Nu, zic, Biblia în ansamblul ei. A dat-o cotită (s-ar pricepe de minune la studii bizantine): că ea are câteva versete care-o consolează, că ea are duhovnic şi acela i-a spus că Biblia nu poate fi înţeleasă de mintea omului şi de aceea omul nu se cade s-o citească, pentru a nu se sminti etc. ... O domnişoară de 21 de ani, deghizată-n Santa Clause (ca să-şi bucure colegii cu cadouri) şi studentă - nota bene - la teologie, a zis că n-ar dărui, ca Santa, nimănui acest film. E urât, a adăugat ea. De ce e urât? – am tras-o de limbă. Pentru că un personaj şi-a pus capăt zilelor. Ce îndrăzneală pe regizor!... Când am întrebat-o dacă Biblia i se pare urâtă pentru că Iuda s-a spânzurat, a negat. Nu, zice ea, pentru că sunt destule alte lucruri frumoase acolo. Ca şi cum Dreptate în lanţuri (un film ce are şi el destule lucruri frumoase, închegate de un regizor aflat aproape de apogeul său artistic: Dan Piţa) ar face reclamă la sinucideri şi la sinucigaşi. Ca şi cum n-ar avea o secvenţă (ce poate fi citită cu folos în „cheie duhovnicească”) în care un preot bătrân, „vechi de zile” (Vasile Niţulescu) spune că astfel de păcate (precum sinuciderea) au o taină pe care omul n-o poate pătrunde şi ale căror consecinţe rele omul nu le poate şti. De aceea refuză (chiar şi îmbiat cu bani) să facă slujbă de îngropăciune pentru cel ce şi-a curmat viaţa. Fata – înainte de a ne despărţi, când şi-a luat rămas bun de la noi cu un „Săru' mâna!” - a mai adăugat: Ostrov, da, ăla film fain... Culianu evergreen: „Pericolul fundamentalismului în sânul ortodoxiei nu s-a stins. Dimpotrivă, azi pare mai puternic ca niciodată”. Acest tip de raportare la cele sfinte mi-a amintit involuntar de Jesus of Montreal. Acolo, un preot romano-catolic (cu viaţa lui personală, cu secretele şi minciunile lui) apără ignoranţa enoriaşilor şi, în ultimă instanţă, nevoia lor de idolatrie, de pietate dulceagă, de ilustrare şi festivism, de paradă religioasă. Ori, în savurosul (şi zguduitorul) film al lui Denis Arcand, grupul de actori neconformişti (conduşi de Daniel Coulombe) tocmai asta doreau să dărâme cu remixul lor la povestea Patimilor: prejudecăţile, bigotismul, îngustimea de spirit, prostia în ultimă instanţă. Prostia care – vorba lui Oscar Wilde: there is no sin except stupidity – este singurul păcat al omului. After all, the narrow path isn't the same with narrow mindedness...
...După fiecare proiecţie organizată sub umbrela ASCOR-ului mă întreb: What on earth am I doing here? Wouldn’t it be better to quit? Dar mă gândesc că vin – din fericire – şi tineri (sau mai puţin tineri) care – fără prejudecăţi, fără să fie brainwashed - vor să vadă un film, vor să-şi hrănească (şi) cu astfel (mai ales cu astfel) de filme – „vechi”, clasice, thought provoking ­– dragostea de cinema. De cinema înţeles ca (re)trăire, ca imaginare a unui timp mitic, magic, restaurator.

Just turned 40, how cool is that?

În Păcatul împotriva spiritului (cea mai recentă achiziţie de la Cărtureşti), I.P. Culianu se ocupă, în câteva studii (plasate la sfârşitul volumului) de fundamentalism şi, stricto sensu, de varianta sa autohtonă, ortodoxismul, aşa cum l-au definit şi practicat – aminteşte Culianu – Nichifor Crainic, Nae Ionescu & co., producători, susţine autorul, de „o enormă maculatură, care azi apare cu totul descreierată”. „Pericolul fundamentalismului în sânul ortodoxiei – afirmă Culianu în 1990, cu puţin înainte de asasinarea sa - nu s-a stins. Dimpotrivă, azi pare mai puternic ca niciodată”.
De la Cărtureşti am mai ales şi recent publicatul volum Horaţiu despre Mălăele – excelent ilustrat cu diverse caricaturi, fotografii inedite şi lucrări ale autorului, cu nişte pagini memorialistice (agreabile, dar parcă fără...greutate).
Şi încă ceva: la tarabele de newsagents zăresc – semn că şi în România mai e loc de speranţă - primul număr al unei reviste apărute în condiţii grafice excelente (ce oferă ca bonus un CD gratuit cu highlights din compozitori clasici) căreia îi doresc viaţă lungă: MC- Muzică clasică.

P.S. Câţiva amici de aproape şi de departe, rude (my cousins, my aunt), familia desigur m-au felicitat încă din ultimele ore ale celui de-al 39-lea an al meu. Mai întâi a fost Ondrey, cehul simpatic interesat de cinematografia românească (a pus pe picioare un site ceh dedicat filmelor româneşti, cu filmografii ale regizorilor şi actorilor). Apoi, right after midnight, chiar după ce mi-am schimbat solzii pentru a 40-a oară, sună la telefon Dan Voinea. Am lăsat computerul on şi The Painter Man a crezut că sunt încă în faţa monitorului. Eu însă aveam o voce groasă şi abia îngâimam vorbele. Raluca şi – în repetate rânduri, pe tot parcursul zilei de miercuri – Theodor au fost următorii. Apoi mama, my in-laws and Raluca’s uncle&his wife. Oana Bica & Marius Mircea mi-au amintit şi ei că time flies. De la Bucureşti, Adrian Enescu mă întreabă cum mă simt, ce vârstă am (iar eu mi-am amintit de o mai veche discuţie de-a noastră pe când ne plimbam prin Piaţa Unirii din Timişoara, discuţie încheiată cu vorbele no country for old men) şi-mi doreşte să descopăr şi alţi oameni decât cei despre care sunt acum gata să vorbesc (mesajul său s-ar traduce: Broaden your „band”, mate!). Câteva ceasuri mai târziu, magicianul sunetului sintetizat îmi scrie pe mail: „Mariane, încă o dată LA MULŢI ANI !!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!ae.” Tot din Bucureşti, Pildit (one of my blog’s followers) îmi urează: „La mulţi ani, Marian! Să fii fericit şi să ţi se îndeplinească toate dorinţele (sau cât mai multe :) Şi să scrii în continuare despre multe filme bune!” Un gând reconfortant şi de la fostul meu elev, Florin (din Cluj): „...e cazul să-ţi uram La Mulţi Ani!, cu mulţumiri pentru 'piesele de puzzle' de pe acest blog. P.S. Te invidiez pentru alaiul de prieteni cu care te-ai înconjurat :) Keep up the joyful spirit!” Tot din oraşul de pe Someş, Lia îmi trimite şi ea un semn de forget-me-not. Din grădinile Luxembourgului, Anne: „Un peu tard, mais très heureux anniversaire Marian” Din Austria, amicul Horea (studiază acolo arhitectura, e amator de muzică adrianenesciană şi de filme româneşti bune) îmi transmite pe mail – ca şi Emanuela şi (nicio legătură între ei) Manuel - „La mulţi ani”. Amicul meu ortodox(ist), Ovidiu Cioaia, preferă să mi se adreseze în engleză, cu „Happy birthday!”. Sunt surprins de SMS-ul primit de la Pr. Valerian, care – pe lângă urarea de „La mulţi ani întru Hristos!” - îmi strecoară inevitabil şi-un sermon in a nutshell: „Viaţa este indescriptibil de absurdă şi odioasă dacă nu este închinată Sfintei Treimi”. Nu-i pot răspunde altfel decât cu „Amin”, dar in my reply îi mulţumesc pentru frumoasele-i vorbe, fără nicio formulă ortodoxă sau ortodoxistă. Nu se lasă, ci-mi mai trimite un epilog ortodox: „Şi lui DUMNEZEU pt. toate." D-na dr. DP m-a cadorisit şi ea cu a little present. După-amiaza au trecut pe la noi Maronel şi Ondinel (cu a little something for everyone şi o miniatură pictată de Ondine pentru mine), care au predat „ştafeta” vizitei Codruţei şi lui Darian. Theodor şi cu Darian – as always - au interacţionat ca fraţii (ca fraţii buni şi nedespărţiţi). Cu Codruţa am apucat să mai stăm un pic la taifas. Seara am auzit-o la telefon (ca de fiecare dată pe 3 undrea) şi pe d-na Felicia – fostă colegă de facultate cu mama, de a cărei companie plăcută îmi amintesc adesea. Claudiu şi Tatiana au trecut şi ei pe la noi după 10 p.m. ...