Pool

Aseară am fost la Concertul pt. vioară & orchestră de Ceaikovski. Deşi caloriferele erau fierbinţi, în sală – spaţiul fiind mult prea mare pentru câte calorifere există la Capitol - era frig. La pauză am plecat.
În weekend am fost la un pool acoperit (Arena), la Pădurea Verde, în incinta fostului Ştrand al Tineretului. Totul a fost impresionant (construcţie modernă, multe facilităţi, gresie şi faianţă cu gust, look occidental, muzică ambientală pe gustul nostru: Enigma)...până la plecare, când am zărit o inundaţie de la etaj (unde e sala de fitness), care a distrus plafonul şi a produs multe pagube. Theodor a stat mai bine de o oră în bazinul pentru copii, unde un coach (Sabin) s-a ocupat - în exclusivitate şi cu mult tact pedagogic - de el. I-a plăcut aşa tare, că n-a mai vrut să plece. S-a lăsat dus la maşină doar cu scandal. Sper să revenim.
Sâmbătă seara au trecut pe la noi Adina, Sile & Răducu. De mâine intră şi Răducu-n pâine cu dl. Jereb, care-l va pregăti la muzică.

A kind of kissing

Era prin 1990 şi – ca tot românul după ce-a ajuns la un paşaport - mergeam, cu câteva cunoştinţe în Iugoslavia, la bişniţ. În compartiment cu mine se afla o profesoară între două vârste, o femeie foarte cochetă, soţia unui fost demnitar comunist, mare ştab la Cultură pe judeţ şi, după evenimentele din decembrie 1989, retrogradat de „revoluţionari” la gradul de profesor de (cum altfel?) istorie. Îi vorbesc - tocmai citisem Jurnalul filosofic - despre Constantin Noica. „A, zice ea cu aer atotcunoscător, a fost legionar! Toţi au fost legionari: şi Noica, şi Eliade, şi Cioran...” Câţiva ani mai târziu îi împărtăşeam admiraţia mea pentru scrierile lui Noica unui amic (D.U.) şi mi-a tăiat imediat elanul: „Cred că ţi-ai schimba părerea despre el dacă ai citi ce a scris înainte de 1944...” Abia în ultima zi a lui 2008, pe când ne aflam în librăria (frumos dichisită şi aprovizionată „pe sprânceană” cu cărţi care de care mai frumoase) de la Lupşa, am zărit iar volumul lui Sorin Lavric despre Constantin Noica şi mişcarea legionară. N-am mai ezitat (cum s-a întâmplat când l-am văzut, la apariţie, pe tejgheaua librăriilor) şi l-am cumpărat. Azi l-am terminat de citit. Abia la final aveam să înţeleg pe deplin rostul cărţii lui Lavric, atunci când autorul se referă la „solidaritatea în suferinţă a doi oameni [Constantin Noica şi Emil Cioran] care, siliţi să supravieţuiască epocii lor, au dus cu ei în mormânt amintirea unei credinţe. Despre această credinţă, prost investită, a fost vorba în rândurile cărţii de faţă”. Prost investită (cel puţin) din momentul în care Noica, împreună cu ceilalţi (nu puţin) adepţi ai ei considerau – bazându-se ad litteram pe un text paulin - că „sunt sub har, nu sub lege”, cuplându-se la un „regim de existenţă de tip convulsivo-paroxistic. Şi tot Noica avea să scrie înflăcărat în presa legionară a vremii (articole fanatice, încrâncenate scrise cu un patos de a „transforma lumea” şi de a-i pedepsi pe cei care nu au fost la înălţimea proiectului tansformator) că „greşeala românilor este că văd în continuare Legiunea doar în latura ei politică şi vindicativă, trecând cu vederea latura educativă şi, mai ales, pe cea spirituală”. Reacţia soţiei sale, Wendy: „Cu Dinu [Constantin Noica] nu mai pot sta de vorbă. E încăpăţânat ca un catâr. Nu mă mai înţeleg deloc cu el şi nu admite de la nimeni niciun sfat”.
Lavric numeşte fără oclolişuri fenomenul căruia Noica i-a căzut pradă oficial (devenind membru activ al Mişcării) în clipa când Corneliu Zelea Codreanu a fost asasinat: „îndrăcire, ieşire din matca în care se instalează normalitatea unei fiinţe, un „prea mult” care modifică statutul ontologic, şi nu doar detaliile cuiva”. Noica – „un om bun devenit rău prin dorinţa de a înfrânge voinţa altora în cazul în care cineva se împotrivea. În fine, un om bun devenit rău graţie hotărârii de a face la rândul lui rău dacă o altă cale de a atinge binele nu exista”. Ce aproape suntem de paradoxul lui Pascal: „omul nu e nici înger, nici animal, dar atunci când vrea să devină înger, devine animal”.
Şi – apropo de titlul postării - încă ceva. În ceea ce-l priveşte pe Emil Cioran (acea „coropişniţă demonizată”, cum îl numea Eugen Ionescu), de data asta. Am aflat – graţie cărţii lui Sorin lavric – o anecdotă ce pare atât de reală, încât nici nu mai trebuie să ai dovezi că e fost adevărată (deşi există persoane care-i confirmă autenticitatea): „În timpul luptelor de stradă din Bucureşti [din 21-23 ianuarie 1941], Emil Cioran se înfăţişează la Prefectura Bucureşti, unde legionarii, masaţi în interiorul clădirii, organizează un punct de rezistenţă, şi cere să vorbească cu şeful suprem al legionarilor: „Vreau să-l văd pe comandant, duceţi-mă la Horia Sima.” Refuzat de pază, tânărul se pierde într-un noian de vorbe înflăcărate: „Abia acum, în zilele astea, Mişcarea Legionară are şansa să devină ceea ce trebuia să devină. Legiunea are acum şansa să se ridice la înălţimea misiunii sale! Ea trebuie să declanşeze revoluţia română, iar Horia Sima e şansa noastră! Spuneţi-i că-l pup în cur, camarazi! El e şansa noastră!” Corect! Cioran are dreptate şi a exprimat cum nu se poate mai bine starea de fanatic. Parcă e greu de închipuit un fanatic devotat trup şi suflet „cauzei” sale dacă s-ar da la o parte de ar executa ceea ce Emil Cioran s-a arătat gata să facă.

Cristalofilie

Hotărât lucru (că altceva nu găsesc a spune): îmi este peste putinţă a înţelege experienţa traumatizantă a oamenilor şi atitudinile lor fanatice după ce au trecut prin infernul şi purgatoriul temniţelor grele de „re-educare” etc.. Nu pot în niciun fel să pricep siguranţa de sine cu care oameni care au suferit (şi, pe rând au fost când victime, când călăi) vorbesc despre „puritatea neamului”, despre „naţiune” etc.
Într-o emisune televizată Pr. Calciu Dumitreasa afirmă, pentru N24 TV, că toate neamurile (popoarele din Mesopotamia, din Egipt, din Grecia etc. ), neîndeplinindu-şi „misiunea specială încredinţată de Dumnezeu” au falimentat, datorită „unor păcate speciale”. Este întrebat: „Ce păcate speciale are naţiunea română?” „Naţiunea română?” – repetă cel intervievat (căruia pământ şi apă aveau să-i dea, în ultimii 25 de ani de viaţă, americanii, adică acel popor care este cel mai puţin pur etnic) şi râde scurt, surprins oarecum de întrebarea jurnalistului. Apoi continuă pe un ton solemn: „Eu cred că naţiunea română rămâne pe linia misiunii pe care o are în această lume: de a menţine ideea Ortodoxă, care este adevărata credinţă, şi ideea de neam în sens mistic, pe care o menţine fiindcă am considerat că acesta rămâne foarte adânc în sufletul românilor.” „A fost Ceauşescu naţionalist?” – întreabă provocator jurnalistul. „A fost comunist.” - adaugă preotul, făcând distincţia între „naţionalismul material” şi naţionalismul „pe linia de credinţă”, care – aflăm îndată – „poate convieţui în pace cu toate celelalte neamuri”...Ar fi interesant de comparat listele „negre” ale acestor oameni ce spun că ştiu bine cum stau lucrurile cu neamul şi cu duşmanii neamului românesc. Mă îndoiesc că ele conţin aceleaşi nume. În plus, Pr. C.D. a uitat să spună ce se-ntâmplă la „judecata de apoi a neamurilor” cu cei prin care nu a curs numai sânge, de exemplu, pur românesc. (În cine curge prin vine numai şi numai sânge românesc anyway?) Iar sângele – contrar celor afirmate de fanatici fundamentalişti - apă nu se face.
Altă inepţie: a ucide „duşmanii poporului” pentru „binele neamului” – conştient fiind că, ucigând, îţi pierzi sufletul, dar contribui la „mântuirea neamului” - este just (vezi legionarii). Dacă într-un sat patriarhal (asemenea celui din copilăria Pr. Teofil, în care – spune Duhovnicul de la Sâmbăta – existau numai creştini Ortodocşi) ce repetă paradigma din peştera lui Platon, e scuzabil (din necunoaştere, din lipsa diversităţii culturilor etc.) să fii, la o adică, intolerant şi xenofob, a vorbi apodictic în ziua de azi (când lumea e aşa de pestriţă, oamenii atât de diferiţi, culturile / religiile atât de amestecate) de o formă sau alta a ingineriei genetice, de purificare etnică mi se pare de-a dreptul bizar. Şi utopic, pentru că nu pot crede că, transpuse în practică, aceste idealuri ar funcţiona potrivit aranjamentului iniţial. Cred că şi poporul român, ca alte popoare, se comportă normal. Adică este oricând predispus la corupţie, la cădere, la abjecţie.
Dincolo de clişee, de blamarea obişnuită a „agenturilor străine”, a masonilor, evreilor etc., de ponegrirea lui Băsescu (pe care îl consideră ateu, duplicitar, antihrist, cripto-comunist etc. pentru că nu aprobă proiectul de mare anvergură al construirii Catedralei Mântuirii Neamului), am rămas – din tot interviul acordat de Pr. C.D. – cu ezitarea sa dublată de un râs scurt atunci când e întrebat despre „păcatele speciale ale naţiunii române”. Sunt singurele momente pe care le înţeleg.

P.S. Nicolae Steinhardt despre cristalofilie: În general vorbind, desigur că acest cuvânt, cristalofilie poate fi luat drept sinonim al dragostei pentru puritate. Dar puritatea este un cuvânt destul de primejdios, pentru că are un înţeles foarte bogat, multiplu. Poate însemna aproape orice. De aceea, folosind astfel de cuvinte trebuie să fim precauţi. Puritatea o urmărim, în fond, cu toţii. Toţi vrem să fim puri şi curaţi. Rămâne de văzut cât izbutim să fim cu adevărat. Idealul acesta al purităţii cred că îl au şi oamenii cei mai impuri, care şi ei îşi închipuie că impuritatea lor este o formă de curăţie. Ne place să ne autoamăgim… Ba chiar mai mult de atâta, aş spune că auto-amăgirea face parte din fondul nostru genetic. Nu din fondul nostru genetic cel mai bun, dar… face parte din fondul nostru genetic.
E aici un joc dublu: pe de o parte vrem curăţia absolută, ceea ce implică necesitatea absolută de a fi sinceri, total sinceri, şi deci, de a denunţa conştiinţei noastre şi încercările noastre de a ne minţi pe noi înşine; după cum curăţia denotă şi un ideal adevărat. Căci oricare dintre noi are un ideal, de un fel sau de altul.
Dar a face din puritate, totuşi, o obsesie absolută, iar nu este cuminte. Nu este cuminte, pentru că nici virtuţile nu trebuie absolutizate. Să ştiţi că şi virtuţile ne pot duce pe căi ocolite, ne pot amăgi şi chiar înşela. Există - ne învaţă pe noi dreapta-socoteală - există virtuţi ale binelui, dar există şi virtuţi ale răului; adică există virtuţi care, prin exces şi printr-o greşită înţelegere a lor, pot duce la fapte rele. De mult ştiu oamenii înţelepţi că şi adevărul, ca şi binele, ca şi mila, pot deveni - prin exagerare, printr-un fel de monomanie, printr-un fel de fixaţie obsesională - pot deveni şi ele năpaste.
Deci ca să mă rezum, pentru că am vorbit cam mult şi cam haotic. Desigur că puritatea este un ideal - logic şi frumos, dacă mă pot exprima în cuvinte atât de banale - dar trebuie să băgăm bine de seamă să nu mergem prea departe şi să n-o transformăm într-o formă de manie, într-o formă exacerbată, într-o formă de fanatism. Trebuie să ne aducem mereu aminte că virtuţile trebuie echilibrate, că trebuie armonizate între ele şi că numai aşa se poate ajunge la virtutea supremă pe care înţelepciunea noastră ancestrală a numit-o dreapta-socotinţă“.

Final analysis

Textele concepute şi editate de Liz & John Soars pentru pachetul educaţional New Headway publicat de Oxford University Press – click here for the electronic version - au întotdeauna miez, sunt catchy, thought-provoking şi îmbină – după gustul meu – utilul (învăţarea limbii engleze) cu plăcutul (atractivitatea mijloacelor folosite). Unul dintre aceste texte se cheamă A Train Journey şi are două părţi.
Suntem în compartimentul unui tren – un fel de tren al vieţii, pentru că ne se istorisesc două întâmplări cu tâlc adânc despre două moduri diferite de a relaţionare în viaţă. În prima parte, o mătuşă rigidă şi intransigentă îşi dojeneşte cei trei nepoţi (repetându-le într-una să nu facă aia, să nu facă ailaltă) care n-au astâmpăr şi îi răspund la mustrări cu aceeaşi întrebare: „De ce?” La un moment dat, mătuşica începe să le spună copiilor o poveste ca să-i potolească. Povestea ei este – cum altfel? – din cale-afară de moralizatoare: o fată foarte harnică şi cuminte de la ţară cade-ntr-un lac, iar sătenii - „pentru că fata era aşa bună şi cuminte” – adaugă mătuşa – aleargă-ntr-un suflet s-o salveze. Unul dintre copii însă nu se lasă păcălit de această lecţie de conduită şi zice: „Ce prostie! Cand cade cineva-ntr-un lac sari după el şi-l salvezi, nu contează dacă e om bun sau rău.” Un domn tânăr ce se afla şi el în compartmen (dar n-a scos o vorbă până atunci, enervat fiind nu atât de gălăgia copiilor, cât de cicăleala mătuşii) spune: „Ai dreptate, copile! E chiar o poveste idioată.” Înţepată, mătuşa îi răspunde: „De ce nu le spui şi dumneata o poveste?” Zis şi făcut. Şi se-apucă omul să povestească” „A fost odată o fetiţă pe care-o chema Bertha. Era întotdeauna cuminte, sârguincioasă, şi harnică pentru că dorea să-şi mulţumească părinţii. Nu întârzia niciodată, nu minţea, nu era obraznică şi nu minţea.” Copiii – e de-nţeles - au început să se plictisească la auzul atâtor virtuţi. „Măcar era frumoasă?” a vrut să ştie unul dintre ei. „Nu, a spus tânărul. Era doar insuportabil de bună. Atât de bună, că a primit trei medalii de aur. Una pe care scria Never late, alta pe care scria Always polite şi alta cu inscripţia Best child in the world.” Reacţia copiilor: „Yuk! Ce naşpa!” „În fine, a continuat povestitorul, Bertha a fost un copil atât de bun, că regele a invitat-o la palat. Aşa că Bertha s-a îmbrăcat în cea mai frumoasă rochiţă albă pe care o avea, şi-a agăţat de piept cele trei medalii de aur, apoi a pornit prin pădure spre palatul regal. În pădure însă – aşa spune povestea – trăia un lup flămând. Acesta i-a zărit rochia albă printre copaci şi a auzit clinchetul medaliilor care-i atârnau la piept. Carne-a zis, bătându-şi dinţii de foame, şi s-a năpustit asupra ei.” Copiii ascultau îngroziţi: „O, nu! Şi-o s-o mănânce lupul?” „Bineînţeles!” – le-a răspuns tânărul. Şi a continuat: „Bertha a încercat să fugă, dar n-a putut datorită greutăţii medaliilor de la piept. Lupul a mâncat-o imediat, lăsând la o parte cele trei medalii, fireşte.” Reacţia mătuşei: „Ce poveste oribilă!” Reacţia copiilor: „Nicidecum! E cea mai frumoasă poveste pe care-am auzit-o vreodată!” „A, uite c-a venit timpul să cobor şi eu. Cu bine!” – şi tânărul s-a dat jos din tren.
Sigur, aderenţa noastră la poveşti este mult influenţată de principiile în care credem. Şi printre noi – pentru că, nu-i aşa, it takes all sorts to make a world – sunt şi dintre aceia care cred că It pays to be good şi dintre cei care cred că It never pays to be good şi – probabil că, dacă primii reprezintă o formă sau alta de fanatism, aceştia sunt „moderaţii” – dintre cei care spun: It doesn’t always pay to be good.
Dar – îndrăznesc să adaug - poate că povestea nu se termină aici, poate că este omeneşte să dăm un sens binelui pe care (dacă nu ne-am acrit de tot, asemenea celor care, pragmatici, spun It never pays to be good) ne încăpăţânăm să-l facem anyway, aşa cum aflăm din poemul apocrif:

People are unreasonable, illogical, and self-centered.
Love them anyway.

If you are kind, people may accuse you of selfish ulterior motives.
Be kind anyway.

If you are successful, you will win some false friends and true enemies.
Succeed anyway.

The good you do today will be forgotten tomorrow.
Be good anyway.

Honesty and frankness will make you vulnerable.
Be honest and frank anyway.

What you spend years building may be destroyed overnight.
Build anyway.

People need help, but may attack you if you try to help them.
Help them anyway.

In the final analysis, it is between you and God.
It was never between you and them anyway.

Theodor's carols at TNT

Timişoara, 23 decembrie 2008.

În spectacolul Seară de Crăciun (regizat de Ada Lupu) Theodor interpretează două colinde pe scena Operei şi TNT. Click on the following links to see the video clips:

Florile dalbe &

Dom’-Dom’ să-nălţăm.

The thin green line

Eugen Ionescu despre Constantin Noica, cel fermecat de „vremea rinocerilor”, într-o scrisoare către Ionel Jianu: „Cunoscând ‚violenţa’ sentimentelor mele împotriva ‚ideilor’ (vai) lui, nu a mai căutat, probabil, să mă vadă. Am auzit însă că face fel de fel de isprăvi ‚căpităneşti’. E în mâinile acelei coropişniţe demonizate de Cioran şi nimeni nu-l mai poate scoate de acolo. De altfel (...) nici eu nu ştiu ce să mai aleg. E noaptea, noaptea peste tot.”
Defectele de bază, ‚constitutive’ (altele decât defectele circumstanţiale, adică acelea care apar şi dispar odată cu circumstanţele istorice: spiritul antidemocratic, organizarea paramilitară, ostilitatea faţă de Liga Naţiunilor) ale Mişcării Legionare ţin de viziunea eschatologică asupra lumii (ce presupune triada individ-neam-Dumnezeu) – perspectiva după care sfârşitul e o treaptă obligatorie pentru declanşarea unui nou început: moartea este etapa premergătoare învierii, iar învierea este însoţită de o judecată ce culminează în mântuire sau damnare – şi, scrie Sorin Lavric în Noica şi mişcarea legionară, sunt în număr de trei: fundamentalismul religios, fanatismul şi toalitarismul. De aceste defecte suferă orice altă mişcare politică pentru care tărâmul de aici este judecat cu etalonul lumii transcendente.
„Trebuie spus – arată Lavric în cartea sa - că tot de unde le-a venit forţa le-a venit legionarilor şi slăbiciunea. Forţa le-a fost dată de viziunea creştină asupra lumii, dezastrul le-a venit din încercarea de a-şi pune viziunea în practică. Strădania aceasta de a muta un ideal privitor la lumea de dincolo în lumea de aici a fost sursa principalelor defecte ale Mişcării Legionare. Pentru legionari ecuaţia vieţii era foarte simplă: acolo unde condiţia de creştin se întâlneşte cu condiţia de român, rezultatul era unul singur – legionarul.”
Nu înţeleg seducţia „ciumei verzi” (cum o numea Caratase, Actorul interpretat de Toma Caragiu în Actorul şi sălbaticii) căreia i-au căzut pradă Noica, Nae Ionescu, Eliade, Camil Petrescu, Ion Barbu & a thin green line, dar îi înţeleg şi pe Eugen Ionescu şi pe Mihail Sebastian, şi ei victime (de cealaltă parte a baricadei) ale acelui timp „care nu a mai avut răbdare cu oamenii”. Cazul lor (şi al altora, desigur) este excepţia, „aberaţia” existentă în orice sistem şi pe care ingineria genetică a sistemelor totalitare urmăresc să o extermine. Iar mesajul lor e tulburător. Ionescu i-a găsit cea mai fericită expresie în finalul Rinocerilor: „Contre totu le monde, je me défendrai! Je suis le dernier homme, je le resterai jusqu’au bout! Je ne capitule pas!”

Forsaken

Citesc în The Ikon as Scripture and Ikons of the Last Judgement. A Scriptural and Spiritual Understanding of Orthodox Christian Ikonography (A study of the interrelationship between Divine Scripture and Orthodox Christian ikonography) de Arhiepiscopul Lazar Puhalo: „Gruen­wald's painting, (like a simi­lar one by Holbein) is exceptional in the intensity of its barbar­ism, despair and hopelessness. Apart from the gruesomeness and despair, let us look at the theology which is represented in these sectarian portrayals and we will clearly see the effects of the pagan doctrine of juridical atonement. In general, this doc­trine is based on a strained translation and peculiar interpretation of Paul's words to the Romans (3:25-27). This strange doctrine teaches that Christ suffer­ed and died to re­deem man from God's wrath and anger over our sins. It teaches that God the Father needed to have His justice, offended by man's sin, satisfied by the blood of God the Son. In actual fact, the doctrine, based on the errors of the Western neo-platonist philosopher Augustine of Hippo, and developed under the influ­ence of the medieval code of the duel, teaches that Christ died to save us from God. This morbid, passion-filled god is not the God of the Gospel. Since, following this doctrine, man depends pre­cisely upon Christ's physical suf­fering to satisfy a shamelessly sinful god, and pro­vide for his salvation, sectar­ian reli­gious art strove to make Christ suffer as much as possible. The more Christ was twisted in hope­less agony on the Cross, the more satisfied this god might be, and the more "saved" one could feel. Gruen­wald (as Holbein and others) sought to empha­size both Christ's physi­cal (as opposed to spiri­tual, moral) suffer­ing, and to emphasize his hu­manity by showing His body in a state of decay and corrup­tion etc.” Nici eu nu sunt un fan al reprezentărilor religioase apusene, nici al celor edulcorate (devenite motion pictures prin aportul unor regizori de fairy tales ca Franco Zefirelli, vezi Jesus of Nazareth) şi nici al celor „morbide”, precum tablourile lui Gruenwald (ce pornesc de la interpretarea exagerată a acelui „Father, why do you forsake me?” şi care, I dare to say, l-au inspirat pe Mel Gibson atunci când a regizat versiunea sa hardcore a Evangheliei, The Passion of the Christ). Îl înţeleg prea bine pe Dostoievski atunci când scrie că, vizitând un muzeu în timpul peregrinărilor sale occidentale, a întâlnit tabloul Răstâgnirii („exceptional in the intensity of its barbar­ism, despair and hopelessness”) pictat de artistul german şi a declarat că a fost cât pe ce să-şi piardă credinţa de tot. Dar cruciada arhiepiscopului Puhalo este o floare rară în „grădina bisericii răsăritene”. Pledoaria sa pentru icoane pictate după canon (respectând astfel mesajul scriptural şi doctrina Bisericii) e oarecum singulară, căci dacă gustul pentru reprezentări religioase a la Gruen­wald nu a s-a dezvoltat încă (deşi românii pravoslavnici au fost vrăjiţi de filmul lui Gibson atunci când a apărut) în ţărişoara noastră şi în celelalte ţări unde mai dăinuie parfumul Ortodoxiei maximul de rating îl atinge nu iconografia canonică (interpretată renascentist ca fiind prea puţin omenească, prea solemnă, prea rigidă), ci reprezentările zaharisite (naturaliste, „umane”, “realiste” şi – spun teologii - eretice) de tip fairy tale şi/sau kitsch, greu de scos din mentarul poporulul evlavios (mireni şi cler deopotrivă), care asta vrea, asta cere şi asta acceptă să vadă. La asta – mărturie stau (cu foarte puţine excepţii) bisericile Ortodoxe din ţară, şi nu numai - se închină. Poate şi pentru că asta i se oferă (de către cei care poartă de grijă bisericilor) la greu. E soluţia ideală pentru a manipula masele gregare de worshipers. Pentru că un cadru ecleziastic adecvat (străin de kitschuri şi de zorzoane pestriţe) formează un alt public; un public mai pretenţios, care pretinde (şi caută) autenticitate, nu surogate.

A fost odată 1978

Fiind într-o vizită am aflat, de la o emisiune de ştiri, că Nicolae Opriţescu – regizor român stabilit în Franţa în anii 80 – a depus recent o plângere împotriva statului român, aducând ca argument o mini-arhivă: documente scrise şi audio ce demonstrează că a fost urmărit de Securitate înainte de 1989 etc. Drept urmare, prin avocatul pe care şi l-a agajat (şi care a apărut la TV), pretinde despăgubiri fabuloase de la statul român. Îmi amintesc destul de vag de acest regizor - azi mare justiţiar - ce a realizat în România comunsită doar două filme: Vis de ianuarie (în 1978, unde avea să debuteze nimeni altul decât, astăzi, star-ul de film Marcel Iureş, o poveste despre compozitorul Franz Liszt pe fundalul evenimentelor din 1848) şi Sezonul pescăruşilor (realizat în 1982, însă difuzat abia după 1989, deoarece vorbea despre furtul de inteligenţă în domeniul...chimiei şi bătea la ochi, pentru că persoana de la faimosul „birou 2” ajunsese prin aceleaşi mijloace „doctor inginer, savant de renume mondial”. No comment) – un film cam fără vlagă, însă cu câteva prezenţe actoriceşti (pentru mine) memorabile: Dan Condurache, Carmen Galin, Ana Ciontea, Gina Patrichi, Dorel Vişan. Destul de vag îmi amintesc şi de Manipularea (2000) – o co-producţie româno-franceză ce se vrea o privire asupra evenimentelor din decembrie 1989 din perspectiva anilor 90.
O altă vizită (la socrii) mi-a pricinuit o experienţă cvasi-nostalgică, de tip proustian. Tot din 1978 este şi filmul Din nou împreună cu care m-am reîntâlnit seara târziu. L-am văzut cu vreo 31 de ani în urmă împreună cu Domniţa (may she rest in peace), pe atunci fiind Pygmalioana mea în materie de film. Sus-numitul film e de o imbecilitate specifică anilor de îndoctrinare comunistă, de falsificare a realităţii (în aces caz, rurale) după canoanele „realismului socialist”. Ceea ce rămâne şi – culmea! – continuă să mă emoţioneze la el (pentru că în aceeaşi seară am privit câteva imagini şi din filmul difuzat anterior: Răzbunarea haiducilor – producţie 1967 – care, asemenea tuturor filmelor româneşti de aventuri, nu mă mai prinde şi deci nu am slăbiciuni pentru el) este imaginea, culorile şi senzaţia de lumină pe care-o răspândesc mai toate scenele. Astfel, datorită operatorului de excepţie care a fost Anghel Deca (Imposibila iubire, Umbrele soarelui), o cantină sătească, un birou de preşedinte de CAP, un ogor sau o casă de la ţară devin background pentru compoziţiile plastice bine concepute şi orchestrate de virtuozitatea directorului de imagine (şi nu a celui căruia îi este tipărit numele pe afiş cu litere bombate: ex-operatorul regizor – dar fără viziune regizorală - George Cornea). Mai este apoi muzica (pe care niciodată n-am uitat-o) Corneliei Tăutu şi o parte din distribuţie (Vladimir Găitan, Ilarion Ciobanu, Mircea Diaconu, Octavian Cotescu, Draga Olteanu, Rodica Negrea – cu toţii încercând să depăşească, prin ironie, replicile stridente, „de lemn”, pe care sunt puşi să le rostească).

Ca-n filme

Citind despre studenţia lui Constantin Noica (în Noica şi mişcarea legionară de Sorin Lavric) dau peste numele actriţei – azi uitată - Mimi Enăceanu, contemporană cu Noica. Am văzut-o într-un singur rol memorabil: străbunica din Alo, aterizează...străbunica! (1981) - block buster local care, mărturisesc, mă înduioşează de fiecare dată atunci când îl revăd. Poate fiindcă, printr-o ciudată vrăjire (printre magicians: compozitorul Florin Bogardo şi trio-ul format din Sebastian Papaiani, Adela Mărculescu şi Adina Popescu), îi trec cu vederea şi regia debilă (Nicolae Corjos, pe care-l asociez cu un singur film ce îşi păstrează încă prospeţimea – dar tot datorită interpreţilor, imaginii lui Doru Mitran şi muzicii lui Florin Bogardo: Declaraţie de dragoste) şi umorul de tip revuistic, pentru care nu am nicio afinitate. De fapt, ceea ce mă atrage la acest fairy tale (ca-n filme, nu ca-n viaţă) este îndelunga răbdare a Julietei (Mărculescu) – o femeie obişnuită, cu trei copii de crescut, servici, sacoşe de cărat, daily housework, un soţ – Romeo (Papaiani) - ademenit de o gazelă blondă (Popescu) şi, ca bonus, o soacră (ca-n viaţă, nu ca-n filme) ce locuieşte la aceeaşi scară de bloc, cu vreo două etaje mai jos. Dar vine (tocmai de la Baia Mare) nu chiar călare pe mătură, ci cu avionul - străbunica. Mai în glumă, mai în serios, găseşte leac ad-hoc la aranjatul divorţ cauzat de pretinsa nepotrivire de caracter a soţilor: cu un fierăstrău e gata să taie-n două bunurile familiei (masă, frigider, covor etc.). „Dar fata? – zice ea. Cu fata ce faceţi? Cu băieţii se rezolvă: ia câte unul fiecare. Dar fata, o tăiem şi pe ea?” Sigur, ca-n filme, nimic şi nimeni nu ajunge sub ghilotina lamei de fierestrău. Şi asta pentru că planul străbunicii (următor amânării repetate a pronunţării sentinţei) reuşeşte. Inventează o stratagemă cu care merge la sigur: plăteşte un cabotin (Nicu Constantin) să dea telefon acasă (unde soţii în curs de divorţ stau de o parte şi de alta a unui paravan), pe motiv că unul dintre copii a fost grav accidentat. Părinţii dau fuga la maşină (o Dacie 1300, of course) şi ajung într-un suflet la locul unde au fost chemaţi de „un binevoitor”, pentru a-şi regăsi copiii teferi şi nevătămaţi în jurul simpaticei (şi victorioasei) străbunici. Soţii se întorc apoi acasă (în aceeaşi Dacie, singuri, însă tot într-un suflet – de data asta restaurat, vindecat de genele lungi ale gazelei) şi serbează împăcarea. Ruşinea craiului (ce rupe legătura extraconjugală cu blonda plină de nuri) este bine primtă de soţia credincioasă, răbdătoare şi înţeleaptă. All’s well that ends well. Nişte litere răzleţe de pe ecran se înlănţuie şi vestesc apoteotic: SFÂRŞIT FERICIT. Mai departe, fiecare cu steaua sa.

Suburbia

Ce v-aţi propus pe anul acesta, domn’ profesor? – mă întreabă un elev de 16 ani. Să învăţ, i-am răspuns, să am mai multă răbdare: cu mine în primul rând, cu cei dragi şi apropiaţi, cu cei mai puţin dragi etc. Şi nu cred c-am greşit. Stuparul elevilor mei – tineri şi neliniştiţi – e un permanent factor de stres şi trebuie să-l am mereu sub control.
Ieri m-am avântat, pripit, într-o conversaţie sortită să se termine en cul de sac (sau în coadă de peşte), gen: one man’s meat is another man’s poison. Comentam cu un amic un articol intitulat „The Cult of Celebrity”, al cărui ultim paragraf conţine această idee: „Perhaps we should be more aware of the viciousness of voyeurism and the myths we too readily absorb.” Brusc mi-am amintit de filmul de scurt-metraj al lui Mungiu (probabil cea mai intensă bucurie cinematografică românească a mea, post-1989), Zapping, şi l-am inclus în discuţie ca exemplu sugestiv pentru ceea ce înseamnă voyeurism. Amicul meu ripostează, invocând decorul respingător, mult prea neorealist-mizerabilist (totul e vraişte şi aduce a mahala) şi tipologia personajelor (surprinse la neglijeu, în izmene şi maieu, îngrămădite într-o amărâtă de garsonieră, străbătută de o sfoară pe care stau la uscat alte izmene, chiloţi etc.). Mă simt dator să spun că accentul acestui filmuleţ cade nu pe mahala, pe mizeria umană, ci – în ochii mei, cel puţin – pe importanţa re-umanizării, prin întoarcerea la „cea mai frumoasă şi mai de preţ zăbavă: cetitul cărţilor" (Miron Costin) în spiritul învăţăturii restauratoare din Pateric: „Nu lăsa ochii tăi să vadă deşertăciuni, că slobozenia omoară sufletul” – deprindere uitată, în era lui homo videns. Întrebarea care se pune, vizavi de un asemenea afront la „estetica urâtului”, este: au personajele din suburbia dreptul de a fi incluse într-o operă (literară, plastică, cinematografică etc.) sau faptul că aparţin zonelor suburbane, de mahala le compromite definitiv, astfel că nu mai pot fi demne de a fi luate în seamă de artişti. Oportunitatea unei asemenea întrebări mi se pare însă (cel puţin) îndoielnică într-o Românie devastată de kitsch, de mahala, de forme pestriţe, de borhot, o Românie ce-şi are, până la urmă, vedetele pe care le merită. (Sigur, nu e vorba de acea „Românie profundă” care – afirmă cei care vorbesc patetic despre „neam”, despre „credinţa omului simplu” - doineşte, jeleşte şi învinge.) Dar – aici i-aici – perlele pe care se cuvine a le căuta sunt ale Frumosului, ale Poeziei, nu ale borhotului. Pe acelea se cade a le desluşi, chiar şi-ntr-o montare mizerabilist-neorealistă (însă plină de semnificaţii), aşa cum e Zapping.

In between

Primesc de la AK un link spre un recent articol scris de Andrei Pleşu pentru ziarul Adevărul: „Două feluri de necredinţă”. Rândurile sale pledează pentru înscrierea benignă a oamenilor „în alt ritm al timpului, altfel decât în fiecare duminică sau la câte o onomastică”. Ilustrul filosof mai surprinde, în articolul său, două extreme comportamentale „cu adevărat reprobabile” în raport cu sacrul, aşa cum se regăseşte el în Tradiţia Bisericii.
Pe de o parte, zice Pleşu, s-ar situa cei - tineri sau maturi, atei militanţi - programatic „deştepţi”, „moderni”, „cu picioarele pe pământ”animaţi de o ireligiozitate totală, „purtată cu panaş, alergică la orice menţiune a sacrului, mereu dispusă să polemizeze, să batjocorească, să stigmatizeze”. Cei care „nu se lasă prostiţi de babe demodate şi intelectuali reacţionari” şi care „ştiu cum stă treaba, pentru că n-au întrebări, iar când le au, ele nu sunt decât pretextul unor răspunsuri gata-făcute”. Pentru aceştia, religia e „un capitol închis (când, de fapt, nu l-au deschis niciodată, fie şi din pură curiozitate sau dintr-un minim scrupul intelectual), un atavism pernicios, un moft. În radicalitatea lor, inşii cu pricina sunt mereu vigilenţi: luptă! Luptă cu trecutul, cu prejudecăţile, cu icoanele, cu preoţii, cu cei care se roagă sau îşi fac cruce, cu introducerea religiei în şcoli, cu kipa evreiască şi cu baticul musulman, cu inchiziţia, cu imperialismul misionar, cu fundamentaliştii, cu bisericoşii etc. Apostoli sângeroşi ai „toleranţei”, mistici ai ştiinţei, soldaţi emotivi ai raţiunii şi ai „luminilor”, ei se cred oamenii mileniului următor, deşi abia dacă au depăşit franjurile secolului al optsprezecelea”.
Ceilalţi („a doua specie care mă indispune”) se situează la polul opus. Sunt cei al căror purtător de cuvânt este, mai recent, unul ca Dan Puric: „Apare, din când în când, la televizor şi vorbeşte patetic despre „neam”, despre „credinţa omului simplu” şi despre Iisus Hristos. Mă frapează, de fiecare dată, subtonul de impostură, falsul acestui tip de discurs, semidoctismul lui, încântat să manipuleze grandilocvent cele mai obosite locuri comune ale retoricii naţionale: noi care am suferit, noi pe care „ei” vor să ne distrugă, noi care suntem creştini de două mii de ani, noi care nu ne dăm bătuţi, noi care doinim, jelim şi învingem, noi. Totul asezonat cu câteva citate prost asimilate şi cu un fel de sfătoşenie şugubeaţă, pastişând, fără har, stilul Petre Ţuţea. Fiinţa fragedă a credinţei, umbra discretă a smereniei lipsesc cu desăvârşire din acest tip de vorbire. Vorbitorul nu „crede”. Ştie. Se ascultă pe sine cu plăcere, se pune în scenă, ridică mereu în sus un deget pedagogic, e ales de îngeri să ne dea curaj şi înţelepciune.”
Asta e, maestre. Printre cei „cu picioarele pe pământ” şi cei cu „capul în nori” trebuie să ne aşezăm cumva şi noi, cei care ne încăpăţânăm să căutăm dreapta socotinţă şi ne apărăm de înşelare, sminteli şi ideologii (de dreapta sau de stânga) „fiinţa fragedă a credinţei”.

My Cinemateque (English)

· Meandre / Meanders (1967, Mircea Saucan)

· Stalker (II) (1979, Andrei Tarkovski)

· Stalker (I) (1979, Andrei Tarkovski)

My Cinemateque (RO)

FILM REVIEWS:

· 8 1/2 (1963, Federico Fellini)

· 100 lei (1973, Mircea Saucan)

· 4 luni, 3 saptamani si 2 zile (2007, Cristian Mungiu)

· A bout de souffle / Cu sufletul la gura (1959, Jean-Luc Godard)

· A Little Romance (1979, George Roy Hill)

· All That Jazz (1979, Bob Fosse)

• Amarcord (1973, Federico Fellini)

· Amintiri din "Epoca de Aur" (Ep. 1: Tovarasi, frumoasa e viata!) (2009, prod. Cristian Mungiu)

· Andrei Rubliov (1967, Andrei Tarkovski)

· Ardelenii (1978-1981, Dan Pita, Mircea Veroiu)

· Bobby Deerfield (1977, Sydney Pollack)

• Broken Blossoms (1919, David Wark Griffith)

• Capcana (2009, Leontina Vatamanu & Ion Terguta)

• Chelovek s kinoapparatom (1929, Dziga Vertov)

• Chudo (2009, Alexandr Proshkin)

• Citizen Kane (1941, Orson Welles)

• Concurs (1982, Dan Pita)

· Concurs (1982, Dan Pita)

• Czelovek z marmuru (1977, Andrej Wajda)

• Dancer in the Dark (2000, Lars von Trier)

· Deconstructing Harry / Viata lui Harry (1997, Woody Allen)

• Der Letzte Mann (1924, Friedrich Murnau)

• Disney's A Christmas Carol (2009, Robert Zemeckis)

• Doua lozuri (1957, Jean Georgescu, Gheorghe Naghi, Aurel Miheles)

· Dreptate in lanturi (1984, Dan Pita)

· E pericoloso sporgersi / Duminici cu bilet de voie (1994, Nae Caranfil)

· Faleze de nisip (1983, Dan Pita)

· Fii cu ochii pe fericire (1999, Alexandru Maftei)

· Get Out (2009, Charlotte Boisson, Julien Fourvel, Pascal Han-Kwan, Tristan Reinarz, Fanny Roche)

· Giulietta degli spiritti (1965, Federico Fellini)

• Greed (1922, Eric von Stroheim)

· Home (2009, Yann Arthus-Bertrand)

· Il Vangelo secondo Matteo / Evanghelia dupa Matei (1964, Pier Paolo Pasolini)

· Imposibila iubire (1984, Constantin Vaeni)

• Intolerance (1916, David Wark Griffith)

• It Happened One Night (1934, Frank Capra)

· Ivanovo detstvo / Copilaria lui Ivan (1962, Andrei Tarkovski)

• Jacob’s Ladder (1990, Adrian Lyne)

· Jesus de Montreal (1989, Denis Arcand)

· Katok i skripka / Compresorul si vioara (1960, Andrei Tarkovski)

· Kolja (1996, Jan Sverak)

· La battaglia di Algeri / Batalia pentru Alger (1966, Gillo Pontecorvo)

· La lengua de las mariposas / Lectia despre fluture (1999, Jose Luis Cuerda)

• La passion de Jean d’Arc (1928, Carl Dreyer)

• L’Avventura (1960, Michelangelo Antonioni)

· Le journal d'un cure de campagne / Jurnalul unui preot de tara (1951, Robert Bresson)

· Lepa sela, lepa gore / Pretty Village, Pretty Flame (Srdjan Dragoevic, 1996)

· Les Choristes (2004, Cristophe Barratier)

· Les parapluies de Cherbourg / Umbrelele din Cherbourg (1964, Jaques Demi)

· Ma-ma (1977, Elisabeta Bostan)

· Ma nuit chez Maud (1969, Eric Rohmer)

· Marshall / Fantoma Maresalului Tito (1999, Vinko Bresan)

· Meandre (1967, Mircea Saucan)

· Medalia de onoare (2009, Calin Peter Netzer)

· Memorias del subdesarrollo / Amintiri despre subdezvoltare (1968, Thomas Alea)

• Nanook of the North (1922, Robert Flaherty)

· Nattvardsgasterna / Lumina de iarna (1962, Igmar Bergman)

· Natural Born Killers / Nascuti asasini (1994, Oliver Stone)

· Nazarin (1959, Louis Bunuel)

· Nostalghia (1983, Andrei Tarkovski)

• Nunta de piatră (1972, Dan Piţa & Mircea Veroiu)

• O lacrimă de fată (1980, Iosif Demian)

· Oedipus Wrecks (1989, Woody Allen)

· Offret / Sacrificiul (1986, Andrei Tarkovski)

• Okuribito / Departures (2008, Yojiro Takita)

• On Golden Pond (1981, Mark Rydell)

· Ostrov / Insula (2006, Pavel Lunghin)

· Pas in doi (1985, Dan Pita)

· Pi (1998, Darren Aronofsky)

· Point, The (1971, Fred Wolf)

· Poliţist, adjectiv (2009, Corneliu Porumboiu)

• Pridel Angela (2008, Nikolai Dreyden)

· Que Viva Mexico! (1932, Serghei Eisenstein)

· Rang-e khoda / Culoarea paradisului (1999, Majid Majidi)

• Ratacire (1978, Al Tatos)

· Religulous (2008, Larry Charles)

· Requiem for a Dream (2000, Darren Aronofsky)

• Secretul armei secrete (1989, Alexandru Tatos)

• Sfârşitul nopţii (1983, Mircea Veroiu)

· Shichinin No Samurai / Cei 7 samurai (1954, Akira Kurosawa)

• Simon del Desierto (1965, Louis Bunuel)

· Singuratatea florilor (1976, Mihai Constantinescu)

· Skrivanci na niti / Ciocarlii pe sarma (1969, Jiri Menzel)

· Solyaris (1972, Andrei Tarkovski)

· Stalker / Calauza (I) (1979, Andrei Tarkovski)

· Stalker / Calauza (II) (1979, Andrei Tarkovski)

· Sunrise / Aurora (1927, Friedrich Murnau)

· Taking Off / Desprinderea (1969, Milos Forman)

• The Birth of A Nation (1915, David Wark Griffith)

· The Crowd / Multimea (1928, King Vidor)

· The Duellists / Duelistii (Ridley Scott, 1977)

• The Pilgrim (1923, Charles Chaplin)

· The Player / Jocuri de culise (Robert Altman, 1992)

• The Soviet Story (Edvins Snore, 2008)

• Tierra sin pan (1933, Louis Bunuel)

· Tini zabutykh predkiv / Umbrele stramosilor uitati (1964, Serghei Paradjanov)

· Tokyo Monogatari / Poveste din Tokyo (1953, Yasujiro Ozu)

· Ugetsu Monogatari / Povestirile lunii palide dupa ploaie (1953, Kenji Mizoguchi)

• Viridiana (1960, Louis Bunuel)

• Vogzal dlia dvoih / Gara pentru doi (1982, Eldar Riazanov)

· Vredens Dag / Dies Irae (1943, Carl Dreyer)

• Weekend cu mama (2009, Stere Gulea)

• What is that? (2007, Constantin Pilavios)

· Zapping (2000, Cristian Mungiu)

· Zerkalo / Oglinda (1974, Andrei Tarkovski)

FILM ESSAYS:

Pe scurt despre filiatia dostoievskiana a filmelor lui Andrei Tarkovski

De la Sfânta Treime a lui Rubliov, la treimea lui Tarkovski

Andrei Tarkovski despre filmul de arta ca hieroglifa a adevarului absolut

O binevenita privire bonoma asupra vietii - Politist, adjectiv

Real sau/si fantastic - Avatar

Film si metanoie

Forever Beauty - Antichrist

Alexandru Paleologu despre CALAUZA tarkovskiana

Bookmarks&RO.soundtracks

Constantin Noica - Zorba, o melodrama & Mickey Mouse

Nicolae Steinhardt -Monahul cinefil

DocumFest Timisoara 2009: ziua 1, ziua 2, ziua 3

Cinemateca STUDIO Timisoara (1993-1996)

Cele mai bune 100 de filme (top Contemporanul 1985)

90 regizori (top Contemporanul 1986)

My Christmas Carols

· Colo-n campul inverzit (Corul Madrigal)

· Corinda (STEPAN PROJECT)

· Doamne, Iisuse Hristoase (Corul Madrigal)

· Dom'-dom' sa-naltam (Corul Madrigal)

· Medley Carols (Corul Madrigal)

· Praznic luminos (Corul Madrigal)

· Sculati, boieri mari (Dida Dragan)

· Steaua sus rasare (Corul Madrigal)

· Sus in deal la Viflaiem (STEPAN PROJECT feat. George Popovici)

· Tanarul Crai (Dida Dragan)

· Velerim si Veler Doamne (Corul Madrigal)

Întrebare, întrebare

De la librăria mănăstirii Lupşa ne-am cumpărat, între altele, o carte ce mi-a atras atenţia încă de când a apărut: Noica şi mişcarea legionară de Sorin Lavric. Despre legionari, trebuie să recunosc, am primit informaţii mai ales măsluite, în perioada ante-1989, dar şi după aceea. Aş vrea, totuşi, să înţeleg faptele de atunci, nu părerile – mai mult sau mai puţin exaltate - despre acele fapte ale uneia sau alteia dintre părţi. În acest sens, cartea lui Sorin Lavric îmi pare meritorie, de vreme ce îşi propune să încerce – fără prejudecăţi şi fără poliţe secrete de plătit – „să dea răspuns unei probleme căreia nimeni până acum nu i-a putut găsi o lămurire potrivită”. Nu o dată m-am întrebat cum ar arăta acea „Românie ca soarele de pe cer”, însă n-am mers cu gândul prea departe – imaginaţia mea în această privinţă este, mărturisesc, limitată. Am prins în schimb aproape două decenii „de împliniri măreţe” (anii 70 şi 80) ale unei alte ideologii. Şi, cum bine observa un simpatic elev de clasa a XII-a (cel care a venit, primul, în seara când am prezentat la UVT Concurs şi s-a contarzis cu câteva ASCOR-iste evlavioase care au cârcotit la adresa filmului) pe care m-am bucurat să-l revăd azi, la Liturghia de la Poliţie, oamenii sunt dependenţi de o ideologie şi pierd din vedere că mesajul creştin se adresează persoanei. Dacă nu mai e la modă ideologia roşie, e bună şi ailaltă. După ultima proiecţie de la UVT (cu Umbrele strămoşilor uitaţi) o doamnă pisăloagă ce confunda mereu sala de conferinţe şi îndoctrinare cu sala de cinematecă îşi dădea răstit cu părerea că e nevoie de un preot ca să „explice filmele, să înveţe spectatorii să le înţeleagă” etc. Comunismul, ca ideologie de stat a apus, dar – iată - nevoia de activist, de guru, de tătuci e încă vie. Dintru început mărturisesc că nu aş putea face parte dintr-o legiune (dintr-o grupare politică) guvernată de principiul „Să vină în aceste rânduri cel care crede nelimitat. Să rămână în afară cel care are îndoieli.” Activismul – de orice tip – l-am privit întotdeauna cu mari rezerve.
Reascult, cu Theodor un cântec de Florin Bogardo (feat Stela Enache, pe versuri de Saşa Georgescu) al cărui mesaj se apropie foarte tare de starea de circumspecţie şi căutare - singura în care mă simt cu adevărat în largul meu, Întrebare, întrebare:

de ce, de ce, de ce

de ce, de ce, de ce

de ce, de ce şi de ce?

întrebare, întrebare...

întrebarea moarte n-are

deci, ca-n vechea zicătoare, da

toată viaţa ai întreba

pentru ce-i verde poiana?

cine e fata morgana?

pentru ce-i sub pleoape geana?

şi vine noaptea după zi?

de ce, de ce, de ce

de ce, de ce, de ce

de ce, de ce şi de ce?

pentru ce de-o vreme-ncoace

îmi simt inima pe ace?

şi de ce atâta-mi place când

îmi spui că mă porţi în gând?

întrebare, întrebare

pe a gândului cărare

mă-nsoţeşti chinuitoare, dar

de n-ai fi, cât mi-ai lipsi

de ce, de ce, de ce

de ce, de ce, de ce

de ce, de ce şi de ce?

Orienteering

Într-una din zilele trecute zappam canalele TV şi am dat peste serialul Toate pânzele sus! – tot mai childish, mai fără nerv la fiecare nouă reîntâlnire cu el. Totuşi, o scurtă scenă mi-a atras atenţia pentru jocul ei secund: bucătarul turc (Izmail - Jean Constantin) e la cârmă, într-o noapte, iar piratul deghizat în călugăr (Spânul – Colea Răutu) profită de credulitate lui şi, în timp ce turcul îi arată cum funcţionează cârma, vicleanul Spân strecoară pe nevăzute un pumnal în cutia de lângă busolă. Rezultatul: corabia „Speranţa” îşi pierde direcţia şi rătăceşte pe mare. Continuarea aventurilor din film nu mă interesează. Altceva însă voiam să arăt: anume că şi sufletul omului poate fi „deviat”, „smintit”, „încremenit”, „virusat”, „înstrăinat” (de sine) de atâtea şi atâtea pricini viclene. O întâlnire nefastă, o anume raportare (pătimaşă, neghioabă) la imediata realitate ne face cu turcu’ acela frate. Unde până în acel ceas rău stam la cârmă cu credincioşie şi cu trezvie, deodată ne-am lăsaţi – pentru o clipă doar - furaţi de peisaj, destul cât să ne rătăcim, să ne abatem de la drum. Sigur, ceea ce contează, atunci când veghea ne-a fost tulburată, e descotorosirea de pumnalul buclucaş care ne-a magnetizat busola şi reorientarea (reaşezarea, reabilitarea) noastră. Nicolae Steinhardt (scriind despre Concurs-ul lui Dan Piţa, din 1982) avea dreptate: „Orientare. Cuvânt discreditat prin nediscriminatorie şi abuzivă folosire. Totuşi cuvânt esenţial, deoarece aceasta chiar este înţelepciunea vieţii (şi rostul ei): a şti să te orientezi cât mai judicios spre a nu ţi-o risipi şi a nu pierde putinţa (şi prilejul, unic) să te izbăveşti din toate primejdiile şi capcanele ei. Busola! A nu o rătăci (...) simbol al vremelnicei noastre curse prin timp.”

În aceeşi zi, dar seara, am revăzut (alături de Pildit) Dreptate în lanţuri – exerciţiu de virtuozitate stilistică (imagine, muzică & coloană sonoră, interpretare actoricească – toate servind o interesantă viziune regizorală), replică inteligentă (şi singulară în cinematografia românească) la filmele cu haiduci şi la istoricele filme istorice, ce mizează pe senzaţional, pe scene „tari” cu bătăi şi împuşcături, pe giumbuşlucurile revuistice ale unor actori populari, pe situaţii ce frizează un naţionalism deşănţat, pompieristic.