One man's meat...

...is another man's poison

Felicia, asistată de Tatiana şi de Raluca, ne-a pregătit nu mai puţin de opt feluri delicioase de mâncare vegetariană exotică pentru agapa organizată la trei zile după ce „al optulea an” s-a unit cu Theodor. Îmi amintesc de începutul aventurii mele prin străinătăţuri, de mofturile pe care le făceam la – de exemplu – brânza Stilton (cu mucegai), la unele condimente (Oregano), la tulpina de ţelină folosită împreună cu felurite sosuri etc. Treptat am deprins – nu foarte uşor, însă – noile gusturi şi de atunci am început să-mi lărgesc „orizontul gastronomic”. De fapt, nu e nevoie să mergi până în India cea încifrată (sau în Mexic, sau în Thailanda) ca să te bucuri sau să strâmbi din nas la arome şi gusturi cu care n-ai fost obişnuit până atunci. În chiar perimetrul aceleiaşi ţări se găteşte, vai, atât de variat: poţi împărtăşi sau nu diversitatea culinară din patria ta, bucătăria altora care - fără să aibă aceleaşi gusturi şi preferinţe gastronomice - sunt, totuşi, de acelaşi neam cu tine. Theodor, spre deosebire de mine, are şansa de a degusta mâncăruri asiatice sau sud-americane la o vârstă la care meniul meu preferat, servit cu religiozitate de trei ori pe zi, era … cacao cu lapte.

Ieri am renunţat la o groază de LP-uri de vinil. Şi încă mai am. Le-am dat unui meloman care se pricepe, poate mai bine, să le folosească şi să le valorifice. Într-un fel, m-am despărţit de o parte din mine, căci am pus mult suflet în discoteca pe care am agonisit-o vreme de 15 ani. Azi, Csobi i-a adus lui Theodor un fluier, cu tot cu manual şi cu un CD. Urmează s­ă-l alfabetizăm, noi, înainte de a reveni. Ne-a arătat cum se produc sunetele din gama do major. Iar Claudiu m-a întrebat ce cred despre eventualele (iminentele?) concedieri din învăţământul românesc. Asta în condiţiile în care, spune el, e nevoie de profesori… Habar n-am ce va fi. Dar ceva cred că trebuie să se schimbe. Oricum, ei, elevii, sunt cei mai nevinovaţi. Şi ei, mai mult decât alţii, vor trage ponoasele de pe urma debandadei generale care a cuprins întreg sistemul educaţional. Nu e imposibil ca aceşti tineri să recupereze după aceea tot ceea ce nu au deprins în şcoala primară/gimnaziu/liceu, dar uşor nu e. Eu, mărturisesc, am avut noroc. Deşi „o mână îmbătrânită azi de soarta mea” (vorba lui Blaga) m-a crescut de mic să caut şi să cultiv „frumosul şi adevărul”, m-am poticnit – până în adolescenţă – de iluzia imaginii (cinematografice) şi nu am descoperit (decât destul de târziu: la începutul liceului) plăcerea lecturii. În niciun caz nu m-au ajutat orele care, teoretic, erau cel mai îndreptăţite să mă formeze în acest sens: cele de limba şi literatura română. Dar am recuperat, pe cât am putut, după ce l-am întâlnit pe Inginer. El nu mai e printre cei vii, însă dorul de el e nestins. Asta rămânem – dacă e să rămânem în vreun fel: umbre sau lumini ce tulbură sau bucură urmaşii (după trup sau spirituali/duhovniceşti). Nu în ultimul rând, trebuie să recunosc: am avut şi norocul unor vremuri mai puţin…înnebunitoare. Delirul mediatic (chiar sub forma cultului personalităţii) şi derizoriul de tip tabloid parcă nu au paralizat întreaga societate de atunci, în anii 70-80. Alte vremuri, alte ritmuri. Atunci mi se păreau sinistre, acum mi se par – prin comparaţie cu babilonia de azi – mai … umane. Dar, viaţa merge înainte şi cheia trecutului şi a viitorului este în prezent…