Religie & civilizaţie

Cineva de peste ocean (unul dintre românii adoptaţi de „lumea nouă”), îmi mărturiseşte – în limba engleză - că se află într-o dispută cu un profesor universitar de la Harvard, care încearcă să demonstreze frumuseţea artei catolice şi urâţenia artei ortodoxe (adică icoanele, îmi închipui). Totul în numele ideii că Vestul este mult superior Estului, datorită acestei perspective estetice asupra vieţii. Apoi îmi cere un sfat: ce idei, sugestii sau cărţi îi recomand pentru a-l putea combate pe profesorul respectiv?

Îi răspund, pentru început, tot în engleză, încercând să-i atrag atenţia că nu poate fi vorba de nicio demonstraţie în sens contrar celor afirmate de persoana aceea. Frumuseţea Ortodoxiei – a icoanelor şi a artei ortodoxe în general (care sunt, nu-i aşa, parte din viaţa liturgică a Bisericii, nu simple „obiecte” şi „artefacte” expuse în galerii şi expoziţii) poate seduce privitorul, dar nu-l poate convinge. Mai ales atunci când are o idee fixă cu arta Renaşterii. Nici Hristos n-a reuşit să facă pe nimeni să-L iubească prin argumente logice. E, am adăugat, ca şi cum ai dori să impui cuiva să renunţe la admiraţia pentru Patimile lui Hristos de Mel Gibson, pentru a îndrăgi Andrei Rubliov de Tarkovski. Numai Duhul poate face aşa ceva. El Singur ne poate „convinge”, învăţa, călăuzi. Dacă Îi îngăduim. I-am recomandat apoi câteva cărţi despre icoane de Uspenski, Florenski, Quenot sau Lazăr Puhalo. La final am spus: Să ne ierte Dumnezeu pe toţi pentru mândria noastră.

Vine, ca un fulger, replica amicului meu, tocmai din „pământul făgăduinţei” unde „numai cerul este limita”: Şi cum rămâne atunci cu relaţia dintre religie şi civilizaţie (căci, se ştie, cele mai dezvoltate ţări nu sunt ortodoxe, de ex. SUA sau Europa de Vest)?

Atunci mă hotărăsc să renunţ la engleză şi îndrăznesc a începe cu o mustrare: Amice, chiar nu vrei să mai scrii nimic în limba română? Mie îmi face plăcere să conversez şi în engleză (doar asta mi-e meseria, nu mă deranjează), dar întrebam şi eu… După care îmi arăt nedumerirea: Referitor la întrebarea ta nici nu ştiu ce să mai spun, ghicesc în ea – sper să mă înşel, totuşi - atâta stereotipie...Ce vrei să spui şi cui faci apologia? Oare nu ştii că nu e vorba despre religie (ci despre un mod de viaţă – a way of life) în cazul lui Hristos? Măcar via Mircea Eliade, dacă nu din Tradiţia Bisericii – pe care, nu-i aşa, ne nevoim a o trăi, nicidecum a o „consulta” în săli de lectură ale bibliotecilor din „ţările civilizate” sau nu...Pe de altă parte, ce anume te face să crezi că Estul „înapoiat” (din care face parte şi România) şi „necivilizat” e neapărat – la nivel de asumare conştientă - Ortodox? Amândoi ştim că nu e (sau e, la nivelul formelor fără fond). Sau că, ne(mai)fiind Ortodox (ci ajuns Papist, Protestant, NeoProtestant, Nihilist, Raţionalist, Musulman, Budhist, Ateu etc.) Vestul e numaidecât desăvârşit, izbăvit, la loc „sigur”? E o discuţie mult prea serioasă şi prea profundă pentru a o creiona măcar printr-o fereastră de facebook, nu crezi? …Acum, sincer, şi eu mi-am pus problema pe care o aduci tu în discuţie. Atâta doar că nu am simţit niciodată nevoia să mă „despovărez” (precum de o râie sau o ciumă blestemată) de moştenirea creştinătăţii răsăritene, aia care – din perspectiva „emancipată”, „civilizată”, pare condamnată la veşnică „înapoiere”, la „barbarie” etc. Răspunsul, cred, îl aflăm (dacă dorim cu adevărat un răspuns sincer) în Tainele Bisericii, în trăirea lor. În smerenie şi dobândirea dreptei socotinţe. Şi încă ceva: cândva, once upon a time, ai văzut nişte filme ale unuia pe nume Andrei Tarkovski. Sau ale altora, pe nume Paradjanov, sau Abuladze, sau – de la noi – un Victor Iliu (La Moara cu noroc), Liviu Ciulei (Pădurea spânzuraţilor) ori Dan Piţa (Nunta de piatră, Duhul aurului, Concurs) şi încă alţii. Posibile răspunsuri – dacă amnezia (voluntară ori ba) nu e cronicizată - găseşti din belşug şi în operele lor.

Iartă-Ţi, Doamne, fiii rătăcitori!

P.S. Dincolo de argumentele mele, fondate sau nu, întrebarea persistă şi, mai cu seamă pentru cei care privesc Biserica oarecum din afara ogrăzii ei, lucrurile se văd astfel: în alb („civilizatul” Apus) – negru („înapoiatul” Răsărit). Pentru cei care am rămas aici, în locul unde timpul pare oprit şi nu se întâmplă nimic, nu ar trebui să se pună problema respingerii tehnicii şi tehnologiilor (sau mărturiilor culturale, duhovniceşti) din „luminatul” Apus. E mai degrabă nevoie de activarea unei calităţi pe care preferăm adesea să o lăsăm în adormire: discernământul. Avem mare nevoie să deprindem a-l folosi. Că altminteri ne transformăm într-un popor de habotnici ori de netrebnici devoratori de pop-corn şi Coca-Cola, de filme-conservă americane, de telenovele şi televizor, de jocuri pe calculator şi lista poate continua. Există – şi asta contează – o fibră în intimitatea sufletului nostru pe care NIMENI nu o poate sluţi. Pe ea se cuvine să o păstrăm neatinsă de o ideologie sau alta, de o toană sau alta. Este „sfânta sfintelor” din inima noastră la care, dacă mai ştim să ajungem, putem primi în schimb tot ceea ce – prin rugăciune curată – cerem. Ca în Camera Dorinţelor din Stalker / Călăuza.