Celalalt Enescu

Care vor fi fost primele mele întâlniri cu sunetele inconfundabile ale muzicii lui Adrian Enescu? Probabil momentele din anii 70-80 când, ca foarte tânăr şi entuziast cinefil, aveam să urmăresc (la TVR sau la cinema) câteva din filmele româneşti pentru care el a scris muzica: 7 zile (cu sonorităţi de sympho-jazz), Tănase Scatiu (unde instrumentul leit-motiv era un conglomerat de nai, ţambal, cobză), Profetul, aurul şi ardelenii & Artista, dolarii şi ardelenii (având drept „corespondent fonic” muzicuţa), Septembrie (cu piesele de jazz-pop şi bossa nova interpretate de Mircea Baniciu şi Ileana Popovici, pe versurile lui Romulus Vulpescu), Doctorul Poenaru (unde evoluţia personajului principal este urmărită pe întreg traseul cu ajutorul ţambalului) sunt primele titluri care-mi vin acum în minte. S-a adăugat, în 1980, Bietul Ioanide – frescă socială şi politică unde singularitatea instrumentului leit-motiv (oboiul) este integrată în amploarea unei orchestre simfonice. Memorabile peste ani sunt şi vocile lui Mircea Romcescu şi ale fetelor de la Grupul „5T” din Pruncul, petrolul şi ardelenii. În Semnul şarpelui Adrian Enescu a folosit numai muzică din zona Maramureş-Bihor, iar personajul „cântăreţul satului” (interpretat de Radu Gheorghe) cântă la o vioară cu goarnă – instrument tipic în zonă. Ringul avea să pregătească terenul pentru sound-ul disco-rock folosit de compozitor în albumul de muzică electronică Dance Funky Synthesizer.

Crucială însă avea să fie prima vizionare (pe postul naţional al televiziunii iugoslave, care – înainte de 1989 - aducea crâmpeie de occident şi de liberă exprimare în casele majorităţii bănăţenilor) a Concurs-ului. Era prin 1985, când televiziunea belgrădeană a inclus în programul retrospectiv al FEST-ului anual filmul lui Dan Piţa din 1982, frumos măiestrit în imagini, sunet şi culori impresionante, pe care îl ratasem la cinema. FEST-ul era un festival necompetitiv în care se prezentau cele mai bune filme ale momentului, iar televiziunea difuza, retrospectiv, câteva din filmele cele mai apreciate ale anilor trecuţi. Ei bine, de la primele acorduri am fost cucerit de armoniile stranii ale muzicii de o extremă fineţe compuse de Adrian Enescu, „lucrată, prelucrată, filtrată şi ‚jucată’, de la dangăt de clopot în dungă la sunet majestuos de orgă, de la armonia desăvârşită a melodiei la exasperarea ei şi înapoi la armonie, într-o mişcare neobosită spre perfecţiune, o muzică pe care – scria la vremea premierei apreciatul cronicar de film, Eva Sârbu – „aproape că n-o percepi cu urechea, ci o primeşti, o dată cu imaginea, ca o miraculoasă componentă a ei”. Magnetismul sonorităţilor electronice din Concurs mi-a fost – alături de cromatica expresivă a imaginii lui Vlad Păunescu - o adevărată călăuză întru desluşirea jocului secund al acestei parabole zguduitoare despre inconştienţa şi indiferenţa care nasc caricaturi de monştri. Atunci am devenit fan al muzicii acestui compozitor, iar un an mai târziu aveam să-i ascult muzica gravă şi majestuoasă din Dreptate în lanţuri. Ei bine, picătura care a umplut paharul admiraţiei a fost – de la primele sunete şi până la cadrul final – muzica din Pas în doi: variaţiune a unor idei muzicale din primul LP al compozitorului (poemul sympho-pop realizat pe structurile unei misse, Basorelief), un „poem simfonico-electronic ce devine - scria Eugenia Vodă - un fel de odă adusă dorinţei de a exista”.

De peste patru decenii Adrian Enescu este, iată, un practician neobosit al muzicii de film, autor al unor soundtrack-uri diferite ca inspiraţie de temă, ca orchestraţie şi atmosferă – o muzică diferită pentru tipologii diferite. Muzica sa de film nu este popularizată prin disc sau radio. Este ea valabilă doar în contextul filmului? Este ea doar un element de umplutură sau e un adevărat personaj dramatic, o dimensiune a compoziţiei cadrului şi secvenţei? Pentru compozitorul Adrian Enescu adevărata muzică de film este un personaj la fel de important ca şi celelalte componente ale filmului, un personaj care să marieze perfect cu imaginea, cu construcţia dramaturgică a filmului, atunci când componentele bandei sonore (zgomote, dialog, muzică) sunt echilibrate. Iar un adevărat compozitor de muzică de film – aflăm dintr-un interviu pe care l-a acordat Almanahului Cinema 1980 - este un „compozitor total”, capabil să scrie „şi muzică simfonică, şi uşoară, şi jazz şi experimentală”...Nu o dată el însuşi avea să fie interpretul (la pian sau synthesizer) propriilor sale compoziţii. Muzica de film i-a oferit lui Adrian Enescu cele mai insolite combinaţii de instrumente, folosind uneori o orchestră de cameră, alteori orchestră de jazz sau simfonică (printre dirijorii cu care a colaborat numărându-se şi Horia Alexandrescu), cor şi nedespărţitul synthesizer. Aşa s-a născut muzica din: Întoarcerea lui Magelan, Râul care urcă muntele; Urgia; Faleze de nisip; Aşteptând un tren; Sfârşitul nopţii; Să mori rănit din dragoste de viaţă; Adela; Umbrele soarelui; Hanul dintre dealuri; Rezervă la start; Ciuleandra; Bătălia din umbră; Noi, cei din linia întâi; Mircea; Coroana de foc; Flori de gheaţă; Domnişoara Christina; Amintirile unui pelerin; Hotel de lux; Pepe şi Fifi; Somnul insulei; Unde la soare e frig; Thalassa, Thalassa; Eu sunt Adam; Second Hand; Noro; Femeia visurilor.

Preocupările muzicale ale lui Adrian Enescu nu au ocolit nici muzica de scenă (Nebunia lui Pantalone; Nebuna din Chaillot; Zbor deasupra unui cuib de cuci; La ţigănci; Macbeth; Iluzia comică; Viforul; 1794; Anatomie. Titus. Căderea Romei; Apus de soare; Triumful dragostei; Burgezul gentilom etc.), muzica pentru spectacole de balet în Italia (Dialog cu infinitul, Rădăcini etc.) sau pentru musicaluri - în Australia, unde a activat în calitate de arranger (Camelot, The Man from La Mancha).

Interesul pentru lumea jazz-ului s-a concretizat într-o serie de lucrări ce datează din anii 70 (suita Jazz Melos, Dedicaţie, Entrata, Inscripţie, Solaris, Reportaj, Stella by Starlight, Pasărea măiastră, Prelucrarea după concertul nr.2 de Serghei Rahmaninov, Pe şase, Suita cinematografică), 80 (albumul Funky Synthesizer volume 1 pentru orchestră de jazz şi synthesizer) şi, douăzeci de ani mai târziu, alte patru piese pentru Big Band (4mation, Trans4mation, The 4est şi The 4tune).

Fascinaţia pentru sunetul electronic sintetizat se regăseşte în poemul Cele 12 lumi ale visului (lucrare din 1977 ce atestă maturitatea şi nivelul atins în concepţia componistică şi orchestraţie ale lui Vangelis, Jean Michel Jarre şi Isao Tomita), în LP-ul Dance Funky Synthesizer şi în albumele Invisible Movies (2000) şi Dreams for November (2001).

Piesele pop-rock sau prelucrările folclorice compuse de Adrian Enescu (pe versuri de: Lucian Blaga, Ioan Alexandru, Corina Brăneanu, Victor Brătulescu, Romulus Vulpescu, Eugen Rotaru, Angel Grigoriu, Romeo Iorgulescu, Alexandru Andrieş, Dan Verona şi în interpretarea soliştilor: Cezar Tătaru, Cornel Fugaru, Radu Tozo, Elena Constantinescu, Aurora Andronache, Sofia Vicoveanca, Radu Gheorghe, Crina Mardare, Aurelian Andreescu, Nicu Alifantis, Păuniţa Ionescu, Mircea Romcescu, Ruxandra Ghiaţă, Mircea Baniciu, Cvintetul Luchian, Grupul „5T”, Gabriel Cotabiţă, Silvia Dumitrescu, Angela Similea, Dida Drăgan, Aura Urziceanu, Monica Anghel, Daniela Gyorfi) au pregătit terenul pentru cele trei LP-uri pe versurile lui Lucian Avramescu, definitorii pentru Grupul „Stereo” şi - prin albumele: Bună seara, iubito şi Un buchet de trandafiri - Loredana Groza, la care se adaugă, în anul 2001, CD-ul multimedia Diva inamorata – patru prelucrări după arii din Ceaikovski, Rahmaninov, Dvorak şi Puccini şi o serie de remix-uri ale unor hit-uri mai vechi.

De numele orchestratorului Adrian Enescu se leagă şi albume jazz (by Johnny Răducanu şi Marius Popp), pop (by Nicu Alifantis), proiectul Christmas Parade (2005) produs pentru Euro-Disney de Vasile Şirli şi Doru Apreotesei ori celebrul duet Numele tău (Ştefan Bănică jr.-Angela Gheorghiu).

Recent, Adrian Enescu avea să-şi vadă împlint încă un vis: acela de a scrie muzică vocal-simfonică de concert: Teatrul Bulandra, în colaborare Studioul Experimental al Operei din Bucureşti, a prezentat în premieră, în cadrul Festivalului Uniunii Teatrelor Europene din toamna anului 2008, spectacolul Orfeu & Euridice – o nouă versiune muzicală by Adrian Enescu cu variaţiuni pe teme de Gluck, un spectacol de Alexandru Darie. În paralel, continuă să scrie muzică experimentală (10der, Reversibil, AtmoSFERIC, Adoramus, Variaţiuni pe teme de Ravel) pentru synthesizer şi o combinaţie de instrumente. Câteva lucrări (Ireversibil şi Lacrymosa) i-au fost interpretate la flaut (de Ionuţ Ştefănescu) şi, respectiv, instrumente de percuţie (de Doru Roman) la Filarmonica „Banatul” din Timişoara. Altele (Domino pentru percuţie & orchestră şi Graffiti pentru cor şi pian) îşi aşteaptă premiera pe noi scene de spectacol.

Într-una din emisiunile radiofonice nocturne ale lui Andrei Partoş difuzate de Radio România Actualităţi cu câţiva ani în urmă, unul dintre ascultători (un şofer de tir pe rute internaţionale) a avut următoarea intervenţie live pentru Adrian Enescu (care era invitatul acelei emisiuni): „Muzica dvs. – spunea el – a fost pentru noi paşaportul spre occident, spre universalitate”. Într-o lume dominată de nuanţe cenuşii, de închistare şi autosuficienţă, universul sonor purtând semnătura lui Adrian Enescu – devenind repede un brand al calităţii - era o fereastră deschisă spre noi armonii şi culori. Şi aprecierile s-ar putea muta în actualitate, când uitatul bun simţ este asaltat îndelung de metamorfoze ale diletantismului şi prostului gust, care au redevenit la ordinea zilei. Iar Daniela Caraman Fotea – apreciat om de televiziune şi critic muzical – caracteriza astfel creaţia lui Adrian Enescu (în cărţile sale Disco Ghid-Rock – 1979, Meridianele cântecului – 1989 şi Rock Pop Folk Remix – 2003): „De la prima audiţie a uneia sau alteia dintre partiturile sale concluzia este logică, unică, directă. Auditorul este „prins”, cucerit, se lasă purtat în şuvoiul sonorităţilor luxuriante ale unei muzici de o rară culoare, ca o relevantă dezvăluire a ideii de măiestrie.”