Saturday 19 January 2008

Close Encounter of the Third Kind

Din cartea Despre întâlnirea cu Dumnezeu de Antonie Bloom am păstrat – deocamdată - această idee de bun simţ şi de maximă luciditate: „Un singur lucru mai rămâne, straniu şi straşnic: faptul că omul nu a învăţat până la capăt să se întâlnească nici cu Dumnezeu, nici cu sine, nici cu aproapele său. Nu ştim să ne întâlnim; între noi şi Dumnezeu, între noi şi făptură există bariere; suntem orbi, suntem surzi, suntem lipsiţi de simţuri. Dar mai întâi de toate suntem speriaţi, ne temem de întâlnire, căci a te întâlni înseamnă a te întâlni pentru întotdeauna; a te întâlni o dată pentru vecie; întâlnirea pune asupra noastră obligaţii şi responsabilitate”.

Una din primele idei interesante pe care le-am decupat din cartea lui Lucian Boia (Occidentul – o interpretare istorică) se referă la cele trei „plante de civilizaţie”: grâul, viţa-de-vie şi măslinul. Importanţa lor se regăseşte încă în viaţa liturgică a Bisericii de la Răsărit, cea mai puţin „raţionalizată”, „modernizată”, „remixată”. „Dacă – arată autorul mai departe - în Occident Biserica (atât cea Catolică, dar şi Bisericile protestante) s-a adaptat continuu la mediul în schimbare (social, cultural şi politic), Bisericile Ortodoxe rămân extrem de tradiţionaliste, concentrându-se pe vocaţia lor, pe mesajul teologic, întorcând cumva spatele greutăţilor pământeşti. (...) Biserica Ortodoxă o fi mai aproape de cer decât Bisericile Occidentului, dar e mai puţin aproape de Pământ. În analiza noastră, care nu tratează partea transcedentală a lucrurilor, contează doar Pământul” - premiză suficient de seculară ce n-are cum să nu minimalizeze (ori chiar să desfiinţeze) întâlnirea „de gradul trei” (ştim - cel puţin de la celebrul film SF al lui Spielberg din 1977: Close Encounters of the Third Kind - că întâlnirea de gradul unu = detectarea, întâlnirea de gradul doi = dovada, iar întâlnirea de gradul trei = contactul cu – să-i spunem, folosind o expresie de-a lui Nicolae Steinhardt - fantasticul credinţei) cu nepreţuita comoară ce stă ascunsă în spaţiul creştinismului răsăritean, în frumuseţea rugăciunii de la Răsărit, care l-a sedus (fără să-l fi şi „convins”) pe un filosof ca Serghei Bulgakov. De altfel, undeva pe la pag.79 Boia arată că „escatologia ortodoxă este mai ‚binevoitoare’ decât cea a Europei catolice; ea preferă să insiste pe bunătatea divină, în timp ce ameninţarea cu Infernul devine foarte insistentă în Vest, prelungind în lumea cealaltă rolul concret jucat de Biserică în menţinerea ordinii sociale”.

11 comments:

Anonymous said...

Admir atitudinea asta estetic-contemplativa fata de "frumusetea rugaciunii" ortodoxe.
Si mie imi provoaca o incremenire similara cadrele astea pline de adancime.
In spiritul aceleiasi contemplatii l-as intreba, la o adica, si pe Bulgakov, si pe Steinhardt, daca nu chiar pe Dostoievski: "Ai voie sa mananci ceapa inainte de a intra in biserica?" Sau poate: "Fructele de mare sunt de post sau de dulce?"

saskiul said...

Draga Anonymus, poate ca avea dreptate un monah (fost actor) pe care il vizitez o data pe an la manastirea unde s-a retras. Atunci cand imi vorbea despre „rataciri”, „erezie” si pazirea de cei care au cazut in „ratacire” si „erezie”, eu ii raspundeam ca nu detin subtilitatea judecarii formularilor dogmatice din Apus sau din Rasarit, dar ca sunt uimit si bucurat de „frumusetea rugaciunii” din Biserica de la Rasarit. Replica sa a fost: Cata vreme gandesc asa inca mai exista speranta. Poate chiar speranta sa gasesc si eu – treptat, in chip tainic - raspunsuri la multe dileme. Iar dilemele cele cu adevarat folositoare sunt – nu-i asa? - cele care privesc „fiinta noastra duhovniceasca”, aceea care se lasa mai greu patrunsa de iertare (iertarea noastra, iertarea a gresitilor nostri). Cele referitoare la „fiinta noastra trupeasca” sunt infinit mai usor de lamurit: poti, bunaoara, sa renunti de tot la ceapa ori la fructe de mare (asa cum poti deveni vegetarian), insa nu poti sterge din memorie (uneori o viata intreaga) amintirle care dor, nedreptatea pe care socotesti ca ti-a adus-o aproapele. Si aici se dovedeste cu adevarat iscusit un vrednic marturisitor ca Steinhardt.

Anonymous said...

Intr-adevar iscusit.
Ceapa si fructele erau doar o metafora pentru trup. Ascensiunea crestina incepe de la trupul care atarna, de la sufletul care patimeste sau de la ambele? Aceasta era problema.

saskiul said...

Iar eu propun inca o problema: unde anume este linia de separatie dintre 'trupul care atarna' si 'sufletul care patimeste'?

Anonymous said...

As putea sa spun ca linia de separatie este muchia mormantului, sau suprafata corpului. Dar poate ca nu exiata o linie ci un moment. Si atunci momentul separarii este "a muri putin".

Dar oare trebuie neaparat sa existe o linie de separatie, ca sa fie doua? Probabil nici nu sunt doua entitati ci e numai una, dar cu doua meniri. Cine stie? Este moartea o despartire, sau o impartire?

saskiul said...

Si totusi, cum ramane cu despartirea/impartirea? More details, please - daca nu cumva ti se va parea o provocare sa devii ceva mai putin...apofatic.

Anonymous said...

Bineinteles ca mi se pare o provocare...
Stim cu totii ca este de fapt o despartire, atata timp cat sufletul este dat direct, de Duh, iar trupul este produs natural. Sunt doua cauze care concura la "elaborarea" fiintei vii.
Mai mult, sufletul are aceeasi cauza, indiferent de situatie. Trupul insa poate fi cauzat in mai multe feluri:
1. Direct din tarana (cazul Adam)
2. Din trup barbatesc (cazul Evei)
3. Din barbat si femeie (cazul muritorilor de ramd)
4. Din trup femeiesc (cazul Domnului nostru Isus Hristos).

In al treilea rand, trupul devine tarana (se descompune in elemente materiale), sufletul persista si este nedecompozabil.

Nu-s toate, dar suficiente motive pentru a conchide diferenta.

Toate laolalta sunt, iata, la fel de suficiente pentru a justifica nevoia de putin scolasticism. Cu alte cuvinte, apofatismul nu este suficient, el se sustine si pe putin catafatism, adica ambele se sustin reciproc.

Din acest motiv se justifica orice intrebare impreuna cu raspunsul ei - daca acesta exista - chiar daca pare a distruge "corola de minuni a lumii". De fapt nu o distruge, o impune atentiei.

Pe acelasi temei, daca intreaba cineva "De ce nevertebratele trec drept non-animale la muntele Athos?", ar trebui sa cautam un raspuns catafatic.

Dar chiar asa: in masura in care intrebarea de mai sus se refera la o practica, ea face apel la un temei teologic. E o nebunie sa presupui o teologie despre nevertebrate? Nicidecum, daca nevertebratele fac parte din oikonomia practicii ascetice.

Ceea ce era de intrebat.

saskiul said...

Multumesc pentru detalii, Anonymus. In ce ma priveste, marturisesc ca nu as putea spune ca impartasesc 'trup si suflet' aceasta impartire 'catafatica' si 'scolastica' a cauzelor trupului. Nu am ajuns sa o inteleg nici cu mintea, nici cu inima. Problema 'nemuririi sufletului' - marturisesc iar - mi se pare pe cat de fascinanta, pe atat de...obscura. Da, trebuie sa-mi recunosc limita (limitele).Mersi oricum.

Florin said...

Fascinanta aceasta discutie. Iar poza atasata de marian la acest post induce intr-adevar un respect si o admiratie pentru unicitatea/curatienia/luminozitatea acestei biserici (cum putine sunt). Aspectul ei releva dupa parerea mea o disponibilitatea materiala si sufleteasca a oamenilor locului si nu pot decat sa ii fericesc pe aceia care au ajuns la un asemenea status sufletesc:-)
Un mic comment la diferentierea dintre trup si suflet: un singur trup pare-se nu a ajuns la descompunere. De fapt daca il luam in calcul si pe Ilie sunt doua:-)
Dar Ilie cine stie cand a revenit (dupa cum vechiul testament promitea). A fost el Botezatorul?
Anyways, aceste interjanjabile aratari imi pot fi explicate doar printr-o viziune pe care stangaci am incercat sa o transpun intr-un mic eseu neterminat:
http://jurnalistamator.blogspot.com/2008/01/o-istorie-dincolo-de-relativism.html

Anonymous said...

Daca nu impartasesti acea cauzalitate a trupului, mi-ar fi de folos sa stiu de ce. Care e "hiba" ei, adica?

Cat despre problema 'nemuririi sufletului', nu e ea o problema de credinta? Nu cred ca o intelege cineva, decat poate intr-un mod cartezian, dar aia e teoria cunoasterii deja.

A o accepta ca si articol de credinta nu presupune nici o demonstratie, ci numai a te raporta la ea ca la un adevar revelat.

Desigur, pentru unii (alesi, fericiti, preafericiti, etc), ea e un adevar empiric, adica vazut, simtit, auzit, pipait, gustat. Adica nu mai e un adevar de credinta, ci un fapt. Dar acel tip de experienta e conditionat de credinta, deci cu asta se incepe.

PS:Florin, ti-am citit postul mentionat. Interesant ca speculatie, cred insa ca nu se justifica sugestia de a explica "revenirea" Sf Ilie prin legea conservarii. Revenirea Sf Ilie e un fapt supranatural (adica hiperfizic), iar legea conservarii priveste numai fenomenele naturale, adica fizice.

saskiul said...

Nu inteleg - sorry - de ce ti-ar fi de folos sa stii "de ce" (nu impartasesc acea cauzalitate a trupului). Iar a vorbi despre asta pe net, cu un Anonymus mi se pare un pic bizar. Cel putin tu, Anonymus, stii (sau poti afla usor) cine sunt, imi poti spune pe nume. Nu m-am gandit la "hibe" si in orice caz nu imi place sa vorbesc, eu, despre eventualele "hibe" ale "revelatiei", despre credinta etc. Nu sunt nici teolog nici filo-teolog. Daca este adevarat ceea ce scrii referitor la credinta ca "inceput a toate", inseamna ca eu ma aflu (m-am aflat mereu) "inaintea inceputului", deci...