Curtains

Toate slujbele Bisericii de la Răsărit ar trebui să fie una: fără diferenţe, fără să le poţi judeca, ierarhiza. Şi poate că sunt una, atunci când se slujeşte cu dreaptă socotinţă, cu măsură, cu firesc. Nu ştiu cum se face, dar astăzi – când am fost să-l conducem pe ultimul drum, cum se spune, pe tatăl prietenei noastre, MCB - mi se pare că am asistat pentru întâia oară la o înmormântare. Am ascultat, desigur, aceleaşi rugăciuni, s-a performat acelaşi ritual ca la orice altă înmormântare ortodoxă obişnuită, însă – n-aş putea spune de ce – am trăit altfel ceremonia, acum. Pe toţi apropiaţii celui care s-a urcat (mai repede ca noi, cei încă rămaşi în viaţă) la cer i-a consternat această „mare trecere”, această subită plecare la stele. Cum să nu te uluiască dispariţia, în doar câteva minute, a omului drag de lângă tine? Cum să nu rămâi neconsolat atunci când omul cu care ai vorbit de dimineaţă nu mai apucă seara? Emoţionantă mi s-a părut epistola pe care sacerdotul (tânăr după vârstă, deci mai liber în exprimare) a citit-o ca şi când ar fi fost compusă de însuşi cel decedat, pentru cei apropiaţi, dar şi pentru toţi cei prezenţi la îngropăciune. Într-un anumit sens, asta ne învaţă fiecare înhumare ortodoxă: toţi avem parte - when we leave the stage - de curtains, toţi - sooner or later - ajungem acolo. Restul e speculaţie.

Seara am ajuns – en fin - la filarmonică, unde Theo Wolters (din Olanda) a dirijat Concertul nr.1 pentru pian şi orchestră de Chopin (la pian: Vlad Dimulescu) şi Simfonia nr.7 în Do major op.60, Leningrad, a lui Şostakovici. Admirabile şi, pentru noi, inedite amândouă. Ritmul tobelor din simfonia lui Şostakovici (din partea I, Allegretto) mi-a amintit de una din liniile melodice ale filmului românesc Glissando (compozitor: Vasile Şirli). I-am zărit pe foştii mei dascăli: TG, HP. Când nu-i voi mai regăsi în sala de concert ceva îmi va lipsi.