A painful case

Astăzi, pe când se afla în faţa pianului său şi-l asculta pe Mircea Baniciu (al cărui CD este de o vreme the flavour of the week), Theodor şi-a putut auzi tatăl cum s-a ambalat într-o penibilă flecăreală – a rather painful case - cu his grandfather in law.

Este formidabil să ai o familie ca o oază, unde să te poţi adăpa pentru ca să o iei iar de la-nceput, hoinărind prin pustiurile cancan-urilor şi clevetelilor de fiecare zi. Am, slavă cerului, un cămin (a home) şi împreună ne luptăm tustrei să-i păstrăm alive visul frumos, chiar dacă operliştile de tot felul ar vrea să îi cânte requiem-ul. Încerc să evit pe cât pot (şi fiecare abdicare de la acest crez îmi confirmă că trebuie şi pot să mă străduiesc mai mult) discuţiile în contradictoriu, în special atunci când 'duhul' discuţiei este lansarea în afirmaţii după ureche, fără un minim spirit critic faţă de cele auzite şi răspândite. Astăzi însă m-am lăsat ademenit de mrejele puritane ale interlocutorului meu (variaţiuni pe tema nusupunerii lui Kiril – călugărul cârcotaş, dar care se căieşte până la urmă, din Andrei Rubliov) şi am dezbătut (or, better, fought over) două chestiuni. First: semnul crucii – spune al meu father in law, cu mintea amăgită de idei puritane - s-a introdus recent în practica "bisericii drept-măritoare", therefore e ‚impur’. Second: noua legislaţie bisericească (în cadrul BOR) ce interzice oficierea de nunţi şi botezuri la mănăstirile din preajma Timişoarei („Ce atentat la libertatea omului!”) pentru că afluxul de amatori ce preferă mănăstirea bisericii din parohie i-ar văduvi pe popii din oraş (dar asta e evident!) de zilnica raţie de plocoane. Habar n-am de această normă legislativă, după cum nu ştiu nici data când semnul crucii a devenit normă în rânduiala bisericească (whatever the rite: western or eastern) - for me this is not an issue really. Cert e că m-a luat gura pe dinainte şi am răspuns într-un fel pe care acum îl regret. De fapt, am spus că acestea sunt – chiar cred asta! – false probleme, care nu folosesc nimănui în fond. Altele sunt problemele reale. Care ar fi problemele reale? Destrămarea familiei; faptul că nu mai este credinţa din vechime (din bătrâni) cea care îi uneşte pe oameni, ci participarea la rău, la a face rău altuia şi – inconştient - sieşi;, nesocotirea rostului nostru în lume prin uşurinţa cu care ne lăsăm atraşi în felurite dispute, scandaluri, cleveteli; tabloidizarea vieţii noastre şi pierderea ultimelor rezerve din bucuria de a trăi. Reală mi se pare tocmai nesocotinţa cu care devenim părtaşi la această risipire şi dezbinare. Nu ştiu ce au înţeles my in laws din aceste vorbe. As for me I should be much more watchful when it comes down to discuss theology, for Maximus the Confessor warned against merley discussing theology, and not practising it. He said: theology without practice is the theology of demons..

Pe de altă parte – şi aici avea dreptate P.R. – omul modern are nevoie de certitudini. Atât omul „de carne”, secularizat (ce caută exclusiv confortul, at whatever costs), cât şi omul „duhovnicesc” (ce caută şi el confortul, dar este ispitit şi de „certitudinea mântuirii”, de „legi şi autorităţi de fier”, de „modele duhovniceşti” cărora să li se supună). Cu adevărat scria Dostoievski: omul trebuie să se închine Dumnezeului Celui Viu, altminteri îşi va face un idol (de lemn, ori imaginar) căruia i se va închina. Dincolo de toate detaliile picante din „spaţiul drept-măritor”, dincolo de blamata ignoranţă a mulţimilor de credincioşi, dincolo de (auto)înfăşurarea clerului în nenumărate intrigi politice, dincolo de manelizarea slujbelor şi a spaţiului bisericesc, dincolo chiar de manelizarea mentalităţii oamenilor, există – cred asta – în Liturghie o tainică putere ce ne ajută să sporim în comuniunea cu Dumnezeul Cel Viu. Acum, nu pot să nu recunosc şi propriile mele frustrări (chiar dacă nu se manifestă atât de acut) în nemulţumirea pe care al meu father in law încerca să ne-o mărturisească, atunci când vorbea de dificultatea în a găsi modele autentice, „ca la carte”, printre sacerdoţi „drept-măritori”. Dar, la urma urmei fiecare se aşează în biserica neamului său după cum îi este chemarea şi după cum îl ajută sau nu îl ajută puterile nevăzute. Ca întotdeauna unde intră în ecuaţie liberul arbitru şi predestinarea, este greu de precizat which is which.