Floare albastră

Nicolae Steinhardt despre Floare albastră de Eminescu: „Splendoarea bucăţii constă în cele câteva izbucniri de absolută simplicitate – cum puţine sunt în literatura universală (unele la Dickens, Dostoievski, Hugo ori Goethe). O simplicitate, o naivitate, o elementaritate neinfestate de conştiinţa conştiinţei, de orice fel de intelect şi orice intervenţie mintală. Sinea pare slobodă de orice reflecţie:

Hai în codrul cu verdeaţă,

Und-isvoare plâng în vale

Floare-albastră! Floare-albastră!...

Şi-apoi cine treabă are!

Eu pe-un fir de romaniţă

Voi cerca de mă iubeşti.

Ofelia şi Hamlet – dacă Hamlet ar fi fost liniştit şi ar fi iubit-o în deplină candoare – astfel ar fi trebuit să-şi vorbească. Mitul aici e mitul de aur al simplicităţii inimii, al împăcării cu faimoasa „condiţie umană”. Freud nu are ce căuta în lumea florii albastre; îşi poate închide cabinetul, psihanaliza nu mai are niciun rost. Conştiinţa, subconştientul şi inconştientul s-au contopit, trăiesc în deplină armonie. Totul e lumină şi împăcare. Refulările şi complexele s-au dus pe apa sâmbetei, gonite de minimitul unui paradis lumesc.”