Primăvara nu intră în grevă

Vine primăvara, ca o izbândă şi ca o izbăvire de păcat. Felina albă a iernii, într-un an întâmplat bisect, privind spre savanele încă pustii ale primăverii. Vine – o spun mâţişorii - primăvara. Superbii ochi de tigru fac din lună un ban verzui, cu reflexe metalice, blând şi neîndurător, aninat deasupra tristeţilor noastre, nemărginite ca un bărăgan. Peste lunga grevă generală, care ţine de optsprezece ani, cu schimburi prelungite sau prescurtate, la care au cotizat şi cotizează pe rând dascălii, mecanicii de locomotivă, măturătorii, moaşele comunale, hingherii, siderurgiştii, parlamentarii, lucrătorii de la pompe funebre, aviatorii, paznicii mitropoliei, motostivuitorii, vine, ca o briză de ghiocei, primăvara. Mi-ar plăcea să cred că vine ca un vulcan şi ca un tăvălug, care mătură şi aspiră gunoaiele noastre interioare, punând în funcţiune sângele unei naţiuni obosite de propria-i neputinţă. Cu riscul unui infarct, România ar trebui conectată la o tensiune mărită, altfel murim blazaţi, într-o stupizenie de bocitoare nătânge care plâng din inerţie, care şi-au uitat mortul, care nu mai ştiu de ce plâng şi pe cine plâng, plictisindu-se de monotonia lacrimei. De mâine, aud, intră în grevă ceferiştii. Doar primăvara nu intră niciodată în grevă. Merg, spre Ploieşti, zonă din care se trage ţărâna, când reavănă, când uscată, a sufletului meu. Pe la jumătatea drumului, forfecat de limuzine, Dumnezeu a aruncat pledul unei păduri. Copacii, stejari mai ales, sunt negri şi cenuşii ca nişte călugări. Deasupra lor, cerul, guler de alabastru şi vrăbii. Şirul de cocori n-a sosit, dar va veni în curând. O spune, prevestitoare, dunga orizontului, întredeschisă ca o geană de fată. O spune briza de zăpezi care se duc. O spun, cel mai abitir, ghioceii. Cât ţine pădurea, în drumul meu spre Sângeru, de-a dreapta şi de-a stânga şoselei, nişte siluete de bărbaţi, femei şi copii, aşezate, ca într-o calculată coregrafie, la distanţe respectabile unele de altele, desenează în eter acelaşi dans sublim, absurd şi miraculos. Pe o nuia tăiată din pădure, împunsă ca un deget arătător mai lung spre şosea, ei ameninţă trecătorul, în general automobilist, cu grenada coşuleţelor de ghiocei. Nimeni nu opreşte, nimeni nu cumpără, dar actorii rămân acolo, înţepeniţi parcă de săptămâni, cu tijele lor înflorate, minutar sublim al primăverii. E un trafic de ghiocei neimpozitat de fisc, falimentar şi generos. Migala de a împleti din trei smicele de răchită un coş de flori minuscul pe care, apoi, negustorul, care este şi meşter, îl umple cu ghiocei este egală trudei făuritorului divin. Cum sunt ghioceii? Ciopliţi fragil din spumă de zahăr, pe o montură verde, din irizări întunecate, ghioceii cată în jos cu priviri temătoare. Sunt bijuteriile lui Dumnezeu. Cupa lor mică ascunde un suflet şi este, cu certitudine, vie. Aş fi cumpărat un buchet să-l duc acasă. Stricam rânduiala celor şapte coşuleţe, averea întreagă a negustorului-copil. Le-am plătit pe toate şi le-am lăsat acolo, să nu stric scena, să nu stric vestirea. Să nu se supere Martie şi să uite să vină.

(Lucian Avramescu)