Dream on

Filmul, cândva o religie pentru mine (dacă mă gândesc la escapadele săptămânale în sălile de cinema timişorene - al căror program îl urmăream cu regularitate – sau la incursiunile televizistice în programul TVR sau al sârbilor şi chiar ungurilor, de dinainte de 1989), a ajuns să-mi ofere prilejuri de încântare – literally - doar din an în Paşti. Mă refer la filmele-conservă de după 1990, pe care de mult am încetat să le frecventez. Astfel, printre puţinele mele pricini de bucurie cinefilă s-au numărat două producţii made in USA, una din zona mainstream: In the Name of the Father – 1993 şi cealaltă din zona underground: Requiem for a Dream - 2000. Ce au ele în comun, în ciuda facturii lor deosebite, a ritmului naraţiunii şi a limbajului cinematografic? Ei bine, numitorul comun al acestor filme atât de diferite stilistic (şi ca plot) îmi pare a fi nevoia de împăcare a fiului cu tata, respectiv cu mama - tema unor hit-uri pop, mai vechi sau mai noi, ca: Să ştii, măicuţa mea, Mulţumesc, iubită mamă, Tata.
În numele Tatălui ceresc doreşte revoltat să facă dreptate eroul lui Jim Sheridan, la final, dar şi în numele tatălui său pământesc pe care avea să-l descopere şi de care avea să se apropie în celula închisorii pe care - tată şi fiu - au împărţit-o, pentru ceea ce irlandezii (the republicans) ar numi o regretabilă nedreptate şi o eroare judiciară, iar englezii (sau the loyalists) o crimă odioasă şi o uneltire împotriva ordinii publice etc. Iată cum, dintr-o poveste controversată, cu o miză politică uriaşă (la premiera din Belfast au fost aduse cordoane de poliţişti pentru evitarea eventualelor incidente) In the Name of the Father devine o „poveste de suflet” despre minunea împăcării târzii a unui fiu cu tatăl său.
Tot împăcare - cu fiul ei, on her terms – visează şi văduva pensionară Sarah Goldfarm, tragica eroină a lui Darren Aronofsky din Requiem for a Dream, care, asemenea celorlalte trei personaje principale, îşi face viaţa zob. Pe patul de spital din secţia de terapie intensivă (unde a ajuns împinsă-o dependenţa de TV şi propria credulitate, dar şi de ambiţia autodistructivă de a slăbi in no time), după electro-şocuri şi crize de nebunie, i se poate citi pe chip un zâmbet palid şi o privire fixă înspre visul ei devenit refugiu fără pereche în coşmarul pe care îl traversa: pe podiumul concursului de televiziune (unde fusese păcălită de nişte şarlatani media că va putea apărea) apare în rochia roşie (purtată ultima oară când fiul ei a terminat liceul), cu kilogramele necesare date jos. Iubitul ei fiu apare şi el - dar minunea se petrece in her mind only - într-un costum la patru ace – emisiunea e gen Surprize, surprize – pentru a o îmbrăţişa şi a-i spune: „I love you mum!”. Happy ending. Screen fades to black.