One foot in the grave

Prima Liturghie după Paşti la capelă. Duminica Femeilor Mironosiţe (termen – a observat şi Pr. Robert – încărcat aproape exclusiv de conotaţii peiorative) este, pentru mine, un prilej de a reflecta nu atât la bolovanul urnit miraculos de pe mormântul lui Hristos a treia zi după Răstâgnire, ci la lespedea cea grea din sufletul meu („povara păcatelor”, în tălmăcirea popească a acestei pericope din Evanghelie) - care continuă să-L ţină pe Hrist întemniţat acolo.

Spre seară am ajuns la un concert de muzică veche susţinut de ansamblul francez Orfeu (Jean Pierre Menuge – flute a bec şi Fernanda Romila – clavecin): Louis Caix D’Hervelois – Suita în sol major, La cigale et la fourmi; Jean-Philippe Rameau- Allemande, Courante, Le chine et le roseau; Giovanni Battista Fontana – Sonata quinta, Le corbeau et le renard; Le grenouilles qui demandent un roi; Jaques Duphly – La Felix, Les emdicins, Le Florentin; Arcangelo Corelli – La Follia.

Ne-am întâlnit (următor punerii în temă de către Anne din Luxemburg) cu Metty – un băiat de 18 ani născut în România şi adoptat de o familie de luxemburghezi – care va petrece câtva timp la Timişoara. Glasul sângelui îl mână acum să-şi cunoască părinţii naturali (din câte am înţeles de la Anne şi de la Metty) ce locuiesc - spera el - în Sibiu. Am fost cu el la concertul de la biserica luterană şi apoi la o cafenea din Piaţa Unirii unde concerta Al Bano. Ne vom mai întâlni zilele astea.

Am fost şi pe la mama şi am urmărit fragmente din Rigoletto (o versiune cu Pavarotti de prin anii 70-80) şi dintr-un jurnal de ştiri unde am aflat despre accidentul feroviar petrecut cu o zi în urmă pe ruta Bucureşti-Iaşi, soldat cu decesul unui călător (o elevă de liceu) şi câţiva răniţi...Îmi amintesc involuntar de vizita la mănăstirea din Essex, Anglia, din anul 2000. Tocmai avusese loc tragicul accident aviatic cu o navă Concorde. Una din maici spune ceva de genul: Such news is disturbing, isnt’t it? It does challenge one’s faith. Mă gândesc, în astfel de cazuri, că victima putea fi oricine altcineva. Mă cutremur la gândul că – dincolo de sugestiile şi autosugestiile noastre cu care încercăm să ne păstrăm sau regăsim echilibrul, dincolo de tinereţea debordantă de spirit pe care, atunci când suntem in good shape o afişăm - fiecare om are one foot in the grave.

Mi-a scris din Anglia (Plymouth) Stuart - artistul şi dascălul de excepţie pe care l-am cunoscut anul trecut în timpul schimbului de experienţă la care am participat cu ET. Printre rânduri ne spune că şi-ar dori să viziteze România fie şi pentru a ajunge la complexul Brâncuşi din Târgu Jiu, el care este mare admirator al artei brâncuşiene. Mi-a mai trimis nişte poze (într-una din ele Stuart şi partenera sa, Eva, stau pe câte un chaise long cu Eva, fiecare citind dintr-o carte: ea din Biblie, el din The God Delusion) şi o pictură de-a sa, iar ca bonus o prezentare a unui pictor recent dispărut (Robert Lenkiewicz) şi o dizertaţie de-a fiului său cu titlul: Time in Cinema: Tarkovsky and Deleuze. De Stuart m-am apropiat în clipa în care am descoperit cu stupoare (şi de necuprins în cuvinte încântare) copia afişului de la Zerkalo / Oglinda pe un perete din atelierul de arte plastice al liceului (unde el preda) pe care l-am vizitat. De atunci am ştiut că putem fi prieteni. Sperăm să-şi găsească timp şi să ne viziteze cândva.

.