June

Ziua de 1 iunie – Ziua Copilului, dar şi (potrivit rânduielii bisericilor ortodoxe ce au adoptat calendarul iulian revizuit) Duminica Orbului – a început cu tunete, fulgere şi ploaie. Cum astăzi au avut loc alegeri locale în ţară, capela a fost închisă (se va mai oficia Liturghia doar o dată – duminica viitoare – până în septembrie, când va începe următorul an şcolar), astfel că a trebuit să ne căutăm alt lăcaş. Alegerea n-a fost aşa grea: între bisericuţa de lângă Poliţie (împodobită simplu, cu icoane ortodoxe şi prin aceasta – pentru noi - primitoare) unde se adună multă lume şi Catedrală am optat pentru cea din urmă (care este, totuşi, un second best, însă are atu-ul corului excepţional şi al spaţiului mult mai încăpător. După Liturghie, Mitropolitul a găsit de cuviinţă să dea o explicaţie pentru gestul său de duminica trecută (când s-a împărtăşit cu greco-catolicii), „taxat de presa centrală”. Care a fost motivul încălcării canonului? Păi aşa cum l-a prezentat Î.P.S. nici n-a fost vorba despre o încălcare de canon de vreme ce – asta a rezultat, cel puţin – Biserica Ortodoxă Română recunoaşte trei taine ale catolicilor: botezul, împărtăşania şi preoţia. Pentru el a fost vorba despre o „sfinţire de biserică” şi despre „împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Mântuitorului”, alături de „fraţii greco-catolici”. Dacă aşa stau lucrurile, de bună seamă că n-a fost nicio crimă. O biserică întreagă a ascultat explicaţia Î.P.S. care a afirmat – în vreo trei rânduri - că a fost „copleşit de emoţie” datorită „participării numeroase a credincioşilor greco-catolici, dar şi ortodocşi” – aici are dreptate: mulţi gură-cască s-au înghesuit ca la urs ca să vază „minunea”. Câtă duioşie!...Publicului, format în mare parte – cred – din telespectatori deprinşi cu telenovele, manele şi talk show-uri, această explicaţie sentimentală şi dulceagă (încheiată, evident, cu referiri la Sfânta Treime „la care se închină toţi creştinii”, deci şi greco-catolicii, la „minunea de a se fi înălţat în urbea noastră încă o biserică” blah-blah-blah), i-a uns sufletul. Oricum, şi azi a fost coadă mare la „binecuvântare” şi hand kissing – chiar mai lungă decât la împărtăşanie. La urma urmei, bisericile ortodoxe sunt atât de pătrunse de spiritul catolic şi greco-catolic (şi nu numai) – tot mai mulţi preoţi fără barbă, botezul pruncilor prin stropire, reprezentări iconografice pietiste etc.etc. – încât gestul Î.P.S. (given his background) nu ar trebui să mai mire pe nimeni. Îi numeri pe deşte pe cei care se simt revoltaţi. Oricum, faptul că migrări dintr-o parte într-alta (de la ortodocşi la greco- sau romano-catolici ori viceversa) există, arată că - în ciuda aspectelor comune - nu este vorba despre „acelaşi Hristos”, că nu este aceeaşi credinţă. Dar, mă rog, nu e politically corect să fii „fundamentalist”. Dă bine să fii „ecumenist”. Whatever.
După Liurghie (la care Theodor s-a împărtăşit, as usual) am vorbit cu mama la telefon. Voia să ne invite la masă undeva. Ne-am întâlnit şi am luat toţi patru prânzul la o gradină-restaurant de pe malul Begăi, iar apoi am servit desertul pe o terasă din faţa Catedralei. Theodor şi-a făcut plinul (ca noi toţi, de altfel) şi a zis că mai vrea la restaurant. Adevărul e că am ieşit cam des în ultima vreme...Am condus-o pe mama la troleibuz şi pe drum (când treceam pe lângă fostul liceu Electromotor) trei tineri (elevi, după cum arătau, sau poate studenţi) ne-au dat câte un flyer ce înfiera mişcarea de emancipare a homosexualilor cu argumente, evident, biblice. Activismul acestor copii mi-a amintit, involuntar, de o situaţie prezentată în două interesante şi provocatoare filme made in USA - American Beauty (1999) şi Angels in America (2003): homofilia (activă, promiscuă) mascată de homofobie (activă, nemiloasă) - vezi personajul vecinului ofiţer de marină, respectiv al avocatului interpretat de Al Pacino. Sigur că în lumea modernă (cu angoasele şi situaţiile ei limită de fiecare zi) principalul e (ca-n Orwell, în al său 1984) să nu înnebuneşti: nu izbutind să te faci auzit, ci rămânând zdravăn la minte duci mai departe – o spune şi Steinhardt în Jurnalul fericirii, în spiritul lui Ionescu din Rinocerii – moştenirea omului. Când mă uit în jur şi văd cine vociferează cel mai tare despre limbă, familie şi neam (Vadim Tudor, Adrian Păunescu, Gigi Becali + cei care, oportunişti sau naivi, îi adoră) îmi spun doar atât: No, thank you!
Spre seară am ajuns pe la Mall, unde MJ a susţinut – alături de o fanfară profesionistă – un reuşit concert de aproape două ore (în cadrul Zilelor Culturii Germane la Timişoara) cu muzică jazz, pop, polci nemţeşti, tangouri etc.
La întoarcere am trecut pe la secţia de votare. Aici în urbe a ieşit ce-am votat; în ţară e mai greu, va mai fi un tur de scrutin în unele părţi.
Înainte de sunset am petrecut două ceasuri plăcute cu Tatiana şi Claudiu – amândoi cu ambiţioase proiecte şi întortocheate probleme de serviciu. Sper să ne revedem înainte de apropiata plecare a lui Claudiu în...Mexic.