Fighting procrastination

Ce păcat că am prins era multiplexului când deja m-am lecuit for good de cinefilie...Escapadele – rare – în sălile de cinema multiplex sunt o excepţie. Dacă „înainte”, pe vremea când chiar credeam în rostul vizionării unui film la cinema, bucuriile erau imense (oferite de filmul per se, de un repertoriu mult mai variat şi net superior valoric) acum bucuria cea mare o găsesc nu în ceea ce se proiectează pe ecran (95% main stream American movies), ci în ambianţa sălii (fotolii comode, sunet Dolby surround, air condition etc.). Astfel, for Theodor’s sake am vrut să mergem la premiera unui block buster: musicalul Mamma Mia. Alături de el (şi de Raluca, Oana, Tatiana, Manuela şi Ioana) am savurat remixurile vechilor hit-uri ABBA în condiţii tehnice optime. Din păcate, au venit „la pachet” cu ingredientele tipice producţiilor manieriste de la Hollywood (subliminal messages cu tendinţe ideologice evidente, stars, decoruri exotice & clişee soap şi, peste toate, un tip de cinema care te întoarce în timp la comediile muzicale americane şi la The Sound of Music, ignorând cu totul posibilităţile oferite de viziunea matură a lui Bob Fosse (Cabaret, All That Jazz) ori Lars von Trier (Dancer in the Dark) – regizori ce au schimbat – credeam – abordarea, până la ei infantilă, a musicalului. (Who cares, when the film is big business?) Dar, ăsta e preţul, dacă vrei să vezi filme în ziua de azi. Sigur, există şi excepţii: marile oraşe ale lumii, unde funcţionează cinemateci şi te poţi bucura (în New York, pare-se, non-stop) de filme de referinţă din istoria cinematografului, dar şi de ultimele experimente underground & low budget. Whatever, când am ajuns acasă am pus Abba pe playlist.
În week-end am reuşit s­ă-mi birui – în parte – procrastinarea şi am orânduit amândoi prin casă. Apoi am comandat un Chinese meal pe care l-am savurat cu Raluca, înainte să treacă pe la noi T&C. Tot over an even more frugal meal (English tea, biscuits & nuts) am vizionat, alături de ei, un film românesc (Bună seara, Irina – cu Ştefan Iordache, Valeria Seciu şi Emil Hossu) ale cărui filmări – scrie într-o carte de specialitate pe care am răsfoit-o ieri – au început pe 1 septembrie 1979. Adică atunci când Raluca era 2 days old.