Renaissance

Vineri seara, portret componistic Sigismund Toduţă. Primele două lucrări (Concertul nr.2 pentru orchetră de coarde & Concertul pentru oboi şi orchestră, solist Aurel Marc) mi s-au părut mai cursive şi mai „melodioase” decât Simfonia a V-a, prezentată după intermezzo. Sâmbătă, două concerte, unul mai delightful decât altul. La Sinagoga din Cetate, un recital susţinut de ansamblul „Renaissance” din Belgrad (i-am ascultat şi văzut prima oara în cadrul Zilelor Muzicii Sacre, la biserica luterană, primăvara asta), cu un program de muzică europeană din perioada medievală şi de muzică tradiţională din Balcani. La Capitol, Duo Mihailescu (piano) & friends au cântat: Darius Milhaud (Suia pentru două piane „Scaramouche”), M. Ravel (Suita pentru două piane (Ma mere l'oye) şi C. Saint-Saëns (Le Carnaval des Animaux). În privinţa lucrării lui Ravel, îmi amintesc de vara lui 1991 când, aflându-mă la Costineşti, aveam să cumpăr o casetă audio cu Isao Tomita (The Ravel Album). Cu acea ocazie aveam să descopăr câteva lucrări inedite de-ale lui Ravel (pe lângă celebrul Bolero pe care-l ştiam deja): Suita „Daphnis & Chloe”, Pavane pour une infante défunte şi această Ma mere l'oye. Dar asta se întâmpla pe vremea când muzica electronică era încă gândită ca un poem simfonic. O, tempora!...Ne-am văzut cu Codruţa şi Darian (pe care i-am vizitat briefly după concert), cu Anca, Sebastian & Irina, cu Alexandra Guţu, Adriana & Sorin Dogariu şi cu dna Marcelina.
De la OC primesc pe mess un clip în care, decupat dintr-un interviu cu Pr. Teofil Pârâianu, un tânăr (reporter?) pravoslavnic îi adresează monahului o întrebare despre rugăciunea ortodocşilor cu non-ortodocşii. E bine, e rău? Se cuvine sau nu se cuvine a participa la rugăciune împreună cu cei care nu sunt ortodocşi? – l-a iscodit jurnalistul pe Pr. Teofil. Acesta, scurt şi concis, a răspuns că Biserica nu mai este, ca în trecut, exclusivistă, că se poate spune un „Tatăl nostru” alături de un non-ortodox, într-o împrejurare care îi apropie, fără ca această rugăciune împreună să implice vreo convertire. Un răspuns de bun simţ. Îmi amintesc – era cu vreo zece ani în urmă – reacţia unui proaspăt convertit la ortodoxie, căruia i s-a zburlit părul pe braţe de „sfântă mânie creştină” când, la o rugăciune de seară, cel care se afla în dreapta lui (un aspirant la ortodoxie) a îndrăznit să rostească „Tatăl nostru”. I-a şoptit discret că nu se cuvine a rosti această rugăciune dacă nu e ortodox...
Recitesc „Reflecţiile călugăreşti” ale lui Nicolae Steinhardt (apărute iniţial în volumul Dăruind vei dobândi, reluate apoi în Cuvinte de credinţă): „Fanatismul fundamentalist de orice fel îmi este odios şi-mi pare stupid, iar faptul că-i adoptat şi practicat de unii călugări creştini (...) nu mi-l face câtuşi de puţin mai simpatic. Simt, dimpotrivă, că monahul zelator al fanatismului fundamentalist nu-i decât un creştin în travesti şi un ortodox străin de credinţa pe care, pasămite, o profesează şi o mărturiseşte, dintotdeauna cunoscută pentru statornicia ei, dar şi pentru sila ei faţă de ce nu ţine de blândeţea creştină şi de strămoşeasca dreaptă socotinţă.” Dar cine mai e şi Steinhardt ăsta? – am auzit exclamând pe unii monahi ortodoşi de felul celor despre care scria Monahul de la Rohia. Unu: lecturile (şi referinţele) lui sunt în majoritate „lumeşti”, îi citează mult prea frecvent pe – horrible dictu! - teologii şi gânditorii catolici, în vreme ce se referă în treacăt doar la ortodocşi. Doi: nu este în sinaxare, aşa că recunoaşterea lui poa’ să mai aştepte...În ceea ce mă priveşte, lecturile din Steinhardt au fost cel mai neaşteptat prilej de bucurie literară de la întâlnirea cu Dostoievski.