- Poate că cele mai teribile cuvinte rostite de Mântuitorul sunt la Luca 22, 67: "Dacă vă voi spune nu veţi crede".Aceasta-i condiţia umană. Nu-L credem. Nu ne credem unii pe alţii. Nu vrem, nu putem, nu ştim, nu cutezăm, nu ne străduim să-i credem pe ceilalţi. Experienţele sunt intransmisibile. Ajungem să pricepem unele lucruri – la ce bun? Nu suntem crezuţi. Putem vorbi, dar nu putem stabili comunicaţia, obţine legătura. Ce ne rămâne a face decât, urmându-I pilda, să tăcem (neîncruntaţi)? (Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii) Poate că N.S. are dreptate: este importantă, cu adevărat importantă, hiperimportantă şi mântuitoare starea de a fi (de a te păstra) cool („neîncruntaţi”) atunci când te ştii neînţeles, când te simţi nedreptăţit. De a învăţa să întorci obrazul, să nu te mai tulburi cu una, cu două, să uiţi răul (deprindere care – culmea - în paradigma crucii este absolut necesară pentru mântuire/restaurare şi fără de care este cu neputinţă a birui) şi să faci binele pe cât poţi. Aici poate că au ceva de spus şi clopotele Bisericii şi contextul liturgic pe care Ea se încăpăţânează să-l păstreze şi să-l transmită mai departe nefardat, ne-upgradat, în toată splendoarea lui. Dar câţi se pot lăuda cu biruinţa lui Steinhardt, cu rezistenţa lui la tăvălugul istoriei: „Am intrat în închisoare orb (cu vagi străfulgerari de lumină, dar nu asupra realităţii, ci interioare, străfulgerari autogene ale beznei, care despică întunericul fara a-l risipi) şi ies cu ochii deschişi; am intrat răsfăţat, râzgâiat, ies vindecat de fasoane, nazuri, ifose"?
No comments:
Post a Comment