Umbrele strămoşilor uitaţi

Motto: „Good or bad ?! What’s the difference ? We all end up the same way: food for worms...” (Alexis Zorba)

Şi totuşi, in spite of this, rânduiala Bisericii ne arată că de folos este pentru om a se întoarce, periodic (măcar o dată pe an, de Ziua Morţilor), acolo unde strămoşii odihnesc. Într-un anumit sens, câtă vreme ne amintim de ei se cheamă că n-au murit. După ce trec mai multe generaţii – mi-am spus în timp ce ascultam scurta slujbă de pomenire a morţilor de la sfârşitul Liturghiei – devenim, inevitabil, parte din „neamul nostru” şi nu mai suntem pomeniţi în rugăciuni nominal, ci colectiv („pe aceştia şi pe tot neamul lor...”).

În a doua zi de noiembrie am fost la cimitir, unde odihneşte TC, şi tot Raluca a fost cea care i-a găsit prima mormântul. Am lăsat o coroniţă pe piatra cea rece. De multe ori mă gândesc (şi cred că mutarea lui TC la cele veşnice, în 1993, mi-a sădit acest gând prima oară) că atunci când pierdem pe cineva drag (în ciuda neînţelegerilor avute cu acea persoană) simţim cumva că teama de moarte (care, în clipele când suntem slabi, ne chinuie cumplit) e, pentru câteva clipe măcar, neputincioasă. Ştim că ajungem şi noi „acolo” sau sperăm, cel puţin, că ne vom mai întâlni cândva. Sigur, asta e valabil pentru cei cu care suntem in love – mă refer, de bună seamă, la dragostea aceea de aproapele, care pe toate le rabdă şi le nădăjduieşte etc. (vezi Pavel, Corinteni I. 13) - pentru că nu am ajuns să fim out of love faţă de ei. Din păcate, se întâmplă şi contrariul, atunci când – aşa cum spune vorba populară - ne scoatem de la inimă pe cineva. Atunci într-adevăr, gândul că s-ar putea să împărţim veşnicia cu acea nedorită persoană devine de nesuportat.