Forsaken

Citesc în The Ikon as Scripture and Ikons of the Last Judgement. A Scriptural and Spiritual Understanding of Orthodox Christian Ikonography (A study of the interrelationship between Divine Scripture and Orthodox Christian ikonography) de Arhiepiscopul Lazar Puhalo: „Gruen­wald's painting, (like a simi­lar one by Holbein) is exceptional in the intensity of its barbar­ism, despair and hopelessness. Apart from the gruesomeness and despair, let us look at the theology which is represented in these sectarian portrayals and we will clearly see the effects of the pagan doctrine of juridical atonement. In general, this doc­trine is based on a strained translation and peculiar interpretation of Paul's words to the Romans (3:25-27). This strange doctrine teaches that Christ suffer­ed and died to re­deem man from God's wrath and anger over our sins. It teaches that God the Father needed to have His justice, offended by man's sin, satisfied by the blood of God the Son. In actual fact, the doctrine, based on the errors of the Western neo-platonist philosopher Augustine of Hippo, and developed under the influ­ence of the medieval code of the duel, teaches that Christ died to save us from God. This morbid, passion-filled god is not the God of the Gospel. Since, following this doctrine, man depends pre­cisely upon Christ's physical suf­fering to satisfy a shamelessly sinful god, and pro­vide for his salvation, sectar­ian reli­gious art strove to make Christ suffer as much as possible. The more Christ was twisted in hope­less agony on the Cross, the more satisfied this god might be, and the more "saved" one could feel. Gruen­wald (as Holbein and others) sought to empha­size both Christ's physi­cal (as opposed to spiri­tual, moral) suffer­ing, and to emphasize his hu­manity by showing His body in a state of decay and corrup­tion etc.” Nici eu nu sunt un fan al reprezentărilor religioase apusene, nici al celor edulcorate (devenite motion pictures prin aportul unor regizori de fairy tales ca Franco Zefirelli, vezi Jesus of Nazareth) şi nici al celor „morbide”, precum tablourile lui Gruenwald (ce pornesc de la interpretarea exagerată a acelui „Father, why do you forsake me?” şi care, I dare to say, l-au inspirat pe Mel Gibson atunci când a regizat versiunea sa hardcore a Evangheliei, The Passion of the Christ). Îl înţeleg prea bine pe Dostoievski atunci când scrie că, vizitând un muzeu în timpul peregrinărilor sale occidentale, a întâlnit tabloul Răstâgnirii („exceptional in the intensity of its barbar­ism, despair and hopelessness”) pictat de artistul german şi a declarat că a fost cât pe ce să-şi piardă credinţa de tot. Dar cruciada arhiepiscopului Puhalo este o floare rară în „grădina bisericii răsăritene”. Pledoaria sa pentru icoane pictate după canon (respectând astfel mesajul scriptural şi doctrina Bisericii) e oarecum singulară, căci dacă gustul pentru reprezentări religioase a la Gruen­wald nu a s-a dezvoltat încă (deşi românii pravoslavnici au fost vrăjiţi de filmul lui Gibson atunci când a apărut) în ţărişoara noastră şi în celelalte ţări unde mai dăinuie parfumul Ortodoxiei maximul de rating îl atinge nu iconografia canonică (interpretată renascentist ca fiind prea puţin omenească, prea solemnă, prea rigidă), ci reprezentările zaharisite (naturaliste, „umane”, “realiste” şi – spun teologii - eretice) de tip fairy tale şi/sau kitsch, greu de scos din mentarul poporulul evlavios (mireni şi cler deopotrivă), care asta vrea, asta cere şi asta acceptă să vadă. La asta – mărturie stau (cu foarte puţine excepţii) bisericile Ortodoxe din ţară, şi nu numai - se închină. Poate şi pentru că asta i se oferă (de către cei care poartă de grijă bisericilor) la greu. E soluţia ideală pentru a manipula masele gregare de worshipers. Pentru că un cadru ecleziastic adecvat (străin de kitschuri şi de zorzoane pestriţe) formează un alt public; un public mai pretenţios, care pretinde (şi caută) autenticitate, nu surogate.