A kind of kissing

Era prin 1990 şi – ca tot românul după ce-a ajuns la un paşaport - mergeam, cu câteva cunoştinţe în Iugoslavia, la bişniţ. În compartiment cu mine se afla o profesoară între două vârste, o femeie foarte cochetă, soţia unui fost demnitar comunist, mare ştab la Cultură pe judeţ şi, după evenimentele din decembrie 1989, retrogradat de „revoluţionari” la gradul de profesor de (cum altfel?) istorie. Îi vorbesc - tocmai citisem Jurnalul filosofic - despre Constantin Noica. „A, zice ea cu aer atotcunoscător, a fost legionar! Toţi au fost legionari: şi Noica, şi Eliade, şi Cioran...” Câţiva ani mai târziu îi împărtăşeam admiraţia mea pentru scrierile lui Noica unui amic (D.U.) şi mi-a tăiat imediat elanul: „Cred că ţi-ai schimba părerea despre el dacă ai citi ce a scris înainte de 1944...” Abia în ultima zi a lui 2008, pe când ne aflam în librăria (frumos dichisită şi aprovizionată „pe sprânceană” cu cărţi care de care mai frumoase) de la Lupşa, am zărit iar volumul lui Sorin Lavric despre Constantin Noica şi mişcarea legionară. N-am mai ezitat (cum s-a întâmplat când l-am văzut, la apariţie, pe tejgheaua librăriilor) şi l-am cumpărat. Azi l-am terminat de citit. Abia la final aveam să înţeleg pe deplin rostul cărţii lui Lavric, atunci când autorul se referă la „solidaritatea în suferinţă a doi oameni [Constantin Noica şi Emil Cioran] care, siliţi să supravieţuiască epocii lor, au dus cu ei în mormânt amintirea unei credinţe. Despre această credinţă, prost investită, a fost vorba în rândurile cărţii de faţă”. Prost investită (cel puţin) din momentul în care Noica, împreună cu ceilalţi (nu puţin) adepţi ai ei considerau – bazându-se ad litteram pe un text paulin - că „sunt sub har, nu sub lege”, cuplându-se la un „regim de existenţă de tip convulsivo-paroxistic. Şi tot Noica avea să scrie înflăcărat în presa legionară a vremii (articole fanatice, încrâncenate scrise cu un patos de a „transforma lumea” şi de a-i pedepsi pe cei care nu au fost la înălţimea proiectului tansformator) că „greşeala românilor este că văd în continuare Legiunea doar în latura ei politică şi vindicativă, trecând cu vederea latura educativă şi, mai ales, pe cea spirituală”. Reacţia soţiei sale, Wendy: „Cu Dinu [Constantin Noica] nu mai pot sta de vorbă. E încăpăţânat ca un catâr. Nu mă mai înţeleg deloc cu el şi nu admite de la nimeni niciun sfat”.
Lavric numeşte fără oclolişuri fenomenul căruia Noica i-a căzut pradă oficial (devenind membru activ al Mişcării) în clipa când Corneliu Zelea Codreanu a fost asasinat: „îndrăcire, ieşire din matca în care se instalează normalitatea unei fiinţe, un „prea mult” care modifică statutul ontologic, şi nu doar detaliile cuiva”. Noica – „un om bun devenit rău prin dorinţa de a înfrânge voinţa altora în cazul în care cineva se împotrivea. În fine, un om bun devenit rău graţie hotărârii de a face la rândul lui rău dacă o altă cale de a atinge binele nu exista”. Ce aproape suntem de paradoxul lui Pascal: „omul nu e nici înger, nici animal, dar atunci când vrea să devină înger, devine animal”.
Şi – apropo de titlul postării - încă ceva. În ceea ce-l priveşte pe Emil Cioran (acea „coropişniţă demonizată”, cum îl numea Eugen Ionescu), de data asta. Am aflat – graţie cărţii lui Sorin lavric – o anecdotă ce pare atât de reală, încât nici nu mai trebuie să ai dovezi că e fost adevărată (deşi există persoane care-i confirmă autenticitatea): „În timpul luptelor de stradă din Bucureşti [din 21-23 ianuarie 1941], Emil Cioran se înfăţişează la Prefectura Bucureşti, unde legionarii, masaţi în interiorul clădirii, organizează un punct de rezistenţă, şi cere să vorbească cu şeful suprem al legionarilor: „Vreau să-l văd pe comandant, duceţi-mă la Horia Sima.” Refuzat de pază, tânărul se pierde într-un noian de vorbe înflăcărate: „Abia acum, în zilele astea, Mişcarea Legionară are şansa să devină ceea ce trebuia să devină. Legiunea are acum şansa să se ridice la înălţimea misiunii sale! Ea trebuie să declanşeze revoluţia română, iar Horia Sima e şansa noastră! Spuneţi-i că-l pup în cur, camarazi! El e şansa noastră!” Corect! Cioran are dreptate şi a exprimat cum nu se poate mai bine starea de fanatic. Parcă e greu de închipuit un fanatic devotat trup şi suflet „cauzei” sale dacă s-ar da la o parte de ar executa ceea ce Emil Cioran s-a arătat gata să facă.