Vietnamul interior

Prin 1993 aveam să descopăr – în sala de cinema, pe care încă n-o abandonasem - unul din cele mai stranii (şi, în final, luminoase) filme pe care le-am văzut, ever: Jacob’s Ladder. Jacob Singer (Tim Robbins), un ofiţer combatant în războiul din Vietnam, este rănit foarte grav şi-şi dă duhul nu peste multă vreme, în urma unei operaţii chirurgicale desfăşurate în infirmeria dintr-un cort militar. Moare, însă împăcat cu sine, după ce organismu-i robust s-a luptat zdravăn să mai amâne c-un ceas „clipa cea repede”. Nicolae Steinhardt (şi, implicit Meister Echart, la care se face referire în film) ar fi fost mândru să asiste la această bătaie cinematografică pe viaţă şi pe moarte. Nu spunea el – referindu-se la adevăratul curaj – Un că avem, ca oameni, o „datorie sfântă”: de e să cădem, aceasta să fie în zori, după o noapte de aprigă rezistenţă (asemenea caprei din nuvela lui Alphonse Daudet, care - cu dârzenie - s-a luptat cu lupul o noapte întreagă înainte de a fi mâncată de el)?
Filmul regizorului Adrian Lyne (foarte atipic printre titlurile operei sale presărate cu sexy dramas & thrillers gen 9 ½ Weeks, Fatal Attraction, Indecent Proposal, Lolita, Unfaithful) este un caleidoscop surreal de halucinaţii, stări delirante, flash back-uri, flash forward-uri şi şcene de coşmar ce se petrec nestăvilit în conştiinţa personajului (imaginea: Jeffrey Kimball; montaj: Tom Rolf) – nota bene! – înainte de „urcarea la ceruri” a personajului titular. De fapt titlul ascunde un joc de cuvinte, căci „Jacob’s Ladder” nu este numai scara – imaginară – pe care, cu ultima suflare, urcă el dus de mână de către fiul său mult iubit (care murise într-un violent accident de maşină înainte de venirea sa în Vietnam), ci şi o armă chimică născocită de un dependent de droguri căruia autorităţile americane i-au oferit clemenţă în schimbul serviciilor lui, în calitate de chimist, pentru ţară şi armată.
Toate momentele principale ale naraţiunii cinematografice din Jacob’s Ladder - suprapunerea imaginii soţiei credincioase (Patricia Kalember) cu cea a femeii fatale (senzuala Elizabeth Peña) pe care Jacob a râvnit-o, dar n-a avut-o cu adevărat niciodată; prietenia restauratoare cu medicul Louis (Danny Aiello); imaginea luminoasă a fiului, Gabe (Macaulay Culkin, distribuit aici cu foarte puţin timp înainte de a deveni star, cu seria Home Alone); „coborârea la iad” în acel barbar spital medieval ş.a. - sunt punctate de încă un personaj a cărui importanţă e covârşitoare în „arcada” filmului: muzica lui Maurice Jarre. Consacrat în lumea muzicii de film mai ales datorită compoziţiilor sale pentru block busters ca: Laurence of Arabia, Doctor Jivago, Jesus of Nazareth, Shogun (dar şi pentru Die Blechtrommel), Jarre scrie pentru Jacob’s Ladder o compleşitoare muzică electronică de atmosferă. Sunt sonorităţi grave şi solare totodată (vezi şi, mai ales, ascultă finalul apoteotic) ce ne transportă în lumea zeilor muzicii electronice: Vangelis, Isao Tomita sau chiar a fiului său, Jean Michel Jarre. Maurice Jarre – odihnească-se în pace - s-a stins de curând din viaţă, după o lungă şi grea suferinţă.