Lupta cea mare

Se zice, în popor, să nu-ţi pui mintea cu prostu’. Ce va să fie asta? Ce anume tebuie să pricepem din această alăturare de cuvinte?

Cum nu putem rămâne într-un turn de fildeş, devenim – mai cu sârg, mai fără tragere de inimă – nişte fiinţe sociale. Ne ciocnim, vrem-nu vrem, de tot felul de oameni. Printre ei sunt destui care n-au noţiunea de fair play şi nu se pricep să păstreze o relaţie, să respecte intimitatea aproapelui, să fie oameni. În unele cazuri asta se numeşte politică de stat. Cristalofilia aceasta (mania perfecţiunii, a binelui şi adevărului absolut, a fericirii cu de-a sila) a dus, nu o dată, la dictatură. Dar dictatorii nu se manifestă numai într-un regim totalitar. Citizen Kane (din filmul omonim al lui Orson Welles) nu trăia în comunism şi nici în fascism, ci în democraţia democraţiilor, în lumea liberă. Gena netrebnicei îndrăzneli (care mai poartă şi numele de tupeu) nu ţine seama de tipul orânduirii sociale.

Trăim, poate mai mult ca oricând, sub zodia kitsch-ului, care nu se găseşte numai pe tricouri şi brăţări în culori stridente, cu sclipici, ori în lumânări roşii cu imagini de sfinţi lipite pe ele, ori pe farfurii sau tablouri cu Sfânta Familie sau binecunoscuţii îngeraşi durdulii. Agresivitatea kitsch-ului şi în special a purtării de tip kitsch este deja un fenomen la ordinea zilei, care nu-i ocoleşte nici chiar pe cei mai puţini implicaţi social. Renunţarea la obiectul numit televizor (dar mai ales stârpirea dorinţei de a privi la televizor atâtea emisiuni cronofage, realizate de inşi care nu au nimic de spus nimănui, însă debitează necontenit vorbe şi imagini fără noimă şi fără număr) e un prim pas. Dar, desigur, nu e de ajuns. Ce bine-ar fi dacă fereastra televizorului ar fi singurul road to hell... Mai sunt şi altele (computerul, de exemplu, prin care ne ademenesc o infinitate de sirene - o parte din ele se numesc, în limbajul de specialitate, spam mail sau junk mail) şi vor mai apărea altele mereu.

Pe de altă parte însă, învăţătura de veacuri a Bisericii ne spune (şi aici n-avem ce îmbunătăţi, înlocui, adapta ş.a.) că proştii şi prostia trebuie să existe pe lume. La fel răul şi smintelile. Dar – scrie-n Evanghelii – vai de cel prin care intră sminteala. Altfel spus: nu e treaba noastră să judecăm pentru ce există răul (prostia, smintelile etc.) pe lume. Ceea ce se cere de la noi este să rezistăm smintelilor care, în felurite chipuri, îşi cer birul. Cum? At all costs, dar fără să ne contaminăm cu acreala şi cinismul emiţătorilor. Practic, în această privinţă, omul n-are de ales (ori, dacă crede altfel, se amăgeşte singur): urmând povaţa şi pilda atâtor şi atâtor bravi luptători, trebuie să reziste răului făcând ... binele. Altă cale nu este. Desigur, impunându-şi să nu se prindă-n gură cu omul nebun, şi cătând mereu la menirea sa, la rostul său. E lecţia de-o viaţă a deprinderii postului şi rugăciunii, pe care a „fotografiat-o” - cu nicicând îndeajuns de lăudată pricepere, Salvador Dali – în tabloul său Ispitirea Sf. Anton: norii grei sunt deasupra, nălucirile felurite (fără număr, fără număr), însă – asta contează! – omul vrednic de numele său rezistă, rezemându-se de stâncă şi, cu puterea rugăciunii lucrătoare, preface înfiorătoarele picioare ale elefanţilor purtători de sminteli în nişte picioruşe subţiri de moluscă, neînsemnate şi neputincioase. Totuşi, povara smintelilor nu se prăbuşeşte, ci rămâne pe spinarea uriaşilor elefanţi. Dar – ne comunică nemijlocit Salvador Dali – ele, smintelile, n-au nicio putere atunci când noi ştim să le venim de hac...Dracu’, se zice, nu-i aşa de negru, însă doar atunci când omul îşi află potrivita aşezare faţă de cel care-i este aprig vrăjmaş (aceasta-i lupta cea mare a omului) şi nu ştie de pardon. Aşa cum se arată, de pildă, în ultima producţie cinematografică (pornind de la un subiect la ordinea zilei şi în România: lumea tinerilor toxicomani) la care, după un an lipsă din sălile de cinema, am ajuns: Weekend cu mama.