Thursday 9 April 2009

O altă rugă pentru părinţi

Aseară, preţ de un ceas, în freezer-ul numit Sinagoga din Cetate (concesionată, pe câţiva zeci de ani, Filarmonicii Banatul) am fost toţi trei, împreună cu Oana, Marius, Sorin & Buni la un concert de tip chamber music. Trio-ul „New Cantilena” (Adrian Mardan – chitară, mandolă; Eugen Morăriţa – vioară; Horaţiu Roman – flaut) a susţinut un recital de muzică clasică (Rahmaninov: Vocalise op.34 nr.14; Granados: 5 dansuri spaniole; Fürstenau: 3 piese op.35; Bartók: Dansuri româneşti) şi – împreună cu Csaba Santa (contrabas), Cristian Raţiu (percuţie) – contemporană (Muza Cantabile; Cântec alb; Portraits: Ana-daily steps – toate cele trei piese pe muzică de Adrian Mardan). Din program, o singură piesă a fost cu adevărat catchy (înainte de a merge la concert): Vocalise de Rahmaninov, despre care ştiu de la Adrian Enescu. El a realizat chiar un fel de remix electronic pe care l-a combinat cu nişte secvenţe din filmul suedez „pre-istoric” Trăsura fantomă / Korkarlen (1921) de Victor Sjostrom. Până la urmă întreg recitalul s-a dovedit a fi catchy, chiar şi piesele de muzică experimentală, contemporană de Adrian Mardan.

Am scăpat, trebuie să recunosc, de două prejudecăţi thanks to Pr. RN. Cu vreo câteva săptămâni în urmă, pe când se aflau în vizită la noi, l-am pomenit pe Tudor Gheorghe (care, culmea, exact în acele clipe – aveam să aflu asta a doua zi – susţinea un concert în Timişoara) şi am spus că este un autor de muzică pe care l-am evitat. Motivaţia mea era că patriotismul melodiilor sale (gen: „Acolo este ţara mea / şi neamul meu cel românesc. / Acolo eu să mor aş vrea, / acolo vreau eu să trăiesc”) mi se părea cam triumfalist. Pe subiectul ăsta (de care s-a făcut atâta caz) prefer întotdeauna cântece asemenea celor cântate de Mircea Romcescu (în prelucrarea muzicală a lui Adrian Enescu) în episodul al treilea al Ardelenilor: „Dor de ţară, pânea mea amară / revedea-te-oi iară pân’ la primăvară. / Cât îi lumea am tot colindat, / vine vremea să mă-ntorc la mine-n sat. / Am gustat de toate, am şi dat de greu / Vreau acum la mine-n sat, / în satul meu, al meu, satul meu...” Mi se pare infinit mai puţin emfatic, mai firesc, mai autentic. Anyway, am ascultat până la urmă CD-ul cu muzici de Tudor Gheorghe, apărut recent cu un ziar de mare tiraj. Versuri clasice şi orchestraţii surprinzător de...simfonice. Deci costisitoare. N-a sunat rău. Fără să fiu fan al acestui fost cântăreţ al Cenaclului Flacăra al UTC, nu mai sunt neapărat un adversar al muzicii sale.

Tot punct ochit, punct lovit avea să fie şi filmul, vai, sentimental din 1981, On Golden Pond. Până ieri am evitat constant să-l văd ori de câte ori am avut prilejul. L-am bănuit de tratarea dulceagă a temei: conflictul dintre generaţii. Ei, dar pe lângă clişee hollywoodiene, filmul acesta (pe muzica lui Dave Grusin) are în distribuţie trei vedete: Katharine Hepburn, Henry Fonda şi Jane Fonda. Şi un actor care, în vremea aceea, se afla între două trenuri de succes: cu un an înainte, 9 to 5 (alături de Jane Fonda, Dorothy Parton şi Lilly Tomlin) şi, un an mai târziu, Tootsie (alături de Dustin Hoffman): Dabney Coleman. On Golden Pond este un film necesar despre îmbătrânirea ireversibilă a unor oameni care au fost mereu tineri la spirit şi care, bineînţeles, n-au crezut că bătrâneţea va fi atât de insuportabilă. Cei doi bătrânei încă mai au chef de poante şi fac haz de necaz pe refrenul „Bătrâneţe, haine grele”. Tandreţea lor (jucată, repet, de doi mari actori) mi s-a părut dezarmantă. Doi oameni care au îmbătrânit frumos, doi călugări - etimologia cuvântului călugăr (kalos, geron) spre asta ne trimite, călugărul fiind un „bătrân frumos”. Există însă o relaţie nelămurită, aceea dintre tată şi fiică. Şi această tensiune nu-i dă pace tatălui - mai ursuz acum, mai cârcotaş – să treacă la cele veşnice. Conştiinţa nu-l lasă în pace, îi rosteşte numele fiicei sale (o femeie divorţată, ajunsă la 40 de ani, pe punctul de a începe o „partidă bună” cu un dentist) şi – deşi n-are curajul să recunoască – vrea împăcare. Cea care va „năşi” această împăcare va fi mama (un fel de Miss Ellie din Dallas, dar jucată inteligent de Katharine Hepburn). Ea o va trezi la realitate pe fiica supărată de-o viaţă pe un tată autoritar şi miştocar. Îi va spune că viaţa merge înainte, că fiecare om are neîmpăcările sale, traumele şi frustrările sale dar viaţa merge înainte şi nu merită chinul de a te lega la nesfârşit de ceea ce a fost: „Don't you think that everyone looks back on their childhood with a certain amount of bitterness and regret about something? You're a big girl now. Aren't you tired of it all? Bore, bore. It doesn't have to ruin your life, darling. Life marches by, Chels. I suggest you get on with it.” Fiica nu se lasă îmbunată cu una-cu două. Pretinde că tatăl ei e egoist, indiferent, că nu l-a simţit prieten niciodată. De-aia nici nu-i poate spune „tată”, ci Norman. Lovitura finală, din partea mamei (dată însă cu tact şi cu egală iubire pentru soţ şi fiică): „Chels, Norman is 80 years old. He has heart palpitations...and trouble remembering things. Just exactly when do you expect this friendship to begin?

Cu alte cuvinte: e mult prea târziu pentru justiţia cerută de orgoliile noastre rănite. E vremea ca noi - fii şi fiicele părinţilor care „enigmatici şi cuminţi, plini de boli şi suferinţi” se întorc în pământ să încetăm a mai aştepta ca ei, taţii risipitori şi mamele risipitoare, să se întoarcă la copiii lor cu cenuşă-n cap. Acesta e, poate, chiar mesajul filmului: timpul nu mai are răbdare. Soarele poate apune de-acum în orice clipă. Şi ar fi păcat să rămânem închistaţi şi ţâfnoşi până-n pânzele albe. Împăcarea se produce fără surle şi trâmbiţe. Fica reuşeşte să rostească – pentru întâia oară – cuvântul „tată”. După care pleacă la casa ei. Nu ştim dacă se vor mai vedea vreodată, dacă va veni să-şi viziteze mai des părinţii tot mai neputincioşi, aşa cum, după împăcare, a promis. Alta e miza filmului: au scăpat fiecare – prin mărturisirea cea mereu amânată – de o inimă rea (şi temătoare) şi, cu o putere mai presus de fire, au dobândit o inimă nouă.

2 comments:

Anonymous said...

On golden point... ultimul film vizionat impreuna cu mama... OB

saskiul said...

Prin aceste amintiri EI traiesc in noi...