Bitter

Azi, la cuvântul de după pericopa evanghelică dedicată vindecării slăbănogului (nu mai ţin minte care e legătura, but that’s beside the point), Pr. RN ne-a redat o pildă patristică. Povestea spune că un Părinte din vechime a cercetat odată armele cu care Satana (având în orice împrejurare îngăduirea Celui Drept şi Milostiv) îl ispiteşte pe om. Le-a întins în faţa lui şi le-a cercetat pe fiecare în parte. Şi-a dat astfel peste armele tuturor răutăţilor (fără număr, fără număr), iar la urmă a ajuns la o armă tocită. Era mai tocită decât celelalte datorită folosirii ei cu asupra de măsură. Era arma dezamăgirii. Iar dezamăgirea, se ştie, este starea aceea care-l încearcă pe omul ce se răzvrăteşte împotriva binelui, atunci când îşi face sieşi dreptate. Şi, nu-i aşa, suntem atât de des dezamăgiţi de cei din jurul nostru, din chiar imediata noastră apropiere, tocmai pentru că avem aşteptări false de la ei. Pentru că nu le înţelegem limitele (temporare), inerţia, neputinţele. Pentru că uităm că toate sunt lăsate să se întâmple de Programatorul din Cer, pentru că, rupându-ne astfel de semenii noştri, ne condamnăm la însingurare. Şi Pr. A dat ca exemplu filmul românesc Singurătatea florilor, în care – cu o forţă duhovnicească împrumutată parcă din Pateric – un doctor sictirit şi plictisit de viaţă şi de sine e moşit de un taxi driver. Pentru că despre asta e vorba în acel film românesc: despre naşterea de a doua oară, despre învierea unui „cadavru viu”. Despre – nu mai puţin! – bunătatea primită în schimbul minciunii şi răutăţii.

Cine nu are iluzii (aşteptări), nu are nici deziluzii. Să nu avem, aşadar, aşteptări de la oameni, ca să nu fim dezamăgiţi, încrâncenaţi, acriţi de viaţă şi de oameni, aruncând apoi în cârca Lui toate poticnelile şi smintelile noastre. Când El nu are nicio vină...