Psalm

O durere totdeauna mi-a fost singurătatea ta ascunsă,

Dumnezeule, dar ce era să fac?

Când eram copil mă jucam cu tine

şi-n închipuire te desfăceam cum desfaci o jucărie.

Apoi sălbăticia mi-a crescut,

cântările mi-au pierit,

şi fără să-mi fi fost vreodată aproape te-am pierdut pentru totdeauna

în ţărână, în foc, în văzduh şi pe ape.

Între răsăritul de soare şi-apusul de soare

sunt numai ţină şi rană.

În cer te-ai închis ca-ntr-un coşciug. O, de n-ai fi mai înrudit cu moartea decât cu viaţa,

mi-ai vorbi. De-acolo unde eşti,

din pământ ori din poveste mi-ai vorbi.

În spinii de-aci, arată-te, Doamne,

să ştiu ce-aştepţi de la mine. Să prind din văzduh suliţa veninoasă

din adânc azvârlită de altul să te rănească subt aripi?

Ori nu doreşti nimic?

Eşti muta, neclintita identitate

(rotunjit în sine a este a),

nu ceri nimic. Nici măcar rugăciunea mea.

Iată, stelele intră în lume

deodată cu întrebătoarele mele tristeţi. Iată, e noapte fără ferestre-n afară.

Dumnezeule, de-acum ce mă fac?

În mijlocul tău mă dezbrac. Mă dezbrac de trup

ca de-o haină pe care-o laşi în drum.

(Lucian Blaga)