Ghiţă

Fiecare cu pelerinajele sale. Al nostru, de ceva vreme, ne poartă prin Munţii Căpăţânii. După un adevărat tour de force, Raluca ne-a debarcat la cabana monahului de la poalele Pătrunsei. Acolo ne-am lăsat maşinile (am venit împreună cu Marius, Ovidiu, Sorin & Francisca) şi am mai străbătut vreo câţiva kilometri pe drumuri de munte. Zeci de minute pe marginea prăpastiei, serpentine prin nişte şanţuri pe care s-ar putea practica lejer bob-ul, iarna. De cum am ajuns, la începutul urcuşului, mi-am amintit clipa când, cu vreo nouă luni în urmă, am coborât din drumeţia noastră şi-am urcat, sleiţi de puteri, în maşină. Acum ne aştepta încă o oră de urcuş.

Şi am ajuns pe coasta schitului Pătrunsa. Am căutat pe cineva dintre ierarhi pentru ca să ne dea încuviinţare să campăm. Lângă biblioteca mănăstirii zărim doi bărbaţi. Unul din ei are o figură cunoscută. Ştiu cine e: actorul Petre Nicolae, interpretul lui Ghiţă din Pas în doi (1985). Trec pe lângă ei ca să rezolvăm formalităţile de cazare. Cum excursia noastră fusese anunţată, ni s-a dat voie să campăm imediat. Un monah tânăr ne-a călăuzit până într-o poiană, unde în câteva minute ne-am ridicat corturile. Pe drum, am mers câţiva paşi alături de cel care, cu vreo 25 de ani în urmă, l-a întrupat/însufleţit pe Ghiţă. „Şi voi aţi venit tot la Monah?” „Da!” îi răspund, iar apoi adaugă: „...El e stâlpul nostru! Îl urmez cu paşi mici, dar siguri!...” N-a precizat al cui stâlp, însă mi-a plăcut cum sună: „stâlpul nostru”, adică – mi-am zis – al actorilor. (A doua zi i-am povestit Monahului şi, cu umorul său m-a corectat: „Stâlpul de scuipat poate...”) Am mai schimbat câteva vorbe despre rolurile sale din Croaziera (cel care participa la jocul cu lingura), şi Imposibila iubire (parvenitul Achim). Amicul Actorului, auzindu-ne vorbind despre Pas în doi i s-a adresat (exact cu tonul şi vorbele lui Ghiţă): „Ai fost aseară la Maria? Dacă era altcineva în locul tău l-aş fi strâns de gât ca pe-un nemernic...”...Zâmbim şi ne luăm la revedere. Seara am mai cinat şi ne-am culcat.

Pe la patru dimineaţa Theodor se trezeşte şi vorbeşte într-una. Îl potolim şi se culcă la loc. La 7.30 trecute fix Raluca îl aude pe Monah bătând cu toiagul în masa de lemn din poiană. În câteva clipe iese din cort. S-a ţinut de cuvât: prin SMS ne vestise că o să ne bată la uşa cortului sâmbătă dimineaţa. Mă dezmeticesc şi îi ies şi eu în întâmpinare. Ne întreabă de Theodor şi-i spun că încă mai doarme fiindcă s-a trezit cu noaptea-n cap. „A vrut să înceapă rugăciunile de noapte, de-aia s-a trezit!” glumeşte Monahul, însă, doar pe jumătate. Stabilim că ne vom revedea, peste câteva ore, la biserică. Zis şi făcut. Ne echipăm şi mergem la liturghie. Vorbesc cu Părintele Stareţ să-l împărtăşească pe Theodor. Crezând că suntem în trecere şi nu vom sta până la sfârşitul slujbei, dă poruncă unui preot din altar să-l cuminece pe Theodor, deşi liturghia e abia la jumătate. Monahul către Theodor după slujbă: „Măi, minunea lui Dumnezeu!” Atâta i-au plăcut lui Theodor aceste cuvinte, că le-a repetat (cu intonaţia cu care au fost rostite) de fiecare dată când ne-am mai văzut cu Monahul. La final ne reîntâlnim cu Actorul. Îi amintesc şi de rolul haiducului Ion din Dreptate în lanţuri (1984). Acolo, Năstase (Bleonţ) îi dă lui Ghiţă o ramă de tablou: „Să n-o vinzi. Să nu vinzi!”, îi spune privindu-l fix. Iar noi vom vedea că Ion e de fapt un fel de Iuda ce-şi trădează camaradul, pe haiducul Pantelimon (Ovidiu Iuliu Moldovan). „E ceva cu simbolurile de-acolo dacă mai sunt vii şi după 25 de ani...” Mergem la trapeză pentru prânz. Stăm faţă-n faţă la masă. Îmi vin în minte alte replici de-ale lui Ghiţă: „Vreau piese brute! Daţi-mi piese brute! Nu pot să muncesc dacă nu e linişte-n mine! Vreau să muncesc!” Zâmbeşte: „Mă măguliţi!” Cu toţii pleacă pe creastă, eu rămân cu Theodor şi mergem la cort. Monahul rămâne cu noi un ceas, la umbra unor copaci. Discuţiile pe teme duhovniceşti cu Monahul sunt fascinante. Şi nu mai puţin răscolitoare, căci el – spre deosebire de noi, cei din puf - a ales să vieţuiască, by bare necessities, pe lut. Am stat apoi cu Theodor în cort şi am repetat nişte sintagme în engleză. A rostit Crezul ortodox în română şi i l-am tradus în engleză. Am vorbit apoi despre simţuri. I-am explicat cum funcţionează cele patru simţuri...Despre al cincilea, văzul, îmi va fi cel mai greu să-i vorbesc atunci când va dori să afle mai multe.

Duminică, o nouă liturghie. Sub streaşina bisericii, zeci de cuiburi de rândunele. Un du-te–vino permanent al păsărelelor-părinţi care-şi hrănesc puii cu gâze şi ce s-o mai găsi. Dincolo de ziduri, câţiva zeci de oameni primesc şi ei cuvinte bune de mâncat, iar unii se cuminecă în fapt cu Hristos pe Care îl simt, cum ar veni, cu toate cele cinci simţuri...Eşti ceea ce mănânci. Actorul îmi vorbeşte despre o Evanghelie apocrifă şi ne roagă s-o citim şi să-i dăm ascultare. Monahul ne cere, sub formă de canon, să citim Gulag-ul lui Soljeniţân. Ne mai vorbeşte despre cinstirea părinţilor, despre corecta raportare la rău, despre ocuparea timpului întru restaurarea chipului dumnezeiesc din noi.

Plecăm pe aceleaşi poteci de munte, iar drumul înapoi este – iar – un sport extrem. Ajungem cu bine la maşini şi ne răcorim cu apă rece de izvor. Încă vreo nouă ore pe şosele (un nou tur de forţă pentru Raluca) şi, pe o ploaie zdravănă, oprim în faţa blocului. Ca orice orăşan, ajuns acasă printre plăci de beton şi termopane, spun: Home, sweet home!