Split personality

Ştirea despre bizarul sfârşit al actorului David Carradine (parodiată de jurnaliştii de la „Academia Caţavencu” în articolul Coasa de lux) mi-a amintit şi de moartea lui Paşadia şi, mai ales, de sfârşitul grotesc-sinistru al lui Vasile Potop (alias Gheorghe Dinică) din Patul conjugal. Paşadia moare – într-o postură nu tocmai dignifying - în braţele ibovnicei sale. Potop se sinucide în spatele unui ecran din sala de cinema al cărei şef era în timp ce avea aceeaşi ocupaţiune mintală ca şi Carradine; în faţa ecranului se desfăşura un fel de congres al Partidului Democraţiei Originale – cum filmele nu mai merg în perioada post-1990, sălile de cinematograf din România se închiriază la partide, cluburi etc. Nu e cazul personajelor sus-pomenite (care au abdicat de la lupta cu patimile), însă războiul nevăzut cu demonii „frumuseţilor străine” se duce până la ultima suflare. Lucifer e, poate, ultimul răzvrătit ce moare în noi, ce moare de fapt o dată cu noi.

Imaginea trezită de descrierea amănunţită a împrejurărilor în care – afirma o căpetenie a Poliţiei din Bangkok – a survenit moartea lui Carradine mi-a amintit, involuntar, de universul lui Egon Schiele şi mai ales al lui Francis Bacon. Predilecţia pentru neliniştea sfârşitului, suferinţa corpului omenesc deformat de violenţa vieţii de fiecare zi, pentru o existenţă lipsită de sens şi de posibilitate eliberatoare. Ca o sciziune a personalităţii scăpată de sub control. Tablourile lui Bacon instaurează – zice wikipedia – „o atmosferă plină de tensiune, personajele suferind acţiunea destructivă a unor forţe ce vin din interiorul sau exteriorul conştiinţei”.