Thursday 23 July 2009

A refreshing feed-back

Depresia, bat-o vina. Ea ne face să credem, strâmb, că suntem semizei sau „ultimii dintre oameni”. Semizei, dar nu oameni îndumnezeiţi (înduhovniciţi); „ultimii dintre oameni”, dar fără smerenia aceea care ne îndeamnă să luăm seama la propriile noastre scăderi, păcate, răutăţi pentru a ne despătimi. Am lansat pe blog, deunăzi, un thread pe tema filmului (imaginii de film, de televiziune etc.) ca idol versus filmul ca icoană. Idolii, se ştie, ne transformă-n pui de Luciferi pe fiecare; icoana însă ne face părtaşi la slava cea dumnezeiască, topindu-ne ca prin minune (atunci când ne raportăm la ea cum se cuvine) toată sila de sine, de viaţă, de semeni. Dar cum să încingi o asemenea discuţie (iniţiativă sortită eşecului din faşă) câtă vreme – şi nu de ieri, de azi - sacrul e violentat (în trei schimburi!) de profan, iar posibilii ascultători / comentatori / cititori sunt ­- at best – asemenea Scriitorului şi Profesorului din Călăuza lui Tarkovski. Adică împăunaţi de părerea înaltă despre sine şi totodată dispreţuitori şi sătui de propria persoană (ca Scriitorul) ori pur şi simplu nihilişti, „progresişti”, răzbunători şi vânători de glorie deşartă (ca Profesorul). Cine să mai înţeleagă atunci diferenţa dintre cele folositoare şi cele mântuitoare?

Ştiinţa şi filosofia greacă (matricea Renaşterii, care – împreună cu Reforma - şi-a pus amprenta pe întreaga modernitate euro-atlantică) sunt foarte folositoare. Mântuitoare însă este „cultura duhului” (Rafail Noica), aşa cum este ea transmisă prin Biserică. „În afara slujbelor Bisericii nu există scară către cer” – spunea Petre Ţuţea. Şi tot el adăuga: „Templul este spaţiu sacru, în aşa fel încât şi vecinătăţile devin sacre pe lângă el”. Filmele lui Tarkovski (dar şi Abuladze, Paradjanov) sunt astfel de „vecinătăţi sacre”. Dar cum să le mai guşti câtă vreme papilele gustative sunt impresionate (tocite, strivite) de produse tip fast film made in USA (ori în lumea mare, dar tot purtătoare şi transmiţătoare de stereotipuri şi ideologii)? Este, aşadar, nevoie imperioasă de o „igienizare” (cum bine-a zis Lucian, mai tânărul meu amic cinefil).

În numele acestei „igienizări” primesc pe mail un îmbucurător feed back de la un necunoscut. În plină babilonie şi confuzie generală autorul anonim al următoarelor rânduri găseşte că da, este cu putinţă omului să desluşească, între atâtea sminteli, chemarea spre mântuire adresată omului chiar şi prin unele (foarte puţine) filme: „Nu sunt încurcate defel căile Domnului, ci noi singuri ne încurcăm în propria noastra ştiinţă şi apoi punem încurcătura asta în cârca Lui. Căile Domnului sunt drepte, foarte drepte, iar unde-i vorba de dreptatea lui Dumnezeu nu-i loc de tocmeală omenească, ci numai de îndreptare a omului, pentru a putea sta de vorbă aşa cum se cade cu Domnul, adică faţă către faţă. Aşa cum caută Stalker [Călăuza din filmul lui Tarkovski].”

„În biserică afli că exişti. (...) Dacă Biserica ar dispărea din istorie, istoria n-ar mai avea oameni. Ar dispărea şi omul. (...) Ce pustiu ar fi spaţiul dacă n-ar fi punctat de biserici!” (Ţuţea dixit). Călăuza lui Tarkovski este tocmai filmul acestui pustiu punctat doar de ruina unei biserici în care se află „camera dorinţelor”spre care un nebun întru Hristos se încăpăţânează sa ne călăuzească, împreună cu personajele sale mai sus pomenite (Scriitorul şi Profesorul) sau omise (barmanul, vampa care se întoarce din drum, femeia Călăuzei, fetiţa lor infirmă, sticleţii care interzic accesul în Zonă, turnătorul de pe linia ferată). Nu mai rămâne decât o întrebare: cine suntem noi, privitorii, în această schemă?

5 comments:

Apocalipsa Juvenila said...

Domnule, am o adevarata revelatie privind cadrul asta din "Calauza" asa ca, plin de entuziasm, scriu: este pentru prima oara cand vad in cadrul asta o interpretare a icoanei Sfintei Treimi a lui Andrei Rublev. Sa fie adevarat? Personajele sunt exact in aceeasi pozitie ca in icoana, stau in jurul unei mese (forma mesei difera), usa din spate se suprapune peste cladirea din fundalul icoanei, rama usii ar fi o replica a copacului vietii din icoana. Genial cadrul asta, domnule, absolut genial. Iar ceea ce te da literlmente peste cap provine din privirile personajelor. In icoana, acestea au traiectorii pline de semnificatie teologica. La Tarkovski probabil e semnificativ ca personajele nu se privesc intre ele, ca si cum fiecare ar fi inchis in cercul propriu, filtrandu-si cu mare grija comunicarea cu ceilalti, ca si cum fiecare avea ceva de ascuns in mod egoist, si nu de revelat in iubire, asa ca in icoana. Interiorul sordid al birtului pare a nu fi decat o consecinta a acestei neintalniri a privirilor, a acestor ascunzisuri egoiste de gand. Daca ar fi sa leg imaginea de ceva din comentariul tau, asa zice ca e o ilustrare minunata a starii in care omul poate sa aduca lumea lui Dumnezeu si a neobrazarii de care da dovada, ulterior, atunci cand spune ca lumea e asa cum este pentru ca asa ar fi facut-o ai asa ar fi lasat-o Dumnezeu. Nu, domnilor - zice Tarkovski - lumea a devenit sordida pentru ca noi am facut-o asa, din momentul in care am inceput sa nutrim ganduri ascunse unii fata de altii si am inceput sa ne ferim privirile. Am descomupus icoana Sfintei Treimi, in loc sa ne folosim de ea pentru a ne ajuta sa ne ridicam de la moarte la viata. viata.

saskiul said...

Mersi de comment. Cata vreme se vor gasi oameni sa se bucure de filmele lui Tarkovski nu e totul pierdut...

An even more refreshing feedback said...

Am folosit acest pseudonim ca semn de multumire pentru cel care a postat commentul de mai sus :) Care probabil este si autorul primului refreshing feedback.
Thanks again!
Florin.

saskiul said...

Multumesc si eu. Intr-adevar, paralela dintre icoana Sf. Treimi de Rubliov si cadrul acesta in STALKER e uimitoare.....

Florin said...

Plus de acest fapt m-a incantat si subtil sugerata categorisire a filmului dogville ca apocalipsa juvenila ;)
Banuiesc ca nu gresesc ca asa e...
Maestre anonim: punct ochit, punct lovit :)