A kind of inferno

Aseară, în vizită la mama, am descoperit că tocmai începuse la TV filmul american The Towering Inferno (1974). L-am văzut o singură dată cap-coadă: la premiera sa pe ecranele cinematografelor din România, prin 1980. Era într-o duminică seara şi ţin minte că Şerban a procurat bilete „pe sub tejghea”. Avea el un password cu care mergea la sigur: „Inspecţia energetică!” Pentru că lucra la IRET (Uzina Electrică) avea cunoştinţe şi la cinematografe, întotdeauna obţinând locuri în loje, rezervate pentru special guests. Dintr-o lojă de la balconul cinematografului Capitol am privit, cu ochii copilului de 12-13 ani, acest disaster movie în format wide screen şi, bizar, memoria încă reţine că am sacrificat, în seara aceea, un alt film american ce fusese difuzat la TV în acelaşi interval orar: Julia (by Fred Zinnermann, cu Jane Fonda şi Vanessa Redgrave). Nu l-am văzut nici până în ziua de azi.

Am descoperit atunci câteva celebrities (Paul Newman, Steve McQueen, Faye Dunaway, Richard Chamberlain etc.) mai tinere cu vreo opt ani datorită politicii lui Ceauşescu de a achiziţiona „vechituri”. Noutăţile (filme din producţia anului curent) se plăteau – normal - mai piperat. Voi fi urmărit atunci, cu sufletul la gură, întâmplările fictive din Infernul din zgârie-nori (inspirata traducere românească a titlului) care în toamna anului 2001 aveau să devină apocalipsă pentru miile de oameni ce se aflau în turnurile gemene din N.Y. şi în celelalte clădiri afectate de „atacurile teroriste” din 9/11. Un detaliu întâmplător (oare?): baza de date imdb informează că filmările acestui block buster s-au încheiat în ... 11 septembrie 1974.

Towering Inferno ilustrează expresiv conceptul de film hollywoodian, în care producătorul (nu regizorul, cum s-ar cuveni) e totul. Că spectatorii (de ordinul sutelor de milioane) consumă, în virtutea inerţiei (a comodităţii de gândire) acest tip de film-conservă nu ar fi niciun necaz. Nenorocirea este că acest tip de filme (cu scheme şi clişee care „merg la sigur”, adică aduc bani într-o industrie încă extrem de profitabilă) fac ravagii în suflelele celor care, addicted to mediocrity, le urmăresc şi le asimilează asemenea produselor de fast food. Că omul mai trage cu privirea la astfel de eresuri n-ar fi bai. Dar atunci când, cuibărite în mintea şi inimile atâtor amărâţi ce aleg acum de bună voie să fie spălaţi pe creier, ele ucid orice dorinţă de a vedea şi altceva e deja dubios. E semn că gândul viclean al producătorilor contabili a izbândit şi robeşte acum tot ce-a mai rămas din oameni. E semn că imaginea-idol a cinematografului este viţelul de aur al vremurilor în care trăim. Acel altceva (filme „de autor”, filme care mărturisesc despre condiţia umană, despre căutările omului, despre odiseea lui întru desăvârşire etc.) nu mai ajunge nicidecum pe pânza ecranului de cinema. Cinematografele sunt tot mai sofisticate, sunetul tot mai performant, efectele speciale se întrec pe sine într-o cursă ce pare fără sfârşit, iar cel care pretinde altceva trece drept un alien de care vor să se descotorosească toţi.

Filme cool, superacţiune, supervedete, fantezie, evazionism. Adică, aşa cum spunea Norman Mailer, in an age without religion, celebrities are our new gods. If we have no faith in afterlife and this life is our only one, then celebrity is the nearest any of us will get to immortality, and the pursuit of it becomes more urgent. Atunci, dacă ar fi să dăm crezare vrobelor lui (şi de ce n-am face-o?) nu ne mai rămâne decât să ne întoarcem, în genunchi, la acele valori pe care corectitudinea politică a zilelor noastre le ascunde mereu sub preş.