Ni vu, ni connu

Cu vreo 15-16 ani în urmă aveam să fac cunoştinţă cu câţiva „misionari” de tip born again, veniţi şi-n ţara aceasta „să planteze biserici”. Chiar aşa se exprimau, nu sunt cuvinte inventate de mine. Ei bine, oricât încercam să leg un dialog cu ei, mă loveam mereu de concepţiile lor puritane, de nezdruncinat, moraliste, de sintagme decupate din Biblie după bunul lor plac pe post de obuze etc. Viaţa lucrează adesea în chip miraculos, căci în toată această „colaborare”, au fost şi – zic eu – câştiguri. Aşa aveam să descopăr câteva cărţi în limba engleză care mi-au infirmat prejudecata că Ortodoxia ţine de zona balcanică: The Orthodox Church by Timothy Ware, Eastern Orthodox Church. A Western Perspective by Daniel Clandenin, Sham Pearls on Real Swine & Dancing Alone. A Quest for Orthodox Faith in a World of False Religions by Franky Schaeffer etc. M-au ajutat enorm să înţeleg (împreună cu, atunci, recent descoperitul Jurnal al fericirii de Nicolae Steinhardt, cu filmele lui Tarkovski ş.a.) cuvintele lui Ware: „Theology, mysticism, spirituality, moral rules, worship, art: these things must not be kept in separate compartments” sau ale lui Tarkovski însuşi: „Arta şi religia sunt două feţe ale aceleiaşi monede”. În timpul şederii pe Insulă aveam să întâlnesc însă vreo câţiva ortodocşi occidentali ale căror obtuzitate de gândire şi simţire cripto-americană m-au derutat. Revenit acasă experienţa s-a repetat. Drumul printre Scylla (focarul nihilist, încrâncenat militant de free thinking) şi Caribda (focarul ce aplică feciorelnic politica struţului şi pudibonderia de pension asortată cu o vajnică morală triumfalistă) trebuie – nu se poate altfel - să continue.

Deunăzi am ieşit dintr-un schimb de replici steril şi epuizant (a talk in circles) cu un tânăr semnatar de comentarii pe blog - nevăzut, necunoscut - ce o ţine pe-a lui în numele unui puritanism pravoslavnic (dar putea fi la fel de bine de tip papist ori tributar lozincii sola Scriptura). Mi-a amintit astfel de o groază de maniaci pe care i-am întâlnit în trecutul mai recent sau mai îndepărtat. Mi-am amintit-o şi pe bătrânica sclifosită ce comenta după fiecare proiecţie cu filme anul trecut, de la UVT. Mania cristalofiliei nu ţine însă de vârstă. După această zâzanie stupidă primesc - din cer, de undeva – câteva cuvinte de recunoştinţă pentru rândurile pe care, de vreo doi ani, le adun şi apoi expediez aproape zilnic în neantul alb al blogosferei. Am trăit astfel, pentru o clipă, un strop din bucuria ce-o vor fi simţit şi Steinhardt când i se adresa o vorbă de bine (vezi eseul său pe această temă aici) şi Tarkovski în urma lecturii scrisorilor călduroase venite de la necunoscuţi spectatori ai Oglinzii din toată Rusia („Vă mulţumesc pentru Oglinda! Aşa a fost şi copilăria mea…Dar cum aţi ştiut? …În sala întunecată, privind la pânza luminată de harul dumneavoastră, pentru prima oară în viaţă am simţit că nu sunt singură…”, „Este atât de minunat să ştii că totuşi, există un om care ar putea să te înţeleagă, să te înţeleagă corect şi până la capăt!”, „Pentru prima dată în viaţa mea filmul a devenit realitate, iată de ce merg la el: ca să trăiesc în el!” etc.) Îi mulţumesc încă o dată acestui cybernaut ni vu, ni connu pentru vorbele sale bune.